Rendezvous cu Rama

31. VITEZĂ TERMINALĂ

Comandantul Norton nu pierduse niciodată un om, şi nu avea intenţia unui debut. Înainte ca Jimmy să plece înspre Polul Sud, se gîndise la posibilităţi de intervenţie în cazul unui accident. Problema se arătase totuşi atît de dificilă, încît nu-i găsise răspuns. Nu făcuse altceva decît să elimine, rînd pe rînd, fiecare alternativă vădit nerealizabilă.

Cum să escaladezi o stîncă verticală, înaltă de o jumătate de kilometru, chiar în condiţiile unei gravitaţii reduse? Cu echipament corespunzător şi antrenament ar fi fost un fleac. La bordul lui Endeavour nu existau însă instrumente de împuşcat pitoane şi nimeni n-avea altă idee cum să fie bătute sutele de cuie în suprafaţa dură şi lucioasă.

Studiase în treacăt soluţii mai originale, unele de-a dreptul aiurite. Poate că un cimp încălţat cu ventuze ar reuşi ascensiunea. Dar, chiar dacă ar fi constituit o soluţie practică, cît timp era necesar pentru producerea şi testarea unui asemenea echipament ― şi pentru pregătirea cimpului? El personal se îndoia că un om poseda forţa necesară unei altfel de ascensiuni. Exista, desigur, şi o tehnologie avansată. Echipamentele de propulsie EVA tentau, însă forţa lor de impuls era prea mică, fiind proiectate pentru o utilizare la 0 g. Chiar în condiţiile gravitaţiei lui Rama, ele nu puteau susţine greutatea unui om obişnuit.

Să încerce oare să trimită un aparat EVA telecomandat, încărcat numai cu o coardă pentru coborîre? Prezentase ideea sergentului Myron, care i-o făcuse praf imediat. Inginerul explicase că erau probleme legate de stabilitate. Fără îndoială rezolvabile, însă ar fi durat mult, mai mult decît îşi puteau ei permite…

Dar un balon? Soluţia părea perfectă dacă ar fi realizat învelişul şi sursa de căldură cît mai compactă. Posibilitatea respectivă era singura la care Norton nu renunţase, atunci cînd problema încetase să mai fie pur teoretică, devenind o chestiune de viaţă şi de moarte cu care începeau buletinele de ştiri de pe toate lumile locuite.

În vreme ce Jimmy continua explorarea de-a lungul ţărmului oceanului, jumătate din ţicniţii Sistemului Solar încercau să-l salveze. La Cartierul General al Flotei se primeau absolut toate sugestiile, iar una dintr-o mie era expediată lui Endeavour. Cea a lui Dr. Carlisle Perera sosi de două ori, o dată prin intermediul reţelei Cercetării şi a doua oară prin PLANETCOM, PRIORITATE RAMA. Totul îi solicitase savantului cinci minute de gîndire, plus o milisecundă de timp pe calculator.

Iniţial, comandantul Norton o considerase o glumă de prost gust. Apoi, citind numele expeditorului şi calculele anexate îşi schimbă opinia.

Îi trecu mesajul lui Karl Mercer.

― Ce crezi despre asta? întrebă cu o voce pe care o dorea cît mai nepăsătoare.

Karl îl parcurse rapid şi exclamă:

― Să mă ia dracu! Sigur că are dreptate!

― Eşti sigur?

― N-a greşit cu furtuna, nu? Ar fi trebuit să ne gîndim şi noi. Mă face să mă simt ca un înapoiat mintal.

― Nu eşti singurul. Următoarea problemă… cum îl anunţăm pe Jimmy?

― Nu cred că ar fi potrivit s-o facem acum… în ultima clipă e mai bine. Cel puţin eu, dacă aş fi în locul lui aşa aş prefera. Spuneţi-i doar că sîntem pe drum.

Deşi putea să privească peste întreaga lăţime a Oceanului Cilindric şi cunoştea direcţia aproximativă din care venea Resolution, Jimmy nu zări minuscula ambarcaţiune decît după ce ea depăşi New York-ul. Părea incredibil să transporte şase oameni şi cine ştie cît echipament de salvare.

La un kilometru distanţă, îl recunoscu pe comandantul Norton şi începu să-şi agite braţele. Puţin mai tîrziu fu şi el zărit şi i se răspunse la semnale.

― Mă bucur să te văd în formă, Jimmy, îi transmise Norton prin radio. Ţi-am promis că nu te părăsim. Acum mă crezi?

Nu prea, gîndi Jimmy. Pînă în clipa aceea se întrebase într-una dacă nu era vorba de-o acţiune de caritate, organizată în scopul menţinerii moralului. Însă comandantul n-ar fi traversat oceanul doar să-i spună adio; aveau probabil un plan.

― Te voi crede, şefule, zise el, cînd mă voi vedea jos, pe punte. Vrei să-mi spui ce trebuie să fac?

Resolution încetinise şi se afla la o sută de metri de baza falezei. Din cîte observase Jimmy, nu conţinea nici un echipament neobişnuit, deşi nu era nici el sigur ce aşteptase să vadă.

― Iartă-ne, Jimmy, însă n-am vrut să-ţi spunem prea multe lucruri care să te îngrijoreze.

Chiar părea ciudat; ce naiba voia să zică?

Pluta se opri la cincizeci de metri de faleză. Jimmy îl vedea perfect pe comandant vorbind în microfon.

― Asta-i, Jimmy. N-o să păţeşti absolut nimic, dar trebuie să ai nervii tari. Noi ştim că ai aşa ceva. Vei sări de-acolo.

― De la cinci sute de metri?!

― Da, însă la numai o jumătate g.

― Aha… aţi căzut vreodată pe Pămînt de la două sute cincizeci de metri?

― Taci din gură, ori îţi contramandez următoarea permisie. Ar fi trebuit să-ţi dai seama şi singur… totul e o chestiune de viteză finală. În atmosfera asta nu poţi atinge mai mult de nouăzeci de kilometri la oră… indiferent dacă sari de la două sute sau de la două mii de metri. Adevărat, nouăzeci e cam multişor ca să te simţi confortabil, dar se mai poate reduce niţel. Asta va trebui tu să faci, aşa încît ascultă-mă atent…

― Vă ascult, făcu Jimmy. E cazul să fie ceva cît mai bun.

Nu-l mai întrerupse pe comandant şi după ce Norton termină, nu mai făcu nici un comentariu. Da, avea sens şi era atît de simplu că numai un geniu se putea gîndi la aşa ceva. Sau cineva care nu se aştepta să o facă el însuşi…

Jimmy nu încercase niciodată săritura de la înălţime şi nici paraşutismul cu deschiderea paraşutei în ultima clipă, exerciţii ce i-ar fi oferit, cît de cît, o pregătire psihologică. Poţi să-i spui unui om că se află în perfectă siguranţă traversînd o prăpastie pe o bîrnă şi totuşi, chiar dacă toate calculele de rezistenţă sînt impecabile, e posibil să nu reuşească. Jimmy înţelegea de ce comandantul Norton se arătase atît de evaziv în legătură cu detaliile operaţiunii. Nu-i lăsase vreme pentru gînduri negre.

― Nu vreau să te grăbesc, se auzi glasul plin de convingere al lui Norton, venind de la o jumătate de kilometru mai jos. Dar cu cît mai repede, cu atît mai bine.

Jimmy îşi privi preţiosul suvenir, singura floare din Rama. O înveli cu grijă în batista murdară, o înnodă, apoi o aruncă peste marginea falezei.

Ea pluti în jos cu o încetineală liniştitoare; îi trebui multă vreme pînă se făcu mică, mai mică, şi mai mică, pînă ce n-o mai zări. Resolution înaintă cîţiva metri şi Jimmy ştiu că o recuperaseră.

― Minunată! exclamă comandantul entuziasmat. Sînt convins c-o vor boteza după tine. O. K…. te aşteptăm.

Jimmy îşi scoase cămaşa, singura îmbrăcăminte pe partea de sus a corpului purtată în climatul acela tropical şi o întinse gînditor. De cîteva ori în decursul explorării fusese gata să renunţe la ea; acum însă putea să-i salveze viaţa.

Privi pentru ultima oară înapoi, spre continentul numai de el explorat şi spre vîrfurile îndepărtate, dar distincte, ale Cornului Mare şi celor şase Coarne Mici. Apoi, strîngînd puternic cămaşa în mîna dreaptă, îşi luă avînt şi sări cît mai departe, dincolo de faleză.

Nu mai avea motiv de grabă; îi stăteau la dispoziţie cel puţin douăzeci de secunde să se bucure de senzaţia încercată. Nu irosi timpul, căci viteza aerului sporea în jurul său, iar Resolution se vedea tot mai mare. Ţinînd cămaşa cu ambele mîini, ridică braţele deasupra capului, astfel încît curentul de aer o umflă.

Ca paraşută constituia un semi-eşec; puţinii kilometri pe oră în stare să-i scadă din viteză erau utili, dar nu vitali. Totuşi, avea un rol mult mai important: îi menţinea trupul în poziţie verticală, coborînd în ocean drept ca o săgeată.

Continua să aibă impresia că nu se deplasa deloc, ci că, apa se ridica spre el. Odată ce făcuse pasul, teama nu-l mai încerca, ba chiar se simţea indignat fiindcă i se ascunsese adevărul. Oare crezuseră că dacă medita prea mult, n-avea să sară?

În ultima clipă dădu drumul cămăşii, inspiră adînc şi-şi astupă nările şi gura cu ambele mîini. După cum fusese instruit, îşi încordă întreg corpul, lipindu-şi picioarele. Urma să pătrundă în apă cu acurateţea unei suliţe…

― Va fi la fel ca şi cînd ai sări de pe o trambulină pe Pămînt, îi promisese comandantul. Nu se va întîmpla absolut nimic… dacă pătrunzi corect în apă.

― Şi dacă nu? întrebase el.

― Atunci va trebui să faci drumul înapoi şi să mai încerci o dată.

Ceva îl izbi în tălpi, puternic dar nu insuportabil. Un milion de mîini lunecoase îl trăgeau de trup; urechile îi vîjîiau, simţea presiunea în timpane şi deşi ţinea ochii strîns închişi, avu impresia că-l înconjoară întunericul, pe măsură ce se afunda în adîncurile Oceanului Cilindric.

Începu din răsputeri să înoate în sus, către lumina tulbure. Nu putea deschide ochii mai mult de o clipă; imediat simţea apa otrăvită pişcîndu-l ca un acid. I se părea că se zbătea de o veşnicie, un moment îl cuprinse o teamă de coşmar că-şi pierduse simţul de orientare, că de fapt înota în jos. Întredeschise ochii iute şi de fiecare dată lumina fu mai puternică.

Pleoapele îi erau încă strîns închise atunci cînd ieşi la suprafaţă. Inspiră adînc aerul preţios, se răsuci pe spate şi se uită în jur.

Resolution se îndrepta spre el cu viteză maximă. Peste cîteva secunde, braţe puternice îl apucară şi-l traseră peste bord.

― Ai înghiţit apă? întrebă neliniştit comandantul.

― Nu cred.

― Freacă-te, oricum, cu asta. Aşa… Cum te simţi?

― Încă nu-mi dau seama. Vă zic peste un minut… Ah… vă mulţumesc tuturor!

Minutul nu luase încă sfîrşit, cînd Jimmy realiză ce simţea.

― Voi voma, făcu pe un ton de scuză.

Salvatorii săi îl. priviră uluiţi.

― Pe un calm absolut… şi o mare netedă? întrebă neîncrezătoare Barnes, privind plîngerea lui Jimmy ca pe un afront direct adus dibăciei ei.

― Eu nu i-aş zice netedă, interveni comandantul indicînd cu braţul dunga de apă ce traversa cerul. Dar să nu-ţi fie ruşine, poate ai înghiţit ceva din porcăria aia. Dă-o afară cît mai repede.

Jimmy se chinuia încă, fără eroism şi fără succes, cînd pe cerul dinapoia lor fulgeră ceva. Toţi ochii se întoarseră către Polul Sud şi Jimmy uită imediat de necazurile lui. Stîlpii îşi reîncepuseră jocurile de artificii.

Din pilonul central porneau către ceilalţi mai mici fulgere lungi de cîţiva kilometri. Începuse iarăşi rotaţia statică, de parcă dansatori invizibili îşi înfăşurau panglicile în jurul unui electromagnet. Accelerau, mişcîndu-se din ce în ce mai iute, pînă ce se contopiră într-un singur con luminos.

Era un spectacol mai copleşitor decît tot ce văzuseră pînă atunci, însoţit de bubuituri şi pîrîituri îndepărtate ce sporeau impresia de atotputernicie. Spectacolul dură cam cinci minute, apoi se sfîrşi brusc, ca şi cum cineva ar fi apăsat un întrerupător.

― Mi-ar place să aflu ce înţelege Comitetul Rama din toate astea, murmură Norton fără să se adreseze cuiva anume. Voi aveţi vreo idee?

Nimeni nu avu vreme să răspundă, deoarece în aceeaşi clipă Controlul îi chemă alarmat:

― Resolution. Aţi păţit ceva? L-aţi simţit?

― Ce să simţim?

― Credem că a fost vorba de un seism… exact cînd s-au oprit fulgerele.

― S-au înregistrat avarii?

― Nu cred. N-a fost chiar aşa puternic… dar ne-a zgîlţîit puţin.

― Noi n-am simţit nimic. De fapt, nici n-am fi putut să-l simţim aici, pe ocean.

― Aveţi dreptate, greşeala mea! Acum totul pare liniştit… pînă la data viitoare.

― Da, pînă data viitoare, încuviinţă Norton.

Misterul lui Rama creştea mereu; cu cît descopereau mai multe, cu atît înţelegeau mai puţin.

Brusc, de la proră se auzi un strigăt:

― Şefule… priveşte… sus pe cer!

Norton ridică ochii, cercetînd rapid circuitul oceanului. Nu zări nimic pînă ce nu ajunse cu privirea la zenit, uitîndu-se exact în punctul opus al lumii.

― Dumnezeule, şopti înţelegînd că „data viitoare” sosise.

Un talaz uriaş gonea spre ei, în josul curbei Oceanului Cilindric.