Rendezvous cu Rama

9. RECUNOAŞTERE

„Am lansat cinci trasoare cu declanşare întîrziată în josul axei cilindrului, reuşind astfel să-l fotografiem în mod corespunzător pe întreaga lui lungime. Au fost cartografiate detaliile principale şi, deşi putem identifica foarte puţine, provizoriu le-am botezat pe toate.

Cavitatea principală are cincizeci de kilometri lungime şi şaisprezece lărgime. Cele două capete sînt rotunjite concav, avînd o geometrie destul de complicată. Cel unde ne aflăm noi l-am denumit Emisfera Nordică, stabilindu-ne baza aici, pe axa centrală.

Pornind ca nişte raze din butucul central, din 120 în 120 de grade se întind trei punţi lungi de aproape un kilometru. Ele se termină pe un soi de terasă, un platou circular, care ocoleşte concavitatea. Iar de acolo, în continuarea punţilor, pornesc trei scări enorme ce coboară pe cîmpie. Veţi obţine o imagine destul de exactă a acestui capăt al lui Rama, imaginîndu-vă o umbrelă cu numai trei spiţe egal depărtate.

Fiecare spiţă e o scară foarte abruptă în vîrf, micşorîndu-şi apoi panta pe măsură ce se apropie de cîmpia de mai jos.. Scările ― le-am denumit Alfa, Beta şi Gama ― nu sînt continue, ci se întrerup pe alte cinci terase circulare. Am estimat că sînt în jur de douăzeci-treizeci de mii de trepte… probabil folosite numai în cazuri excepţionale. E greu de presupus că Ramanii, ori ce alt nume le vom da, nu aveau altă modalitate de-a ajunge la axa centrală a lumii lor.

Emisfera Sudică e mult diferită. În primul rînd nu se observă nici scări şi nici butucul central bont. Acolo există un fel de tijă ascuţită, întinsă pe cîţiva kilometri în direcţia axei, Şi înconjurată de alte şase tije mai mici. Întregul ansamblu este foarte ciudat şi nu-i bănuim rostul.

Secţiunea cilindrică lungă de cincizeci de kilometri dintre cele două concavităţi am denumit-o Cîmpia Centrală. Pare deplasat să folosim cuvîntul „cîmpie” pentru a descrie ceva curb, dar noi am considerat termenul justificat. Cînd vom coborî acolo, ne va apărea plată ― aşa cum şi interiorul unei sticle apare plat unei furnici ce se deplasează în interior.

Trăsătura cea mai interesantă a Cîmpiei Centrale este banda cea neagră, lată de zece kilometri, care o înconjură la jumătatea lungimii. Seamănă cu gheaţa şi am botezat-o Oceanul Cilindric. Exact în mijloc se află o insulă mare, ovală, lungă de alţi zece kilometri şi lată de trei, acoperită de structuri înalte. Deoarece ne-a amintit de Vechiul Manhattan, am numit-o New York. Nu cred totuşi că este un oraş; seamănă mai mult cu o fabrică imensă, cu o uzină chimică.

Există însă şi metropole ― oricum, oraşe. Sînt cel puţin şase. Dacă ar fi fost construite pentru oameni, ar fi cuprins fiecare cam cincizeci de mii de locuitori. Le-am denumit Roma, Pekin, Paris, Moscova, Londra şi Tokio… Sînt legate între ele prin autostrăzi şi încă prin ceva, asemănător cu un sistem de căi ferate.

În această lume îngheţată trebuie să existe suficient material de studiu pentru secole întregi. Avem de explorat patru mii de kilometri pătraţi, dar la dispoziţie nu avem decît cîteva săptămîni. Mă întreb dacă vom afla vreodată răspunsul la cele două întrebări care mă obsedează de cînd am intrat aici: cine au fost ei… şi ce s-a întîmplat?”

Înregistrarea se sfîrşi. Pe Pămînt şi pe Lună, membrii Comitetului Rama se relaxară, apoi începură să examineze hărţile şi fotografiile împrăştiate înaintea lor. Deşi le analizaseră vreme de mai multe ore, glasul comandantului Norton adăuga o dimensiune nesurprinsă de nici una din fotografii. El fusese acolo, privise cu ochii lui uluitoarea lume interioară, în scurtele clipe cînd trasoarele iluminaseră noaptea nesfîrşită. Şi el avea să conducă expediţia de explorare.

― Dr. Perera, aveţi ceva de spus?

O clipă, Bose se întrebă dacă n-ar fi trebuit să-i acorde profesorului Davidson cuvîntul primului vorbitor, fiind mai vîrstnic şi singurul astronom prezent. Bătrînul cosmolog părea însă uşor şocat şi, în mod vădit, era puternic tulburat. De-a lungul carierei sale profesionale, privise Universul ca pe o arenă unde se înfruntau forţele titanice ale gravitaţiei, magnetismului şi radiaţiei. Nu crezuse niciodată că viaţa va juca un rol important în configuraţiile corpurilor celeste şi privea apariţia ei pe Pămînt, Marte şi Jupiter ca pe un accident.

În faţă-le exista dovada că viaţa apăruse nu numai în afara Sistemului Solar, ci la depărtări cu mult dincolo de ceea ce atinsese omul, sau spera să atingă peste sute de ani. Mai mult încă, descoperirea lui Rama spulbera o altă dogmă predicată ore întregi de profesorul Olaf. Încolţit, admitea fără tragere de inimă că probabil viaţa exista şi în alte sisteme ― dar sublinia întotdeauna că era absurd să crezi că hăurile interstelare aveau să fie traversate vreodată…

Poate că Ramanii dăduseră într-adevăr greş, poate Norton avea dreptate considerînd lumea lor o criptă. Încercaseră însă, la o scară ce dovedea încredere în reuşită. Dacă aşa ceva se petrecuse o dată, atunci cu siguranţă mai avusese loc de multe ori în această galaxie de o sută de mii de milioane de sori… Cineva, undeva, trebuia să fi reuşit în cele din urmă.

Era teza pe care, lipsit de dovezi, dar agitîndu-şi considerabil braţele, o susţinuse ani de zile Dr. Carlisle Perera. Acum se arăta extrem de fericit, deşi se simţea tot atît de frustrat. Rama îi confirmase în mod strălucit ipoteza… dar el nu avea să intre niciodată înăutru şi nici să-l vadă cu proprii săi ochi. Dacă diavolul ar fi apărut din senin, oferindu-i posibilitatea teleportării instantanee, ar fi semnat contractul fără să clipească.

― Da, domnule ambasador, cred că sînt în stare să precizez o serie de lucruri. Ceea ce avem aici este, fără îndoială, o „Arcă Spaţială”. Reprezintă o idee veche în literatura astronautică. Am reuşit s-o urmăresc în timp pînă la fizicianul britanic J. D. Bernal, care a propus această metodă de colonizare interstelară într-o carte publicată în 1929 ― exact acum două sute de ani. Marele înaintaş rus Ţiolkovski a avansat propuneri oarecum similare cu mult înaintea englezului.

Dacă doriţi să mergeţi de la un sistem stelar la altul, aveţi un număr de posibilităţi. Presupunînd că viteza luminii reprezintă o limită absolută ― faptul nu e definitiv stabilit, în ciuda părerilor contrarii pe care poate le aveţi… (Aici se auzi un pufnet plin de indignare, însă profesorul Davidson nu protestă în mod oficial)… veţi face o călătorie rapidă într-o navă mică, ori un drum mai lung într-o navă gigant.

Din punct de vedere tehnic, nu există nici un motiv ca o navă spaţială să nu atingă nouăzeci la sută sau mai mult din viteza luminii, ceea ce ar însemna o călătorie de cinci pînă la zece ani între aştri vecini ― mult poate, dar realizabil, în special pentru fiinţele ale căror vieţi se măsoară în veacuri. Ne putem imagina călătorii de o asemenea durată în nave nu cu mult mai mari decît ale noastre.

Adevărat, asemenea viteze sînt poate imposibile din anumite cauze. Să nu uităm, trebuie transportat combustibil pentru frînare la finalul călătoriei, chiar dacă drumul este numai dus. De aceea pare mai normal să mergi mai încet ― zece mii, o sută de mii de ani…

Bernal şi alţii considerau că aceasta se poate face cu nave mari, cu dimensiuni de ordinul kilometrilor, transportînd mii de pasageri în călătorii de generaţii. Evident, sistemul trebuie să fie complet închis, reciclînd complet hrana, aerul şi celelalte. Este exact modul fenomenologic al Pămîntului, la o scară puţin mai mare.

Unii scriitori au sugerat că aceste Arci Spaţiale să fie construite sub forma unor sfere concentrice, alţii propuneau cilindri rotitori, goi pe dinăuntru, a căror forţă centrifugă să asigure o gravitaţie artificială ― exact ce am găsit noi în Rama…

Profesorul Davidson nu mai reuşi să se stăpînească.

― Nu există forţă centrifugă. O fantomă inginerească! E vorba doar de inerţie.

― Aveţi desigur dreptate, încuviinţă Perera, deşi probabil l-am convinge mai greu pe un om zvîrlit dintr-un carusel. Însă rigoarea matematică nu-şi are locul acum…

― Vă rog, vă rog, interveni Dr. Bose exasperat. Ştim cu toţii ce vreţi să spuneţi, sau cel puţin aşa credem. Vă rog, nu ne spulberaţi iluziile.

― Fie, demonstram doar că din punct de vedere conceptual, Rama nu prezintă nimic nou, deşi dimensiunile sînt uluitoare. Oamenii şi-au imaginat astfel de vehicule de două sute de ani.

Acum, aş dori să pun o întrebare. De cît timp călătoreşte Rama în spaţiu?

În momentul de faţă i-am determinat cu precizie orbita şi viteza. Presupunînd că n-au intervenit modificări majore ale traiectoriei, îi putem trasa drumul parcurs vreme de milioane de ani. Bănuiam că vine din direcţia unei stele apropiate, dar lucrurile nu stau aşa.

Au trecut peste două sute de mii de ani de cînd Rama a trecut prin apropierea unei stele, iar ea s-a dovedit a fi o variabilă neregulată ― cel mai nepotrivit soare pe care vi-l puteţi imagina pentru un sistem solar locuibil. Domeniul său de strălucire variază între unu şi cincizeci. Orice planetă ar fi pîrjolită şi congelată succesiv, la fiecare cîţiva ani.

― O sugestie, interveni Dr. Price. Ar explica totul. Poate că acesta a fost cîndva un soare normal, devenind după aceea instabil. Din această cauză, Ramanii au fost obligaţi să-şi caute alt cămin.

Dr. Perera o admira pe vîrstnica savantă aşa încît n-o puse la punct cu asprime. Se întrebă însă ce ar fi spus ea dacă şi el ar fi început să remarce lucrurile imediat evidente ale specialităţii ei…

― Am luat în considerare acest aspect, replică domol. Dacă actualele noastre teorii referitoare la evoluţia stelelor sînt corecte, soarele respectiv n-a fost stabil niciodată ― şi nici nu a avut planete. Deci Rama călătoreşte prin spaţiu de cel puţin două sute de mii de ani, poate, chiar de peste un milion.

Astăzi e rece, întunecat, aparent mort. Cred că ştiu de ce. Poate că Ramanii n-au avut de ales, poate că într-adevăr fugeau de un dezastru, dar au calculat greşit.

Nici o ecologie închisă nu este eficientă sută la sută; întotdeauna există pierderi, degradări ale mediului, acumulări de poluanţi. Durează miliarde de ani pînă ce o planetă se otrăveşte şi se uzează ― însă sfîrşitu-i inevitabil. Oceanele seacă, atmosfera se pierde…

După standardele noastre, Rama este enorm ― şi totuşi în fapt doar o planetă foarte mică. Calculele mele, bazate pe pierderile prin blindaj şi pe unele presupuneri rezonabile relative la rata transformărilor biologice, arată că ecologia sa a reuşit să supravieţuiască numai o mie de ani. Aş avansa cel mult o cifră de zece mii de ani…

La viteza lui, ar fi îndeajuns pentru o călătorie între sorii apropiaţi din inima galaxiei. Dar nu şi aici, printre stelele rare ale braţelor spirale. Rama şi-a epuizat proviziile înainte de a atinge ţinta. Este o epavă, rătăcitoare printre stele.

Această teorie ridică o singură obiecţie serioasă, şi o voi expune înainte de-a o face altcineva. Orbita lui Rama este îndreptată cu atîta precizie înspre Sistemul Solar, încît coincidenţa pare exclusă. Voi spune chiar că-i prea apropiată de soare; Endeavour va fi nevoită să plece cu mult mai devreme de periheliu, să evite supraîncălzirea.

Nu pretind c-aş înţelege motivul. Poate că, la mii de ani după moartea celor din Rama, un pilot automat a continuat să-l dirijeze, îndreptîndu-l spre steaua potrivită.

Sînt convins că locuitorii lui Rama sînt morţi; sînt gata să-mi pun în joc reputaţia pentru această afirmaţie. Toate eşantioanele culese din interior sînt absolut sterile ― n-am găsit un singur microorganism! Ceea ce aţi auzit, probabil, despre anabioză poate fi ignorat. Există raţiuni fundamentale pentru care tehnicile de hibernare nu sînt funcţionale decît cîteva sute de ani ― iar aici ne referim la perioade de mii de ori mai lungi.

Aşa încît Pandoranii şi susţinătorii lor n-au de ce se teme. Mie, personal, îmi pare rău. Ar fi fost minunat să cunoaştem o altă rasă inteligentă.

O întrebare stăveche şi-a găsit totuşi răspunsul. Nu sîntem singuri. Niciodată nu vom mai privi stelele cu aceiaşi ochi.