Rendezvous cu Rama

21. DUPĂ FURTUNĂ

Plutind prin coridorul acum familiar al complexului ecluzei Alfa, Norton se întreba dacă nu cumva nerăbdarea învinsese prudenţa. Aşteptaseră patruzeci şi opt de ore la bordul lui Endeavour, două zile preţioase, gata de plecare în orice clipă dacă situaţia s-ar fi arătat favorabilă. Nu se întîmplase însă nimic; instrumentele lăsate în Rama nu dezvăluiseră ceva nou. Din nefericire, camerele de luat vederi din Butuc fuseseră obturate de o ceaţă ce le redusese vizibilitatea la cîţiva metri, ceaţă care abia începuse să se risipească.

Cînd deschiseră, în sfîrşit, ultima uşă a ecluzei şi înaintară în păienjenişul de corzi ajutătoare din jurul Butucului, primul lucru care atrase atenţia comandantului fu schimbarea nuanţei luminii. Nu mai era acel albastru ţipător, ci unul mult mai pastelat şi mai blînd, amintindu-i de o zi senină pe Pămînt.

Privi de-a lungul axei lumii şi nu zări decît un tunel alb, strălucitor şi lipsit de particularităţi, continuînd pînă la piscurile ciudate ale Polului Sud. Interiorul lui Rama era complet acoperit de nori, fără vreo spărtură. Stratul superior se preciza destul de bine; forma un cilindru mai mic în interiorul celuilalt, în mişcare, lăsînd complet gol un miez central, larg de cinci — şase kilometri, cu excepţia cîtorva şuviţe împrăştiate de cirrus.

Tubul imens de nori era luminat pe dedesubt de cei şase sori artificiali. Poziţia celor de pe continentul nordic era limpede definită prin benzi difuze de lumină, însă ceilalţi trei de pe malul opus al oceanului se contopeau laolaltă într-o singură fîşie strălucitoare.

Ce se întîmplă jos, sub norii aceia? se întreba Norton. Cel puţin, furtuna care-i dispusese simetric în jurul axei se potolise. Dacă nu-i aşteptau alte surprize, puteau coborî în siguranţă.

Părea normal ca în explorare să folosească aceeaşi echipă ce pătrunsese pentru prima dată mai adînc în Rama. Sergentul Myron, ca toţi membrii echipajului, avea în prezent o condiţie fizică perfectă, corespunzătoare pretenţiilor medicului-şef. Susţinea chiar, cu o sinceritate convingătoare, că nu avea să mai poarte niciodată uniforma veche.

Privindu-i pe Myron, Mercer şi Calvert, „înotînd” relaxaţi şi cu rapiditate în josul punţii, Norton se gîndi cît de mult se schimbase situaţia. Prima oară coborîseră în beznă şi frig; acum îi întîmpinau lumina şi căldura. În toate explorările anterioare fuseseră convinşi că Rama era mort. Lucrul putea să fi rămas adevărat în sensul biologic al cuvîntului, ceva se mişca însă, iar expresia lui Boris Rodrigo era la fel de bună ca oricare alta: spiritul lui Rama se deşteptase.

După ce ajunseră la platforma de la capătul punţii, pregătindu-se să coboare pe scară, Mercer făcu obişnuita analiză a atmosferei. Existau lucruri pe care nu le considera niciodată absolut sigure. Se ştia că şi atunci cînd cei din jurul lui respirau perfect fără tub de oxigen, el se oprise să testeze aerul înainte de a-şi desface casca. Solicitat să se explice, Mercer răspunsese: „Simţurile omului nu sînt prea exacte. Zici că nu ai nimic şi să te prăbuşeşti în minutul următor”.

Îşi privi aparatul şi exclamă:

― La naiba!

― Ce s-a întîmplat? se auzi vocea lui Calvert.

― S-a dereglat… arată prea mult. Ciudat, nu mi s-a mai întîmplat niciodată. Să-l verific pe circuitul oxigenului din cască.

Conectă micuţul analizor de oxigen la supapa de control a căştii şi rămase tăcut. Tovarăşii săi îl priviră de-a dreptul îngrijoraţi; ceea ce-l tulbura pe Karl trebuia să fie luat în serios.

Mercer deconectă analizorul, testă din nou atmosfera, apoi chemă Controlul:

― Şefule! Vrei să-mi faci o determinare de oxigen?

Urmă o pauză mai lungă decît ar fi fost necesar, după care Norton răspunse:

― Cred că s-a stricat analizorul.

Mercer zîmbi larg.

― Indică peste cincizeci la sută, nu-i aşa?

― Da, ce să însemne?

― Înseamnă că ne putem scoate cu toţii căştile. Nu-i aşa că-i bine?

― Nu sînt sigur, replică Norton, imitînd sarcasmul vocii lui Mercer. E prea frumos ca să fie adevărat.

Nu trebuia să mai adauge nimic. Ca toţi astronauţii, comandantul Norton suspecta cel mai mult lucrurile prea frumoase.

Mercer întredeschise viziera căştii şi adulmecă prudent. Pentru întîia oară la altitudinea aceea, aerul era perfect respirabil. Dispăruse mirosul de stătut, la fel şi uscăciunea excesivă ce provocase cîndva necazuri respiratorii. Umiditatea atinsese un uimitor optzeci la sută, cauza principală fiind, neîndoielnic, dezgheţul oceanului. Aerul era umed, totuşi plăcut. Pare o seară de vară pe un ţărm tropical, gîndi Mercer. Climatul din interiorul lui Rama se îmbunătăţise în mod considerabil în ultimele cîteva zile…

Dar de ce? Creşterea umidităţii nu reprezenta un mister; mai dificil de explicat era creşterea bruscă a procentului de oxigen.

Continuînd coborîrea, Mercer începu o serie întreagă de calcule mentale. Pînă la intrarea în stratul de nori, nu ajunsese încă la un rezultat satisfăcător.

Pătrunderea în acest strat fu extrem de spectaculoasă prin rapiditatea ei. Lunecau în jos prin aerul limpede, strîngînd în mîini metalul lustruit al balustradei, să nu capete o viteză prea mare în acea regiune cu o gravitaţie la sfertul celei terestre. Apoi brusc, se treziră înconjuraţi de o ceaţă lăptoasă şi orbitoare, limitând vizibilitatea la cîţiva metri. Mercer frînă atît de rapid încît Calvert aproape se ciocni de el. Myron chiar îl izbi pe Calvert, cît pe ce să-l arunce de pe balustradă.

― Uşurel, făcu Mercer. Păstraţi între voi o distanţă suficientă pentru a menţine contactul vizual. Şi controlaţi permanent viteza, în caz că voi fi obligat să mă opresc pe neaşteptate.

Continuară să lunece prin ceaţă într-o tăcere ireală. Calvert abia îl zărea pe Mercer, ca pe o umbră vagă la zece metri înainte, iar cînd privi înapoi, Myron se găsea cam la aceeaşi distanţă în urma sa. Într-un fel, părea parcă şi mai straniu decît la coborîrea în bezna groasă a nopţii Ramane. Cel puţin, atunci razele proiectoarelor dezvăluiseră ce se afla în faţă. Acum însă, încerca senzaţia că plonjează într-un ocean tulbure.

Era imposibil de apreciat cît coborîseră. Calvert bănuia că se apropiau de al patrulea nivel, cînd Mercer frînă din nou. După ce se strînseră laolaltă, le şopti:

― Fiţi atenţi! N-auziţi nimic?

― Ba da, replică Myron după un minut. Pare să fie vîntul.

Calvert nu era tot atît de sigur. Răsuci capul înainte şi înapoi, căutînd să localizeze sursa murmurului slab ce ajunsese pînă la ei prin ceaţă, apoi renunţă.

Lunecară mai departe, ajungînd la nivelul patru şi porniră spre al cincilea. Între timp sunetul se înteţise, devenind tot mai familiar. Se aflau la jumătatea celei de-a patra scări, cînd Myron strigă:

― Îl recunoaşteţi acum?

L-ar fi identificat de multă vreme, dar nu constituia un zgomot asociat vreodată cu altă lume decît Pămîntul. Din ceaţă, dintr-un loc a cărui depărtare nu putea fi calculată, se auzea tunetul unei căderi de apă.

După cîteva minute, plafonul de nori se întrerupse la fel de brusc pe cît începuse. Ieşiră în strălucirea orbitoare a zilei Ramane, scînteind şi mai puternic sub lumina reflectată de norii joşi. Apăruse familiara cîmpie curbă, acum mult mai accesibilă minţii şi simţurilor căci nu se mai zărea întreaga ei curbură. Nu le venea greu să-şi imagineze că priveau în lungul unei văi largi, iar curbura verticală a oceanului se răsfrîngea de fapt în exterior.

Poposiră pe a cincea şi ultima platformă, să raporteze străpungerea norilor şi priviră atenţi în jur. Din cîte îşi puteau da seama, pe cîmpie nu se schimbase nimic. Aici sus însă, pe domul nordic, Rama le oferea o cu totul altă imagine.

Acolo se găsea originea zgomotului auzit. Coborînd parcă din nori, la trei sau patru kilometri distanţă se afla o cascadă. Rămaseră minute întregi privind-o în tăcere, aproape fără să-şi creadă ochilor. Logica le spunea că într-o lume rotitoare, nici un obiect nu s-ar fi deplasat în cădere după o linie dreaptă; totuşi exista ceva teribil de straniu într-o cascadă curbă, arcuindu-se şi oprindu-se la mulţi kilometri depărtare de punctul de sub sursă…

― Dacă Galileo s-ar fi născut aici, rosti în cele din urmă Mercer, ar fi înnebunit formulînd legile dinamicii.

― Eu unul credeam că le cunosc şi oricum înnebunesc. Pe tine nu te deranjează, expertule? făcu Calvert.

― De ce? replică sergentul Myron. Reprezintă o demonstraţie perfectă a efectului Coriolis. Aş vrea să-l pot prezenta studenţilor.

Mercer studia gînditor banda Oceanului Cilindric.

― Aţi observat ce s-a întîmplat cu apa? spuse în cele din urmă.

― Păi… nu mai e albastră. Are o culoare verde pe care aş numi-o „de mazăre”. Ce înseamnă oare?

― Poate acelaşi lucru ca şi pe Pămînt. Laura a denumit Oceanul „o supă organică aşteptînd să fie trezită la viaţă”.

― Poate că exact aşa s-a întîmplat.

― În două zile?! Pe Pămînt au fost necesare milioane de ani.

― Trei sute şaptezeci şi cinci de milioane, după ultimele teorii. Deci de acolo provine oxigenul… Rama a trecut prin stadiul anaerobic şi a ajuns la plantele cu fotosinteză… în circa patruzeci şi opt de ore. Mă întreb unde va ajunge mîine?