Rendezvous cu Rama

25. PRIMUL ZBOR

Cu siguranţă, Libelula era un nume potrivit. Aripile lungi, întinse, păreau invizibile. Doar cînd lumina cădea pe ele sub anumite unghiuri, se refracta în irizări de curcubee. O structură delicată de foiţe aerodinamice învelită într-o peliculă de săpun, învelişul aparatului era un film organic gros de numai cîteva molecule, totuşi suficient de rezistent să controleze şi să dirijeze mişcările unui curent de aer la viteza de cincizeci de kilometri pe oră.

Pilotul, în acelaşi timp forţa motrice şi sistemul de direcţie, şedea pe un scaun îngust plasat în centrul de greutate, într-o poziţie semi-înclinată pentru a micşora frecarea cu aerul. Pilotarea se făcea cu o singură manşă, ce se putea deplasa înainte şi înapoi, la dreapta şi la stînga. Unicul instrument de bord îl reprezenta un fir cu plumb legat de partea din faţă, indicînd direcţia relativă a vîntului.

Odată aparatul montat în Butuc, Jimmy Pak nu mai permise nimănui să-l atingă. O manevră stîngace putea rupe una din componentele structurale monofibrilare, iar aripile sclipitoare atrăgeau aproape irezistibil degetele curioase. Era greu de crezut că acolo exista într-adevăr ceva…

Privindu-l pe Jimmy cocoţat pe scaun, comandantul căzu pe gînduri. Dacă una din aripile străvezii plesnea de cealaltă parte a Oceanului Cilindric, Jimmy n-ar mai fi avut cum să se întoarcă, chiar dacă reuşea să asolizeze nevătămat. În plus, încălcau una dintre cele mai rigide reguli ale explorării spaţiale; un om pleca neînsoţit într-un teritoriu străin, dincolo de orice posibilitate de ajutor. Singura consolare o constituia faptul că tot timpul urmau să aibă atît contact radio, cît şi vizual. Dacă tînărul ar fi avut ghinionul unui accident, ceilalţi ar fi ştiut exact despre ce fusese vorba.

Ocazia era însă prea bună să fie ratată. De credeau în soartă sau destin, însemna să provoace înşişi zeii neglijînd singura şansă pe care o aveau în a ajunge vreodată de cealaltă parte a lui Rama, să vadă de aproape misterele Polului Sud. Jimmy ştia la ce să se aştepte mai bine decît oricare altul. Considera că e exact genul de risc ce trebuia asumat; dacă eşua, acesta îi fusese norocul. Nu poţi cîştiga întotdeauna.

― Ascultă-mă, Jimmy, îl dăscăli medicul şef. E foarte important să nu te extenuezi. Ţine minte: aici, în axă, nivelul de oxigen este încă foarte scăzut. Dacă ai senzaţii de sufocare, opreşte-te şi hiperventilează-te pentru treizeci de secunde, nu mai mult!

Jimmy încuviinţă absent, testînd comenzile. Întregul ansamblu al cîrmei-profundor, formînd un singur bloc deasupra lonjeronului, la cinci metri înapoia cabinei rudimentare, începu să se răsucească. Apoi eleroanele ca nişte flapsuri, situate la jumătatea aripilor, se zbătură alternativ în sus şi-n jos,

― Vrei să-i fac vînt elicii? întrebă Joe Calvert, nereuşind să-şi stăpînească amintirile din filmele de război, vechi de două sute de ani. Aprindere! Contact!

Probabil nimeni, cu excepţia lui Jimmy, nu ştia despre ce-i vorba, totuşi izbuti să slăbească încordarea generală.

Foarte lent, Jimmy mişcă pedalele. Elicea fragilă şi largă de deasupra, alcătuită aidoma aripii dintr-un schelet delicat, acoperit cu o peliculă sclipitoare, începu să se rotească. După numai cîteva rotaţii, dispăruse complet şi Libelula porni.

Plecă drept înainte din Butuc, deplasîndu-se încetişor în lungul axei lui Rama. După o sută de metri, Jimmy se opri din pedalat; era straniu să vezi un vehicul evident aerodinamic atîrnînd nemişcat în aer. Pentru prima dată se întîmpla probabil aşa ceva, cu excepţia unor situaţii la o scară mult mai mică, în interiorul staţiilor spaţiale mari.

― Cum merge? strigă Norton.

― Răspunde bine la comenzi, dar stabilitatea-i slabă. Ştiu însă de ce: lipsa gravitaţiei. Ar fi mai bine să cobor un kilometru.

― Stai puţin, nu-i periculos?

Pierzînd din altitudine, Jimmy îşi sacrifica principalul avantaj. Atît timp cît se menţinea pe axă, el şi Libelula erau complet lipsiţi de greutate. Plana fără pic de efort, ba chiar putea dormi dacă ar fi avut chef. Dar imediat ce se îndepărta de linia centrală în jurul căreia se rotea Rama, ar fi reapărut pseudo-greutatea forţei centrifuge.

Dacă n-ar fi păstrat înălţimea, ar fi continuat să piardă din altitudine şi, în acelaşi timp, să cîştige greutate. Procesul s-ar fi accelerat, sfîrşind în catastrofă. Pe cîmpia lui Rama, gravitaţia măsura de două ori mai mult decît cea pentru care fusese proiectată Libelula. Poate că Jimmy ar fi reuşit o asolizare lipsită de probleme, dar cu siguranţă n-ar mai fi decolat.

Se gîndise însă la aceste lucruri şi răspunse cu destulă siguranţă:

― Pot merge fără probleme la o zecime de g. Iar într-o atmosferă mai densă, va fi mai uşor de manevrat.

Libelula pluti lin într-o spirală leneşă, urmînd linia Scării Alfa în jos, către cîmpie. Din unele unghiuri, micuţa bicicletă zburătoare era aproape invizibilă; aveai impresia că Jimmy stătea suspendat în aer, pedalînd cu furie. Uneori ţîşnea cu aproape treizeci de kilometri la oră, alteori se oprea, manevrînd comenzile înainte de a accelera din nou. Era permanent atent să păstreze o distanţă sigură faţă de capătul curb al lui Rama.

În curînd deveni evident că Libelula se descurca mult mai bine la altitudini mai joase; nu se mai rotea aleatoriu, ci se stabiliză astfel încît aripile deveniseră paralele cu şesul aflat la şapte kilometri dedesubt. Jimmy descrise cîteva cercuri largi, apoi începu iarăşi să urce. Se opri în cele din urmă la cîţiva metri deasupra spectatorilor săi, realizînd cu stupefacţie că nu era tocmai sigur cum să coboare din năstruşnicul aparat.

― Să-ţi aruncăm o frînghie? întrebă Norton, pe jumătate serios.

― Nu, şefule… trebuie să mă descurc singur. Dincolo nu va fi nimeni să mă ajute.

Aşteptă o vreme calculînd, apoi prin scurte perioade de accelerare încercă să îndrepte Libelula spre Butuc. Între două impulsuri succesive, bicicleta îşi pierdea inerţia de înaintare datorită frecării. Cînd ajunse la numai cinci metri iar vehiculul era aproape nemişcat, Jimmy îl părăsi. Se lăsă să plutească spre cea mai apropiată coardă de siguranţă din reţeaua Butucului, o prinse, răsucindu-se la timp pentru a apuca bicicleta ce se apropia de el. Manevra fusese executată atît de bine încît stîrni aplauze.

― Pentru următorul meu act…, începu Joe Calvert.

Jimmy minimaliză rapid orice laudă.

― A fost o porcărie. Acum însă ştiu cum să procedez. Voi lua o ventuză adezivă prinsă de o coardă de douăzeci de metri lungime, să pot ancora unde doresc.

― Dă mîna încoace, Jimmy, ordonă doctoriţa, şi suflă în balonul ăsta! Vreau şi o probă de sînge. Ai avut dificultăţi, respiratorii?

― Numai la altitudinea asta. Hei, pentru ce vrei sîngele?

― Să-ţi măsor glicemia. Abia după aceea pot spune cîtă energie ai consumat. Trebuie să ne asigurăm că ai suficientă forţă pentru misiune. Apropo, care-i recordul de rezistenţă la ciclismul aerian?

― Două ore, douăzeci şi cinci de minute şi trei secunde virgulă şase. Pe Lună, bineînţeles, un circuit de doi kilometri în Domul Olimpic.

― Crezi că vei rezista şase ore?

― Cu uşurinţă; oricînd mă pot opri să mă odihnesc. Pedalatul pe Lună e de cel puţin două ori mai obositor decît aici.

― Bine, Jimmy, acum în laborator. În funcţie de rezultatul analizelor, capeţi ori nu aprobarea. Nu doresc să te sperii, degeaba… bănui c-o să reuşeşti.

Un zîmbet larg şi mulţumit se lăţi pe chipul de fildeş al lui Jimmy Pak. Urmînd-o pe Laura Ernst spre ecluză, strigă înapoi către tovarăşii săi pentru ultima oară:

― Jos mîinile! Nu vreau să intraţi cu pumnul prin aripi?

― Am eu grijă, Jimmy, promise comandantul. Libelula este tabu pentru toţi… inclusiv pentru mine.