Rendezvous cu Rama

5. PRIMA EVA

Rama rămînea tăcut precum o criptă ― ceea ce poate că şi era. Nici un semnal radio pe nici o frecvenţă, nici o vibraţie detectabilă de seismografe, cu excepţia uşoarelor trepidaţii cauzate, fără îndoială, de creşterea cantităţii de căldură primite de la soare, nici un fel de curenţi electrici, nici cea mai slabă radioactivitate. Era aproape incredibil, ai fi spus că şi un asteroid e mai plin de viaţă.

De fapt, ce speram? se întrebă Norton. O delegaţie care să ne întîmpine? Nu ştia dacă să fie dezamăgit sau uşurat. Oricum, iniţiativa nu-i aparţinea.

Ordinele spuneau să se aştepte douăzeci şi patru de ore, apoi să se înceapă explorarea. Nimeni nu dormi prea mult în acea primă zi; pînă şi membrii echipajului care nu erau de cart îşi petrecură vremea supraveghind nemişcatele instrumente de măsură, ori pur şi simplu privind prin hublourile de observare peisajul de o geometrie monotonă. Oare acest corp este viu? se întrebau mereu în sinea lor. Este mort? Sau numai adormit?

În prima EVA, Norton îşi luă un singur însoţitor: locotenentul Karl Mercer, ofiţerul dur şi inteligent răspunzător de sistemele vitale. Nu intenţiona să iasă din raza vizuală a navei, iar dacă se iveau surprize neplăcute părea greu de crezut că un grup numeros conferea mai multă siguranţă. Totuşi, ca măsură de precauţie, în ecluza navei postă alţi doi membri ai echipajului îmbrăcaţi în costume spaţiale.

Cele cîteva grame de greutate apărute prin interferenţa cîmpurilor gravitaţional şi centrifugal ale lui Rama nici nu-i ajutau, dar nici nu-i deranjau; erau nevoiţi să se bizuie numai pe jeturile individuale. De îndată ce avea să fie posibil, gîndi Norton, trebuiau să întindă un păiejeniş de corzi între navă şi cei trei montanţi, să se deplaseze fără consum de combustibil.

Montantul cel mai apropiat se găsea la numai zece metri de ecluză şi cea dintîi grijă a lui Norton fu să verifice dacă nava nu suferise vreo avarie în timpul coborîrii. Endeavour apăsa peretele curb cu o forţă de cîteva tone, dar presiunea era uniform distribuită. Liniştindu-se, începu să dea ocol structurii circulare, străduindu-se să-i ghicească rostul.

Parcursese numai cîţiva metri cînd nimeri peste o tăietură în netezimea peretelui aparent metalic. La început, bănui că era un ornament, deoarece nu părea să îndeplinească un rol anume. În metal erau săpate şase şănţuleţe sau caneluri adînci, în care se aflau şase tije intersectate, precum spiţele unei roţi fără obadă, avînd în centru un butuc mic. Dar aşa cum era introdusă în perete, nu se putea roti nici într-o direcţie şi nici în cealaltă.

Apoi, extrem de surescitat, observă că la capetele spiţelor existau o serie de adîncituri unde puteau intra perfect nişte degete (gheare? tentacule?). Dacă şedeai astfel, lipit de perete, şi trăgeai de spiţă uite aşa…

Uşor, parcă unsă, roata alunecă din perete. Spre completa sa uluială (se aşteptase ca orice element mobil să fi fost de multă vreme sudat prin acţiunea vidului), Norton se pomeni ţinînd în mîini o roată. Precum căpitanul unui străvechi velier, stînd la cîrma corăbiei sale.

Era mulţumit că Mercer nu-i putea zări expresia chipului prin casca polarizată.

Fu surprins, dar în acelaşi timp furios pe sine însuşi; poate că deja făcuse o greşeală. Oare înăuntrul lui Rama nu începuseră să zbîrnîie alarmele, oare acţiunea lui necugetată nu declanşase un mecanism implacabil?

Endeavour nu raportă nici o schimbare; senzorii ei continuau să nu detecteze nimic, exceptînd slabele trepidaţii termice şi propriile sale mişcări.

― Ce faci, căpitane… o-nvîrţi, ori ba?

Norton îşi reaminti instrucţiunile primite. „Acţionează după cum crezi de cuviinţă, dar fii prudent”. Dacă şi-ar fi verificat fiece mişcare cu Controlul Misiunii, n-ar mai fi ajuns niciodată nicăieri.

― Tu ce crezi, Karl? îl întrebă pe Mercer.

― Pare evident acţionarea manuală a unei ecluze ― probabil un sistem de siguranţă în cazul unei defecţiuni a sistemului automat. Nu-mi pot imagina tehnologie, oricît de avansată, care să nu ia asemenea măsuri de securitate.

„Şi-ar fi absolut sigură”, îşi spuse Norton. „N-ar putea fi acţionată decît dacă sistemul nu s-ar pune astfel în primejdie…”.

Apucă două spiţe opuse ale roţii, se sprijini bine pe picioare şi încercă s-o rotească. Fără rezultat.

― Dă-mi o mînă de ajutor, îl solicită pe Mercer.

Fiecare apucă cîte una din spiţe, dar şi opintindu-se din răsputeri nu reuşiră să le mişte. Bineînţeles, ce motiv aveau să considere că pe Rama ceasurile şi şuruburile se învîrteau la fel ca pe Pămînt?…

― Să încercăm invers, sugeră Mercer.

Da această dată nu întâmpinară rezistenţă. Aproape fără efort, roata descrise un cerc întreg. Apoi, foarte încet, începu să se rotească mai greu.

La o jumătate de metru mai departe, peretele curb al montantului se deschise ca un cleşte. Cîteva particule de praf, suflate de presiunea dinăuntru, zburară afară, sclipind ca nişte diamante în lumina strălucitoare a soarelui.

Drumul spre interiorul lui Rama era deschis.