Rendezvous cu Rama

29. PRIMUL CONTACT

Cînd Jimmy Pak îşi recăpătă cunoştinţa, primul lucru pe care-l înregistra fu o îngrozitoare durere de cap. Dar se simţi fericit trăind-o, cel puţin îi confirma că se afla în viaţă.

Încercă apoi să se mişte şi imediat îl asaltară o mulţime de junghiuri şi dureri. Din cîte îşi dădea seama însă, nu-şi rupsese nimic.

După aceea încercă să deschidă ochii, dar îi închise imediat după ce se trezi privind spre una din benzile luminoase de pe plafonul lumii. Exerciţiul nu era tocmai recomandat ca tratament pentru durerea de cap.

Continua să stea întins, recăpătîndu-şi forţele şi întrebîndu-se dacă va fi în stare să privească fără de probleme, cînd auzi un fel de trosnet în imediata apropiere. Întorcînd foarte încet capul, riscă o privire ― şi fu gata să-şi piardă iarăşi cunoştinţa.

La numai cinci metri depărtare, o creatură asemănătoare unui crab se înfrupta din resturile sărmanei Libelule. După ce-şi reveni din şoc, Jimmy se rostogoli cît mai uşor şi mai tăcut, îndepărtîndu-se de monstru, aşteptîndu-se în fiecare clipă să fie înhăţat de cleştii acestuia, dacă avea să-l considere o pradă mai apetisantă. Scăpă totuşi neobservat şi cînd ajunse la o distanţă sigură, de vreo zece metri, Jimmy se ridică prudent în capul oaselor.

De la distanţa aceea, creatura nu mai părea atît de groaznică. Avea un corp scund şi turtit, lung de doi metri şi lat de unul, susţinut pe şase picioare cu cîte trei articulaţii. Jimmy observă că greşise crezînd că se înfrupta din Libelulă; nu zărea nici urmă de gură. Creatura executa o operaţiune precisă de distrugere, folosind cleştii ca foarfeci să taie bicicleta în, bucăţele. Apoi un şir de manipulatoare, semănînd bizar cu nişte mînuţe de copil, mutau fragmentele într-o grămăjoară de pe spatele animalului.

Era însă un animal? Deşi aceasta fusese prima impresie a lui Jimmy, acum o reconsidera. Comportamentul creaturii avea un ţel bine definit, sugerînd o inteligenţă destul de avansată. Nu vedea motivul pentru care o fiinţă dirijată numai de instincte ar fi strîns cu grijă fragmentele risipite ale bicicletei sale… doar dacă nu-şi aduna materiale pentru un cuib.

Continuînd să supravegheze crabul care-l ignora total, Jimmy se strădui să se ridice. Cîţiva paşi împleticiţi îi dovediră că putea umbla, deşi nu era deloc convins că ar fi reuşit să întreacă cele şase picioare. Porni după aceea transmiţătorul, sigur că va funcţiona. Un şoc la care el supravieţuise nu putuse deteriora cu nimic rezistentul instrument electronic.

― Controlul, chemă şoptit. Mă recepţionaţi?

― Slavă Domnului! Ai păţit ceva?

― Sînt doar puţin zdruncinat. Ia priviţi aici.

Răsuci camera TV către crab, la timp pentru a surprinde ultimele etape de mărunţire a aripii drepte a Libelulei.

― Ce Dumnezeu este… şi de ce-ţi mestecă bicicleta?

― Şi eu aş vrea să ştiu. Am terminat-o cu Libelula. Eu am să mă îndepărtez, în caz că are de gînd să continue cu mine.

Jimmy se retrase încetişor, fără să-şi ia ochii de pe crustaceu. Acesta se mişca în prezent de jur împrejur într-o spirală uşor crescătoare, aparent în căutarea fragmentelor ce-i scăpaseră atenţiei. Tînărul reuşi astfel să-l studieze din toate părţile.

După depăşirea şocului iniţial, putea în prezent să aprecieze că era o arătare cu aspect interesant. Denumirea de „crab” pe care i-o dăduse în mod automat deruta puţin; dacă n-ar fi fost atît de mare, i-ar fi spus „gîndac”. Carapacea avea o strălucire metalică frumoasă; de fapt, ar fi jurat că era vorba chiar de metal.

Ideea părea interesantă. Să fi fost robot şi nu un animal? Cu gîndul acesta privi crabul cu mai multă atenţie, studiindu-i detaliile anatomice. În locul gurii poseda o colecţie de manipulatoare, amintind de bricegele multifuncţionale ce constituie deliciul oricărui puşti: cleşti, pensete, răzuitoare, lame, ba chiar şi ceva asemănător unor burghie. Nimic din ele nu constituia însă o dovadă. Pe Pămînt, în lumea insectelor ar fi găsit replici la uneltele respective, ba chiar ar fi numărat şi altele în plus. Întrebarea „animal ori robot?” rămînea fără răspuns.

Ochii, care ar fi trebuit să lămurească chestiunea, o făceau şi mai ambiguă. Erau atît de înfundaţi în orbitele lor protectoare, încît era imposibil să constaţi dacă aveau lentile din cristal sau gelatină. De un albastru intens, păreau lipsiţi de expresie. Deşi se îndreptaseră de cîteva ori către Jimmy, nu manifestaseră nici cel mai mic semn de interes. În opinia lui, subiectivă, faptul acesta stabilea nivelul, de inteligenţă al creaturii. O entitate, fie ea robot sau animal, ce ignora o fiinţă umană nu putea fi strălucitor de inteligentă.

Se opri din spirala descrisă şi rămase nemişcată vreme de cîteva clipe, ascultînd parcă un mesaj îndepărtat. După care porni spre ocean, rostogolindu-se şi legănîndu-se în acelaşi timp. Se deplasa după o linie perfect dreaptă, cu o viteză constantă de patru-cinci kilometri pe oră şi cam după două sute de metri, Jimmy realiză că ultimele rămăşiţe ale iubitei sale Libelule se îndepărtau de el. Porni într-o urmărire disperată.

Acţiunea lui nu era complet nesăbuită. Crabul se deplasa către ocean şi dacă pentru el mai era posibilă salvarea, atunci numai de acolo putea să vină. În plus, voia să afle ce dorea să facă creatura cu prada sa, să descifreze poate ceva referitor la motivele şi inteligenţa ei.

Încă nerefăcut total, Jimmy avu nevoie de cîteva minute s-o ajungă. După aceea o urmări, de la o distanţă respectabilă, pînă se asigură că nu o deranja prin prezenţa lui. Abia atunci îşi aduse aminte că bidonul cu apă şi pachetul cu alimente se găseau printre resturile Libelulei. Imediat se simţi însetat şi înfometat.

Acolo, îndepărtîndu-se de el cu cinci kilometri pe ceas, se găsea singura hrană şi bătură din jumătatea aceea de lume. Indiferent de risc, trebuia să le recupereze.

Se apropie prudent de crab, venind dinspre dreapta. Înaintînd cu aceeaşi viteză, îi studie atent ritmul picioarelor, pînă cînd reuşi să-i anticipeze fiecare mişcare. În clipa în care se simţi pregătit, murmură iute: „Scuză-mă” şi ţîşni să-şi înşface bunurile. Jimmy nici nu visase că va ajunge vreodată să-şi exercite talente de hoţ, şi fu încîntat de succesul obţinut. În aceeaşi secundă se retrase, fără ca fiinţa să-şi fi încetinit pasul.

Rămase cu vreo zece metri mai în urmă, îşi umezi buzele cu apa din bidonaş şi începu să mestece un baton de carne concentrată. Mica victorie îl făcea să se simtă fericit. Era acum capabil să rişte un gînd şi despre viitor.

Cît timp trăia, speranţa dăinuia, deşi nu-şi imagina nici o modalitate de salvare. Chiar dacă tovarăşii săi ar fi traversat oceanul, cum putea să ajungă la ei? „Găsim noi o cale”, promisese Controlul. „Ţărmul ăsta nu ocoleşte întreaga lume fără să nu se întrerupă pe undeva”. Fusese tentat să dea replica „De ce nu?”, însă renunţase.

Unul din lucrurile cele mai stranii legate de explorarea lui Rama îl reprezenta faptul că reuşeai întotdeauna să-ţi zăreşti destinaţia. Aici, curbura lumii nu ascundea, ci dezvăluia. De cîtva timp Jimmy devenise conştient de obiectivul crabului; sus, în terenul ce părea că se ridică înaintea lui se afla o adîncituri largă de o jumătate de kilometru. În continentul sudic se găseau trei asemenea gropi. Din Butuc fusese imposibil de apreciat adîncimea lor. Toate trei fuseseră botezate după cratere lunare importante, iar în prezent el se apropia de Copernic. Numele nu era foarte bine ales, nu existau versanţi ridicaţi de jur împrejur şi nici un vîrf central. Copernic era pur şi simplu o gaură adîncă, sau un puţ cu pereţi perfect verticali.

După ce se apropie îndeajuns pentru a privi înăuntru, Jimmy izbuti să zărească o pînză de apă tulbure, verde-plumburie, la vreo jumătate de kilometru mai jos. Aceasta însemna aproximativ la nivelul oceanului, iar el se întrebă dacă nu cumva exista o cale de comunicare.

În interiorul puţului se răsucea o rampă în spirală, săpată în perete aidoma ghinturilor unei gigantice ţevi de tun. Înăuntru păreau să fie însă o mulţime de curbe spiralate; abia după ce le urmări o vreme, tot mai nedumerit, Jimmy înţelese că nu era vorba de o singură rampă, ci de trei, defazate între ele cu 120°. Într-un alt context, întregul ansamblu ar fi fost considerat un impresionant tour de force arhitectural.

Cele trei rampe se sfîrşeau în apă, dispărînd sub suprafaţa opacă. În apropierea ei, Jimmy zări un grup de tuneluri ori de peşteri întunecate; păreau destul de sinistre şi se întrebă dacă înăuntru locuia cineva. Poate că Ramanii erau amfibii…

Cînd crabul se apropie de marginea puţului, tînărul bănui că avea să coboare pe una dintre rampe, probabil transportînd resturile Libelulei altei entităţi, capabilă să le evalueze. Crabul se opri însă la margine, îşi întinse fără ezitare aproape jumătate din corp deasupra abisului, deşi o eroare de numai cîţiva centimetri i-ar fi adus dezastrul şi se scutură brusc. Fragmentele Libelulei căzură rostogolindu-se în hău, odată cu lacrimile lui Jimmy privind trist în urma lor. Gîndi cu amărăciune, e lămurită aşadar şi problema inteligenţei acestei creaturi.

Crabul se întoarse apoi şi se îndreptă spre Jimmy, aflat la circa zece metri. Voi avea parte de acelaşi tratament? se întrebă el. Spera ca aparatul TV să nu tremure prea tare în vreme ce transmitea Controlului imaginea monstrului apropiindu-se rapid.

― Ce sugeraţi? şopti nervos, fără să spere într-un răspuns folositor. Îl consola prea puţin faptul că ar fi intrat în istorie. Mintea îi analiză cu iuţeală variantele discutate în eventualitatea unei asemenea întîlniri. Pînă atunci totul rămăsese la nivel de teorie. El era primul care să le verifice în practică.

― Nu fugi pînă nu eşti sigur că-i ostil, i se răspunse tot în şoaptă.

Unde să fug? Considera că putea întrece creatura într-un sprint de 6 sută de metri, dar o certitudine tulburătoare îi spunea că în privinţa rezistenţei nu-i făcea faţă.

Încet, înălţă ambele mîini cu palmele întinsa De două sute de ani oamenii discutau gestul acesta; oare orice fiinţă din univers avea să-l interpreteze ca „Vezi… nu sînt înarmat?” Nimeni nu avusese însă altă idee mai bună.

Crabul nu reacţionă în nici un fel şi nu încetini pasul. Trecu pe lîngă el, ignorîndu-l complet şi îndreptîndu-se hotărît către sud. Simţindu-se extrem de penibil, reprezentantul lui Homo Sapiens urmări Primul Contact îndepărtîndu-se în cîmpia ramană, total indiferent la prezenţa lui.

Rareori în viaţă fusese atît de umilit. Apoi îi veni în ajutor simţul umorului. La urma urmei, nu era mare lucru să fii neglijat de o maşină de gunoi. Mai rău ar fi fost dacă l-ar fi întîmpinat ca pe un frate de multă vreme pierdut…

Se întoarse la baza lui Copernic şi privi în jos spre apele opace. Observă nişte forme vagi, unele destul de mari, deplasîndu-se încetişor înainte şi înapoi sub apă. Brusc, una dintre ele se îndreptă către cea mai apropiată rampă în spirală şi ceva aducînd cu un tanc miriapod porni lungul urcuş. După cum înaintă, drumul avea să-i ia o oră; dacă reprezenta o ameninţare, atunci era una foarte lentă.

Zări după aceea o mişcare mult mai rapidă lîngă una dintre intrările grotelor de la nivelul apei. Ceva se deplasa cu iuţeală pe rampă, dar nu reuşi să focalizeze sau să-i distingă forma. Privea parcă un vîrtej de praf, de înălţimea unui om…

Clipi din ochi şi scutură din cap, ţinînd pleoapele strînse cîteva secunde. Cînd le redeschise, forma dispăruse.

Poate că şocul îl zguduise mai mult decît recunoscuse; era prima dată cînd suferea de iluzii optice. Nu avea să pomenească Controlului despre halucinaţie.

Nici n-avea să exploreze rampele, aşa cum gîndise la început. În mod vădit, ar fi fost o cheltuială inutilă de energie.

Fantoma rotitoare pe care crezuse să o fi zărit nu jucase nici un rol în hotărîrea lui.

Absolut nici unul, căci desigur, Jimmy nu credea în stafii…