Rendezvous cu Rama

40. SABOTOR

Orice echipament considerat inutil fusese demontat de pe scooter. Vehiculul fusese redus la un cadru deschis pe care erau fixate sistemele de propulsie şi dirijare, rezervele de oxigen şi alte cîteva necesităţi. Se înlăturase pînă şi scaunul celui de-al doilea pilot, deoarece fiecare kilogram conta.

Reprezenta unul din motivele (deşi nu cel mai important) pentru care Rodrigo insistase să meargă el. Era o treabă atît de simplă, încît nu avea nevoie de ajutor, iar masa unui pasager suplimentar însemna pierderea cîtorva minute. Acum, scooterul putea să accelereze pînă peste 1/3 g, să parcurgă distanţa de la Endeavour la proiectil în patru minute. Rămîneau disponibile alte şase; părea suficient.

Părăsind vasul, Rodrigo privi înapoi o singură dată. Văzu că se ridicase de pe axa centrală şi se îndepărta de discul rotitor al Feţei Nordice, conform aşteptărilor. Pînă la rachetă, între ei avea să se interpună corpul masiv al lui Rama.

Deasupra platoului polar zbură pe îndelete. Nu avea motiv de grabă, deoarece camerele TV ale bombei nu-l puteau repera; cruţa astfel din combustibil. Pluti apoi peste marginea curbată a lui Rama… şi racheta apăru, sclipind în lumina unui soare mai sălbatic decît pe planeta ei natală.

Testase deja instrucţiunile de pilotare. Iniţializă secvenţa; scooterul se răsuci şi în numai cîteva secunde ţîşni înainte. La început senzaţia de greutate păru zdrobitoare, după care Rodrigo se obişnui. La urma urmei, în interiorul lui Rama suportase o greutate de două ori mai mare, iar de născut se născuse sub o gravitaţie de trei ori mai puternică, pe Terra.

Peretele exterior al giganticului cilindru de cincizeci de kilometri cădea încetişor sub el, pe măsură ce scooterul se îndrepta direct spre bombă. Mărimea lui Rama era greu de apreciat, fiind complet neted şi lipsit de amănunte exterioare. Cu mare dificultate observai că se roteşte.

Misiunea se declanşase de o sută de secunde. Se apropia de jumătatea drumului. Racheta se afla încă prea departe să-i distingă detaliile, însă se profila strălucitoare pe cerul complet negru. Părea ciudat să nu vezi nici o stea, nici măcar Pămîntul sau pe Venus; filtrele întunecate care-i protejau ochii de lumina ucigătoare îl împiedicau să le vadă. Rodrigo bănui că stabilea un record; nici un alt om nu mai fusese angajat într-o misiune extravehiculară atît de aproape de soare. Avea noroc că activitatea astrului era redusă.

După două minute şi zece secunde, pe bord începu să pulseze o luminiţă, acceleraţia scăzu la zero şi scooterul se răsuci cu 180°. Impulsul reveni într-o clipă, însă de sens opus, decelerînd cu valoarea incredibilă de trei metri pe secundă la pătrat, ba chiar mai mult ― consumase în definitiv jumătate din masa de combustibil. Bomba se găsea la douăzeci şi cinci de kilometri; urma să ajungă la ea peste alte două minute. Rodrigo atinsese o mie cinci sute de kilometri pe oră, ceea ce pentru un scooter spaţial constituia curată nebunie şi probabil un alt record. Dar misiunea nu era deloc o EVA obişnuită, iar el ştia precis ce avea de făcut.

Racheta se mărea; zărea antena principală, orientată mereu către punctul invizibil al lui Mercur. Pe undele acelea, imaginile scooterului călătoreau deja de trei minute. Peste alte două aveau să ajungă pe Mercur.

Ce vor face mercurienii? Desigur, la început vor fi stupefiaţi, apoi vor înţelege că el ajunsese la rachetă cu cîteva minute înainte ca ei să-l fi zărit pornind la drum. Probabil că individul postat în faţa monitoarelor TV avea să apeleze la superiori ― alte minute cîştigate. Dar şi în varianta neplăcută, în caz că ofiţerul de cart avea autoritatea să declanşeze bomba şi apăsa imediat pe buton, semnalului i-ar fi fost necesare alte cinci minute să ajungă la destinaţie.

Deşi Rodrigo nu miza pe lucrul acesta, Cosmo-creştinii nu pariau niciodată, era aproape convins că reacţia n-avea să fie instantanee. Mercurienii vor ezita să distrugă un vehicul de recunoaştere de pe Endeavour, chiar dacă îi bănuiau intenţia… Mai mult ca sigur cu vor încerca mai întîi o formă de comunicare, ceea ce ar fi condus la o întîrziere suplimentară.

Mai era un motiv, chiar şi mai bun; n-ar fi irosit o bombă de o gigatonă împotriva unui scooter. Într-adevăr, detonată fiind la peste douăzeci de kilometri de ţintă, n-ar fi produs nici un efect. Mai întîi trebuiau s-o deplaseze. Oho, avea destul, timp la dispoziţie… chiar în ipoteza celor mai nefavorabile variante.

Şi în această ipoteză trebuia să acţioneze, ca şi cum impulsul de detonare urma să sosească în cel mai scurt timp posibil: cinci minute.

Pe ultimele sute de metri, Rodrigo identifică rapid detaliile, tot mai distincte, cu cele studiate din fotografiile făcute prin telescop. Colecţia de imagini se transformase în metal dur şi plastic neted, nu mai era ceva abstract, ci realitate ucigătoare.

Bomba avea forma unui cilindru lung de zece metri, cu un diametru de alţi trei. Printr-o stranie coincidenţă, raportul; dintre dimensiuni era acelaşi ca la Rama. Fusese fixată pe rachetă printr-o reţea exterioară de profile scurte, în I. Din cauze necunoscute, referitoare probabil la poziţia centrului de masă, era aşezată în unghi drept pe axa propulsorului, lăsînd impresia sinistră de cap de ciocan. Într-adevăr un ciocan, destul de puternic pentru a zdrobi o lume.

De la fiecare capăt al proiectilului, de-a lungul corpului cilindric, pleca un mănunchi de cabluri izolate, dispărînd în reţeaua de profile metalice din interiorul rachetei. Acolo se găsea aparatura de comunicaţie şi control; bomba în sine nu avea nici o antenă. Rodrigo trebuia numai să taie cele două mănunchiuri de cabluri, şi totul s-ar fi preschimbat într-un metal, inert, incapabil de a face rău.

Deşi exact la asta se aşteptase, părea totuşi prea uşor. Îşi consultă ceasul; chiar dacă-i vor repera din clipa în care ieşise din spatele lui Rama, mercurienii urmau să afle de existenţa lui de-abia în treizeci de secunde. Avea la îndemînă cinci minute sigure, cu o probabilitate de nouăzeci şi nouă la sută pentru timp suplimentar.

Imediat după ce scooterul se opri, Rodrigo îl ancoră de corpul rachetei pentru a consolida structura. Operaţiunea îi luă doar cîteva clipe şi întrucît îşi alesese deja sculele, părăsi imediat şeaua de pilot, prea puţin stînjenit de rigiditatea costumului izolant.

Primul lucru zărit fu o plăcuţă metalică, cu inscripţia

Rodrigo îşi spuse că, în puţine minute, domnul Jones urma să fie destul de mult solicitat.

Cleştele masiv termină rapid treaba. Tăind primele contacte, bărbatul nu se gîndi cîtuşi de puţin la focurile drăceşti aflate la cîţiva centimetri depărtare. Chiar dacă le-ar fi declanşat involuntar, tot n-ar fi avut timp să le vadă.

Privi iarăşi ceasul; nu trecuse un minut, ceea ce-i indica că totul decurgea conform programului. Putea trece la celălalt cablu apoi… direcţia acasă, sub privirile mercurienilor frustraţi şi furioşi.

Abia începuse lucrul la cel de-al doilea mănunchi de cabluri, cînd simţi o vibraţie slabă în metalul atins. Uimit, privi înapoi, peste masa proiectilului.

În jurul unuia dintre jeturile de reglare a poziţiei dansa strălucirea albastru-violet caracteristică unui propulsor cu plasmă. Bomba se pregătea de deplasare.

Mesajul de pe Mercur suna scurt şi îngrozitor. Sosise la două minute după ce Rodrigo dispăruse dincolo de marginea lui Rama.

Norton îl citi cu stupoare, apoi cu mînie. Simţi pornirea copilărească de-a răspunde printr-o radiogramă că întreg echipajul se află în interiorul lui Rama şi că i-ar fi trebuie cîteva ore să-i aducă pe toţi în navă. N-ar fi rezolvat însă nimic; poate doar încercarea voinţei şi nervilor mercurienilor.

De ce se hotărîseră să acţioneze cu cîteva zile înainte de periheliu? Se întrebă dacă nu cumva presiunea opiniei publice devenise prea mare, mercurienii decizîndu-se să pună restul omenirii în faţa unui fait accompli. Ipoteza era improbabilă; o asemenea sensibilitate nu îi caracteriza.

Pe Rodrigo nu-l putea rechema; scooterul se găsea în prezent în umbra lui Rama, rămînînd în afara oricărui contact pînă la reintrarea în cîmpul vizual. Iar lucrul acesta avea sase petreacă abia după reuşita… sau eşecul misiunii.

Era obligat să aştepte. Timp încă mai era: cincizeci de minute. În acest interval gîndi răspunsul pentru Mercur.

Va ignora mesajul recepţionat, să vadă care le va fi următoarea mişcare.

Cînd bomba a început să se mişte, prima reacţia a lui Rodrigo n-a fost de teamă fizică, ci ceva mult mai profund. Considera că universul funcţionează după legi imuabile pe care Creatorul însuşi nu le încălca, cu atît mai mult mercurienii: Nici un mesaj nu putea călători mai iute ca lumina; mai dispunea de cinci minute pînă la replica mercuriană.

Trebuia să fie o simplă coincidenţă, fantastică şi probabil ucigaşă, dar nimic mai mult. Întîmplător, un semnal fusese trimis tocmai pe cînd el părăsea bordul lui Endeavour. În vreme ce scooterul parcursese cincizeci de kilometri, mesajul destinat rachetei străbătuse optzeci de milioane.

Sau poate că era vorba de o schimbare automată a poziţiei, pentru a împiedica supraîncălzirea bombei. Existau suprafeţe unde temperatura atingea o mie cinci sute de grade şi Rodrigo căutase să rămînă cît mai mult posibil la adăpostul umbrei.

Un al doilea propulsor porni, corectînd rotaţia provocată de cel dintîi. Nu, nu era o simplă corecţie termică. Bomba se re-orienta, aţintindu-se către Rama…

Era inutil să se întrebe de ce schimbarea avea loc tocmai atunci. Un lucru totuşi îl favoriza, racheta avea o acceleraţie redusă. Putea să atingă numai 1/10 g şi asta însemna că era posibil să se ţină agăţat de ea.

Verifică legăturile ce fixau scooterul de rachetă şi cordonul de siguranţă al costumului. In el începea să clocotească o mînie rece, întărindu-i hotărîrea iniţială. Manevra aceea nu însemna oare că mercurienii intenţionau să detoneze bomba fără avertisment, condamnînd astfel echipajul lui Endeavour la pieire? Părea incredibil, un act nu numai brutal, ci nebunesc, în stare să ridice întregul Sistem Solar împotriva lor. Ce-i făcuse să ignore solemna promisiune a propriului lor ambasador? Dar indiferent de planul pregătit, acesta nu avea să le reuşească.

Al doilea mesaj de pe Mercur suna la fel cu primul şi sosi după zece minute. Prelungiseră termenul, lui Norton i se oferea o oră. Şi în mod limpede, înainte de a transmite mesajul, aşteptaseră pînă cînd mesajul de pe Endeavour le parvenise.

În prezent intervenea un factor nou, îl văzuseră pe Rodrigo şi aveau cîteva minute ca să acţioneze. Butonul putea fi acţionat, comanda să sosească dintr-un moment în altul.

Trebuiau să se pregătească de plecare. În orice clipă silueta lui Rama, acoperind cerul, putea deveni incandescentă pe margini, strălucind cu o glorie efemeră mai puternic decît soarele.

Cînd porni impulsul principal, Rodrigo era bine ancorat. Acceleraţia încetă după douăzeci de secunde. Bărbatul făcu un calcul mental rapid. Delta V-ul n-avea cum să fie mai mare de cincisprezece kilometri pe oră. Ca să ajungă la Rama, bombei îi trebuia peste o oră. Probabil se apropia ca să asigure o reacţie mai rapidă. În acest caz precauţia era înţeleaptă, numai că îniîrziaseră prea mult.

Deşi perfect conştient de timpul scurs, Rodrigo îşi privi iarăşi ceasul. În clipa aceea, pe Mercur îl observau îndreptîndu-se hotărît spre bombă, la mai puţin de doi kilometri de ea. Nu va exista nici o îndoială asupra intenţiilor sale şi pesemne se întrebau dacă nu le dusese deja la bun sfîrşit.

Al doilea mănunchi de cabluri cedă tot atît de uşor; ca orice meseriaş bun, Rodrigo îşi alesese perfect sculele. Bomba fusese dezamorsată sau, pentru a respecta adevărul, nu mai putea fi detonată prin telecomandă.

Exista totuşi o a doua posibilitate pe care nu îşi permitea să o ignore. Nu se vedeau focoase externe, dar puteau fi ascunse în interior. Mercurienii continuau să deţină controlul asupra rachetei, fiind capabili s-o izbească de Rama oricînd ar fi dorit. Locotenentul nu-şi terminase încă misiunea.

Peste cinci minute, undeva într-o sală de control de pe Mercur, aveau să-l vadă tîrîndu-se pe suprafaţa exterioară a rachetei, cu cleştii ce neutralizaseră cea mai puternică armă construită vreodată de om. Aproape că era tentat să fluture mîna spre camera de luat vederi, însă considera că ar fi pârul lipsit de demnitate. La urma urmei intra în istorie. În următorii ani, milioane de oameni aveau să privească scena aceasta, doar dacă mercurienii nu vor distruge înregistrările într-un acces de furie; cu greu i-ar fi putut acuza pentru aşa ceva.

Ajunse la baza antenei şi, călcînd pe mîini, pluti spre disc. Cleştele tăie rapid sistemul multiplu de alimentare, mestecînd totodată cablurile şi comenzile laser. După ce tăie ultimul cablu, antena începu să se rotească lent. Mişcarea neaşteptată îl surprinse, pînă cînd realiză că distrusese ghidajul automat spre Mercur. În exact cinci minute, mercurienii aveau să piardă orice legătură cu servitorul lor. Un servitor nu numai neputincios, ci de asemeni surd şi orb.

Rodrigo urcă încetişor pînă la scooter, desfăcu ancorele şi-l răsuci pînă ce amortizoarele de şoc anterioare se proptiră de rachetă, cît mâi aproape de centrul de greutate. Declanşă impulsul maxim şi-l menţinu douăzeci de secunde.

Împingînd un obiect cu o masă mult mai mare decît a sa, scooterul răspunse foarte lent. Bărbatul întrerupse jetul reactiv şi citi cu atenţie noul vector viteză al rachetei.

Urma să treacă departe pe lîngă Rama şi oricînd, în viitor, să fie localizabilă cu precizie. În definitiv, piesa valora extrem de mult.

Locotenentul Rodrigo era un om de o cinste patologică. Nu voia ca mercurienii să-l acuze de pierderea proprietăţii lor.