Rendezvous cu Rama

27. VÎNTUL ELECTRIC

Extremitatea nordică a lui Rama părea incredibil de îndepărtată. Pînă şi cele trei scări gigantice de abia se zăreau, ca un Y vag, zgîriat pe domul ce închidea lumea. Banda Oceanului Cilindric era o barieră largă şi ameninţătoare, aşteptînd să-l înghită dacă aripile sale fragile ar fi cedat, aidoma celor ale lui Icar.

Reuşise să ajungă fără probleme pînă la destinaţie şi, cu toate că se simţea uşor obosit, nu credea că existau motive de îngrijorare. Încă nu se atinsese de hrană sau de apă şi era prea surescitat pentru a se odihni. La întoarcere avea să se relaxeze şi în general, s-o ia mai uşor. Se simţea fericit gîndindu-se că drumul de înapoiere era oricînd mai scurt cu douăzeci de kilometri. După ce trecea de ocean, putea asoliza în siguranţă oriunde pe continentul nordic. Pe de o parte, ar fi fost cam neplăcut datorită distanţei ce-ar fi avut-o de parcurs pe jos şi pentru c-ar fi trebuit să abandoneze Libelula, dar pe de altă parte ideea îl reconforta.

Cîştiga acum altitudine, urcînd din nou către pilonul central. Acul ascuţit al Marelui Corn continua să se întindă pe un kilometru înaintea lui, şi uneori încerca senzaţia că era axul în jurul căruia se învîrtea lumea cilindrică.

Ajunsese aproape de vîrful lui cînd deveni conştient de un sentiment ciudat; o senzaţie de pericol, combinată cu o lipsă de confort, fizică şi psihică. Îşi aminti brusc, dar amintirea nu-l ajută cu nimic, o expresie întîlnită cîndva: cineva îţi umblă pe mormînt.

La început şi-o alungă repede din minte şi continuă să pedaleze răbdător. Desigur, n-avea nici o intenţie să raporteze Controlului ceva atît de nedefinit ca neliniştea, însă pe măsură ce aceasta se accentuă deveni tot mai tentat s-o facă. Nu putea fi vorba doar de un fenomen psihologic; în acest din urmă caz mintea lui se arăta mult mai puternică decît bănuia, deoarece îşi simţea pur şi simplu pielea înfiorîndu-se…

Destul de alarmat, se opri din pedalat şi începu să analizeze situaţia. Mai straniu era faptul că apăsătorul sentiment nu reprezenta ceva nou pentru el. Îl mai încercase şi înainte, dar nu-şi aducea aminte unde anume.

Privi în jur. Nimic nu se modificase. Pilonul gigantic al Cornului Mare se afla la cîteva sute de metri deasupra, cu cealaltă parte a cerului lui Rama boltită înapoia lui. La opt kilometri dedesubt se întindea reţeaua complicată a continentului sudic, plină de minuni pe care nimeni n-avea să le mai vadă. În tot acel peisaj complet străin, deşi lui familiar acum, nu descoperi nici o sursă a neliniştii sale.

Dosul palmei îl furnică, pentru o clipă crezu că acolo poposise o insectă şi o mătură cu mîna fără să se uite. Încremeni la jumătatea gestului, dîndu-şi seama ce făcea şi se controlă, simţindu-se ridicol. Desigur, nimeni nu văzuse vreo insectă în Rama.

Înălţă mîna şi o privi, uşor surprins deoarece furnicătura nu încetase. Abia atunci observă că fiecare firişor de păr stătea zbîrlit în sus. Acelaşi lucru se întîmpla şi pe antebraţ… şi cu părul de pe cap, atunci cînd îl pipăi.

Deci aşa stăteau lucrurile. Se găsea într-un cîmp electric extrem de puternic; senzaţia de apăsare, de oprimare încercată mai devreme era similară cu cea care, uneori, precede o furtună pe Pămînt.

Cînd înţelese despre ce era vorba, Jimmy aproape intră în panică. Niciodată în decursul vieţii nu se găsise într-o situaţie de pericol fizic. Precum orice cosmonaut, cunoscuse momente de frustrare cauzate de echipamentul voluminos, momente cînd, datorită lipsei de experienţă sau a unor greşeli, considerase în mod eronat că se afla în primejdie. Totuşi, nici una din acele situaţii nu durase mai mult de cîteva minute şi de obicei fusese în stare să rîdă aproape imediat de temerile sale nejustificate.

De această dată, nu vedea soluţia. Se simţea singur şi neputincios pe un cer brusc ostil, înconjurat de forţe titanice, ce-şi puteau descărca energiile în orice clipă. Libelula, deja fragilă, părea în prezent mai lipsită de substanţă decît un fir de păianjen. Primul tunet al furtunii ar fi făcut-o bucăţi.

― Controlul, strigă alarmat. în jurul meu s-a adunat o încărcătură statică. Cred că dintr-o clipă în alta va izbucni o furtună.

Abia sfîrşise de vorbit cînd înapoia lui străfulgeră ceva; cînd ajunse cu numărătoarea la zece, se auzi primul tunet. Trei kilometri… asta însemna undeva îndărătul Coarnelor Mici. Privi către ele şi avu impresia că fiecare din cele şase ace se găsea în flăcări. Descărcări fibrilare, lungi de sute de metri, dansau în vîrfurile lor de parcă ar fi format nişte paratrăznete gigantice.

Ceea ce se întîmpla acolo putea să aibă loc, la o scară chiar mai mare, în apropierea vîrfului Cornului Mare. Cel mai nimerit era să se îndepărteze cît de repede de ansamblul acela primejdios. Reîncepu să pedaleze, accelerînd la maximum, fără să forţeze totuşi Libelula. În acelaşi timp, coborî uşor. Deşi însemna intrarea în zonele de gravitaţie mai ridicată, era pregătit să înfrunte un asemenea risc. Chiar dacă opt kilometri reprezenta o distanţă prea mare faţă de sol pentru a fi pe de-a-ntregul liniştit.

Deocamdată, pilonul cel negru al Cornului Mare nu prezenta descărcări electrice vizibile, dar era neîndoielnic că acolo se acumulau potenţiale imense. Din timp în timp, tunetul continua să reverbereze înapoia lui, rostogolindu-se în josul circumferinţei lumii. Jimmy realiză deodată cît de ciudată era apariţia unei asemenea furtuni pe un cer perfect senin, apoi pricepu că nu era cîtuşi de puţin vorba de un fenomen meteorologic. Putea fi doar o banală scurgere energetică din vreo sursă ascunsă adînc în cupola sudică a lui Rama. Dar de ce tocmai atunci? Şi, lucru mult mai important, ce avea să urmeze?

Trecuse deja binişor de vîrful Marelui Corn şi spera să depăşească curînd limita oricărei descărcări electrice. Avea însă o altă problemă de rezolvat. Aerul devenea turbulent şi era tot mai greu să controleze Libelula. Vîntul se pornise din senin, iar dacă situaţia avea să se înrăutăţească, scheletul fragil al bicicletei urma să fie în pericol. Pedală îndîrjit mai departe, încercînd să amortizeze rafalele prin variaţii ale vitezei şi mişcări ale corpului. Reuşi parţial, căci Libelula constituia oarecum o prelungire a lui, însă nu agree deloc scîrţîiturile slabe de protest ce veneau de la corpul central, şi nici felul în care aripile se răsuceau la fiecare rafală.

Mai exista şi un alt lucru neliniştitor, un fîşîit slab, dar sporind mereu în intensitate, venind aparent dinspre Cornul Mare. Semăna cu zgomotul de gaz ieşind sub presiune dintr-o supapă şi Jimmy se întrebă dacă avea vreo legătură cu turbulenţa pe care o înfrunta. Indiferent de cauză, îi provoca noi motive de îngrijorare.

Din timp în timp, laconic şi cu respiraţia întretăiată, raporta fenomenele către Controlul din Butuc. Nici unul din cei de acolo nu-i putea oferi vreun sfat, ori măcar o sugestie. Îl încuraja însă să le audă glasurile, deşi acum începea să se teamă că n-avea să-i mai vadă niciodată.

Turbulenţa continuă să sporească în intensitate. Se simţea ca în curentul unui avion cu reacţie, aşa cum mai fusese o dată, încercînd să bată un record pe vremea cînd pilota un planor de înaltă înălţime, pe Pămînt. Dar în interiorul lui Rama de unde putea să apară jetul unui avion cu reacţie?

Formulase întrebarea corectă. Imediat după aceea ştiu şi răspunsul.

Sunetul auzit fusese vîntul electric transportînd ionizarea colosală formată în jurul Cornului Mare. Aerul încărcat cu electricitate se scurgea de-a lungul axei lui Rama şi în regiunile cu presiune scăzută, iar din spatele său veneau alte mase de aer. Privi înapoi spre acul gigantic, în prezent de două ori mai ameninţător şi încercă să zărească undele de şoc apropiindu-se de el. Poate că tactica cea mai bună era să zboare condus de instinct, îndepărtîndu-se cît mai mult de zumzetul ameninţător.

Rama îl scuti de dilema alegerii. Înapoia lui izbucni un văl de foc, umplînd întreg cerul. Avu vreme să-l vadă sfîşiindu-se în şase panglici de flăcări ce se întindeau din vîrful Marelui Corn la fiecare dintre Coarnele Mici. Apoi şocul îl ajunse.