Rendezvous cu Rama

16. KEALAKEKUA

― După cum preabine ştiţi, Dr. Perera, rosti cu un ton de resemnare calmă ambasadorul Bose, puţini dintre noi au cunoştinţele dumneavoastră în meteorologia matematică. De aceea, vă rugăm, aveţi milă de ignoranţa noastră.

― Cu plăcere, făcu netulburat exobiologul. Mă voi explica mai bine descriindu-vă ce se va întîmpla, cît de repede, în interiorul lui Rama.

Pe măsură ce căldura Soarelui pătrunde în interior, temperatura va creşte. Conform ultimelor informaţii recepţionate, a depăşit deja punctul de îngheţ al apei. În curînd Oceanul Cilindric se va înmuia; dar spre deosebire de masele de apă terestre, se va topi de jos în sus. Acest lucru poate provoca efecte ciudate, însă pe mine mă îngrijorează îndeosebi chestiunea atmosferei.

Odată cu încălzirea, aerul din Rama se va dilata… şi va începe să urce spre axa centrală. Asta e problema. Deşi aparent este staţionar, la nivelul solului el are viteza de rotaţie a lui Rama: peste opt sute de kilometri pe oră. Ridicîndu-se spre axă, va tinde să-şi păstreze viteza ― şi desigur, nu va reuşi. Rezultatul: vînturi puternice, turbulenţe, cu viteze pe care le apreciez între două şi trei sute de kilometri pe oră.

Întîmplător, la fel se petrece şi pe Pămînt. Aerul cald de la ecuator, care se roteşte cu viteza Pămîntului ― o mie şase sute de kilometri pe oră ― trece prin aceleaşi transformări ridicîndu-se şi pornind către nord şi sud.

― Aha, alizeele! Îmi amintesc de la lecţiile de geografie.

― Exact, Sir Robert. Cît de curînd, Rama va avea alizee. Cred că vor dura doar cîteva ore, apoi se va instaura un fel de echilibru. Între timp, l-aş sfătui pe comandantul Norton să pregătească evacuarea… cît mai repede. Iată mesajul pe care propun să-l trimitem.

Cu puţină imaginaţie, îşi spunea Norton, putea susţine că era o tabără de noapte, improvizată la poalele unui munte dintr-o regiune îndepărtată a Asiei ori Americii. Maldărul de saltele, mese şi scaune pliante, generatoarele electrice portabile, echipamentul de iluminat, toaletele electrosan şi diversele aparate ştiinţifice n-ar fi părut nelalocul lor pe Pămînt ― mai ales că aici existau bărbaţi şi femei, muncind fără costume cu sisteme de supravieţuire individuală.

Stabilirea Taberei Alfa ceruse multă muncă; fiecare obiect trebuia transportat manual prin lanţul de ecluze, coborît pe panta începută la Butuc, apoi recuperat şi despachetat. Uneori, cînd paraşutele de frînare dădeau greş, cîte un colet nimerea la un kilometru depărtare pe cîmpie. Cîţiva membri ai echipajului ceruseră permisiunea de a porni în căutarea lor; Norton le interzisese în mod categoric. Totuşi, în caz de urgenţă trebuia să fie pregătit să ridice interdicţia.

Aproape întreg echipamentul urma să rămînă acolo. Eforturile necesare recuperării lui depăşeau orice închipuire. Uneori, comandantul încerca o ruşine ilogică la gîndul că era nevoit să abandoneze atîtea impurităţi umane în acel loc imaculat. Hotărîse ca, atunci cînd aveau să plece, să sacrifice o parte din timpul preţios ca să lase totul în ordine. Părea improbabil, dar poate că peste milioane de ani Rama urma să primească iarăşi vizitatori, în alt sistem solar. Dorea ca Pămîntul să le facă o impresie bună.

Între timp, avea de rezolvat o problemă mult mai urgentă. În ultimele douăzeci şi patru de ore, primise mesaje personale aproape identice atît de pe Marte cît şi de pe Pămînt. Coincidenţa părea stranie; poate discutaseră pe îndelete, aşa cum procedau uneori nevestele ce locuiau, lipsite de griji, pe planete diferite. Fără ocolişuri îi reamintiseră că, deşi un personaj de seamă acum, avea totuşi anumite responsabilităţi faţă de familie.

Comandantul înşfăcă un scaun pliant şi părăsi pata de lumină, pătrunzînd în bezna înconjurătoare. Constituia singurul mod în care să se bucure de puţină intimitate şi să gîndească mai bine, departe de agitaţie. Deliberat, întoarse spatele tumultului organizat dinapoia lui şi începu să vorbească în recorder-ul atîrnat la gît:

„Originalul la dosarul personal, duplicate pe Marte şi Pămînt. Bună, scumpo… da, recunosc că sînt leneş la scris, dar n-am pus piciorul la bordul navei de o săptămînă. Cu excepţia celor de cart, ne-am instalat cu toţii în interiorul lui Rama, la piciorul scării botezate Alfa.

Am acum trei grupuri de explorare care cercetează cîmpia, totuşi progresul înregistrat este dezamăgitor de lent. Deplasarea se face doar pe jos. Dacă am dispune de mijloace de transport!… Aş fi extrem de fericit să am cîteva biciclete electrice… ar fi pur şi simplu minunate.

Ai întîlnit-o pe doctoriţa-şefă, Ernst…”

Se opri nesigur. Laura făcuse cunoştinţă cu una din soţiile sale, dar cu cine? Mai bine să renunţe la asta…

Şterse propoziţia şi începu din nou:

„Medicul-şef, Ernst, a condus prima expediţie pînă la Oceanul Cilindric, la cincisprezece kilometri depărtare. Acolo a constatat că e format din apă îngheţată, aşa cum ne aşteptasem. De băut nu-i tocmai potrivită. Dr. Ernst spune că este o supă organică diluată, conţinînd urme din aproape fiece compus al carbonului la care te poţi gîndi, pe lîngă fosfaţi, nitraţi şi zeci de alte săruri metalice. Nu există nici cel mai mic semn de viaţă… nici măcar microorganisme moarte. Aşa încît, tot nu am aflat nimic despre biochimia Ramanilor… deşi probabil nu diferea cu mult de a noastră”.

Ceva îi atinse uşor părul; fusese prea ocupat ca să se tundă şi în prezent trebuia să facă ceva, înainte de a se întoarce la casca spaţială.

„Ai văzut benzile video cu Parisul şi celelalte oraşe explorate de partea asta a oceanului… Londra, Roma, Moscova. Este imposibil de crezut că au fost construite pentru a adăposti fiinţe vii. Parisul arată ca un depozit uriaş, Londra e o adunătură de cilindri legaţi laolaltă prin tuburi sau conducte, care duc la un soi de staţii de pompare. Totul etanş; fără explozivi, fără laseri nu există nici un mijloc de-a pătrunde înăuntru. Dar nu vom recurge la aşa ceva decît în ultima instanţă.

În privinţa Moscovei şi a Romei…”

― Iartă-mă, şefule. Mesaj urgent de pe Pămînt.

Ce-o mai fi? se întrebă Norton. Nu poţi avea cîteva clipe libere, să te adresezi familiilor în linişte?

Luă hîrtia şi o parcurse rapid, să se asigure că nu conţinea nimic alarmant. Apoi o reciti pe îndelete.

Ce naiba mai era şi Comitetul Rama? Şi de ce nu auzise niciodată de el? Ştia că tot felul de comitete, asociaţii şi grupări profesionale ― unele serioase, altele complet ţicnite ― încercaseră să intre în contact cu ei; Controlul Misiunii îi protejase corespunzător şi n-ar fi aprobat trimiterea mesajului decît dacă realmente ar fi avut o semnificaţie concretă.

„Vînturi de două sute de kilometri pe oră… probabil stîrnite din senin”, mda, te punea pe gînduri. Era însă greu de luat în serios într-o noapte atît de calmă; ridicol să fugă ca nişte şoareci speriaţi, cînd de abia începuseră explorarea.

Comandantul ridică o mînă, dînd la o parte şuviţele ce-i căzuseră iarăşi în ochi. Apoi încremeni cu braţul în aer.

Într-adevăr, în ultima oră simţise nişte adieri de vînt. Fuseseră atît de uşoare încît le ignorase complet; la urma urmei, el era comandantul unei nave spaţiale şi nu al unei corăbii cu pînze. Pînă atunci, adierea nu-l interesase cîtuşi de puţin din punct de vedere profesional. Ce ar fi făcut într-o asemenea situaţie de mult dispărutul căpitan al acelui Endeavour din trecut?

În ultimii ani, Norton îşi repetase întrebarea în fiecare moment de criză. Era secretul lui, pe care nu-l destăinuise nimănui. Ca majoritatea lucrurilor importante, îi fusese împărtăşit întîmplător.

Primise de cîteva luni comanda lui Endeavour cînd aflase că numele aparţinuse uneia dintre cele mai faimoase corăbii din istorie. Adevărat, în ultimii patru sute de ani existaseră vreo duzină de Endeavour pe mări, alte două în spaţiu, dar străbunica tuturor fusese cărbunarul Whitby de 370 de tone, la bordul căruia Căpitanul James Cook M. R., făcuse înconjurul lumii între 1768 şi 1771.

Cu un interes la început vag, transformat rapid într-o curiozitate devorantă ― aproape o obsesie ― Norton începuse să citească tot ce găsea despre Cook. În prezent era probabil autoritatea mondială în privinţa marelui explorator şi cunoştea pe dinafară pagini întregi din Jurnale…

Continua să considere incredibil faptul că un om realizase atît de multe lucruri cu un echipament atît de primitiv. Cook nu fusese însă numai un navigator de excepţie, ci şi un om de ştiinţă, un umanist într-o epocă violentă. Îşi trata oamenii cu blîndeţe; la fel de neobişnuit era şi faptul că se purta absolut în acelaşi mod cu sălbaticii adesea ostili din ţinuturile nou descoperite.

Visul lui Norton, pe care ştia că nu-l va împlini niciodată, îi cerea să refacă măcar una dintre călătoriile lui Cook în jurul lumii. Încercase un start minor dar spectaculos, care l-ar fi uimit cu siguranţă pe căpitan, zburînd pe o orbită polară pe deasupra Marii Bariere de Corali. Erau zorii unei dimineţi senine şi de la patru sute de kilometri înălţime zărea sub el imaginea superbă a ucigaşului zid din corali, marcat de linia de spumă albă din lungul coastei Queensland.

Avusese nevoie de mai puţin de cinci minute să parcurgă cei două mii de kilometri ai recifului. Cu o singură privire acoperise săptămîni întregi de drum periculos al celui dintîi Endeavour. Văzuse apoi prin telescop Cooktown şi estuarul unde nava fusese trasă la ţărm pentru reparaţii, după întîlnirea aproape fatală cu recifele.

Un an după aceea, o vizită la Staţia de Urmărire Spaţială Hawai îi oferise o experienţă şi mai greu de uitat. Luase hidroplanul pînă la golful Kealakekua şi, trecînd în viteză pe lîngă Stîncile vulcanice golaşe, simţise un surprinzător fior de emoţie, tulburător chiar. Ghidul arătase grupului de savanţi, ingineri şi astronauţi, din care făcea şi el parte, pilonul strălucitor de metal care înlocuise fostul monument distrus de giganticul tsunami din '68. Păşiseră cîţiva metri pe lava neagră şi alunecoasă pînă la plăcuţa de pe malul apei. Deasupra ei se spărgeau valuri mici, dar Norton de abia le băgase în seamă. Aplecîndu-se, citise:

Aceasta se întîmplase cu un an în urmă şi la o sută de milioane de kilometri depărtare. Însă într-un astfel de moment, prezenţa liniştitoare a lui Cook părea foarte apropiată. În adîncul tainic al minţii sale, Norton ar fi întrebat: „Ei, căpitane… care-i sfatul tău?” Era un joc la care recurgea atunci cînd îi lipseau datele pentru o rezolvare corectă, şi se vedea nevoit să se bazeze pe intuiţie. Intuiţia fusese dintotdeauna o trăsătură genială a lui Cook; mereu alesese soluţia potrivită ― pînă la cea din urmă, în golful Kealakekua.

Sergentul aşteptă răbdător în vreme ce comandantul său privea tăcut în întuneric. Nu mai era de nepătruns, deoarece la vreo patru kilometri depărtare se zăreau cele două pete palide de lumină ale expediţiilor de explorare.

La urgenţă, le pot rechema într-o oră, socoti Norton. Sînt sigur că o oră ar fi suficient.

Se întoarse spre sergent:

― Trimite următorul mesaj. Către Comitetul Rama, via Spacecom. Mulţumim pentru avertisment; vom lua măsuri. Rugăm specificaţi înţelesul expresiei: „stîrnite din senin”. Cu stimă, Norton, comandant pe Endeavour.

Aşteptă pînă ce bărbatul dispăru în direcţia luminilor orbitoare ale taberei, apoi porni din nou înregistrarea. Pierduse însă şirul gîndurilor şi nu-şi mai regăsi starea de spirit. Scrisoarea trebuia să aştepte.

Cînd îşi neglija datoria, căpitanul Cook îi venea rareori în ajutor. Îşi aminti apoi cît de rar şi pentru ce puţin timp îşi văzuse soţul sărmana Elisabeth Cook, în cei şaisprezece ani de căsnicie. Cu toate astea îi născuse şase copii… şi le supravieţuise tuturor.

Nevestele sale, niciodată aflate mai departe de zece minute la viteza luminii, n-aveau de ce se plînge…