Rendezvous cu Rama

33. PĂIANJEN

De aici încolo, decisese Norton, în Tabăra Alfa vor staţiona în permanenţă trei oameni, dintre care cel puţin unul în stare de veghe. În plus, toate grupurile de explorare aveau să urmeze aceeaşi rutină. Interiorul lui Rama era bîntuit de creaturi potenţial primejdioase şi, deşi nici una nu arătase ostilitate, un comandant prudent nu risca inutil.

Ca o măsură suplimentară de siguranţă, sus în Butuc, un observator cu un telescop puternic supraveghea permanent interiorul. Din punctul acela, Rama putea fi examinat în totalitate. Chiar Polul Sud părea la numai cîteva sute de metri depărtare. Ţinutul din jurul fiecărui grup de exploratori era cercetat într-una; în felul acesta se spera eliminarea oricăror surprize. Un plan bun… care totuşi eşuă lamentabil.

După ultima masă a zilei, înaintea perioadei de somn de la orele 22, Norton, Rodrigo, Calvert şi Laura Ernst urmăreau emisiunea de ştiri retransmisă special pentru ei prin intermediul releului de pe Inferno, Mercur. Fuseseră interesaţi mai cu seamă de filmul lui Jimmy făcut pe continentul sudic, ca şi de reîntoarcerea pe Oceanul Cilindric, un episod impresionant pentru toţi privitorii. Savanţi, comentatori şi membri ai Comitetului Rama îşi oferiseră opiniile, cele mai multe contradictorii. Nimeni nu putea afirma cu siguranţă dacă creatura asemănătoare unui crab, întîlnită de Jimmy, fusese un animal, o maşină, un Raman adevărat… ori ceva în afara categoriilor pomenite.

Priviseră cu un sentiment de nelinişte distrugerea giganticei stele-de-mare, cînd constatară că nu mai erau singuri. În tabără se afla un intrus.

Laura Ernst îl observă prima. Rămase împietrită şi şopti cu glas întretăiat:

― Bill, nu te mişca. Uită-te încetişor în dreapta.

Norton întoarse capul. La zece metri depărtare se zărea un tripod cu picioare subţiri, deasupra cărora se ridica un corp sferic, de mărimea unei mingi de fotbal. De jur împrejurul trupului se găseau trei ochi mari, lipsiţi de expresie, oferind aparent o vedere de 360°, iar sub aceştia se agitau trei tentacule ca nişte bice. Creatura era mai scundă decît un om şi arăta mult prea fragilă ca să fie periculoasă, ceea ce nu le ierta însă neglijenţa. Lui Norton îi amintea de un păianjen şi se întrebă cum rezolva problema ― niciodată ridicată de vreo fiinţă pămîntească ― a locomoţiei tripode.

― Ce crezi, Doc? şopti la rîndul lui reducînd volumul radioului.

― Obişnuita triadă simetrică a Ramanilor. Nu văd ce rău ne-ar face, deşi tentaculele alea s-ar putea dovedi neplăcute ori otrăvitoare, ca de celenterată. Rămîi pe loc… să vedem ce se întîmplă.

După ce-i fixă impasibilă cîteva minute, creatura se mişcă brusc, iar ei înţeleseră de ce nu-i remarcaseră apariţia. Era incredibil de agilă, deplasîndu-se pe sol cu o mişcare de rotaţie atît de rapidă încît ochiul şi mintea omenească o urmăreau cu dificultate.

Din cîte îşi dădea seama Norton ― şi numai o cameră de filmare ultrarapidă ar fi lămurit situaţia ― picioarele acţionau succesiv ca nişte pivoţi în jurul cărora se răsucea întregul corp. Nu era sigur, însă i se părea că la fiecare cîţiva „paşi” îşi schimba direcţia de rotaţie, în vreme ce tentaculele măturau fulgerător solul. Viteza maximă, greu de apreciat, atingea cam treizeci de kilometri pe oră.

Ocoli rapid tabăra examinînd fiecare obiect, atingînd cu delicateţe paturile, mesele şi scaunele improvizate, echipamentul de transmisiuni, containerele cu alimente, electrosanurile, aparatele de filmat, rezervoarele de apă. Nu ignoră nimic, cu excepţia celor patru oameni. În mod limpede era îndeajuns de inteligentă pentru a distinge oamenii de lucrurile lipsite de viaţă; acţiunile creaturii lăsau impresia de curiozitate, de programare extrem de metodică.

― Aş vrea să-l pot examina! făcu Laura neputincioasă, privindu-i piruetele vijelioase. Nu încercăm să-l prindem?

― Cum? întrebă Calvert.

― Păi… aşa cum primitivii capturau vînatul: cu două greutăţi ce se învîrtesc la capătul unei frînghii. Nici măcar nu le răneau.

― Mă îndoiesc, se auzi Norton. Dar chiar dacă am avea succes, eu unul nu aş risca. Nu ştiu cît de inteligent e musafirul nostru… şi un astfel de procedeu riscă să-i rupă picioarele. Am avea atunci necazuri: pe Rama, pe Pămînt, sau cine mai ştie unde.

― Trebuie să pun mîna pe un specimen!

― Va trebui să te mulţumeşti cu floarea lui Jimmy… doar dacă una din fiinţele acestea nu cooperează cu tine. Prinderea cu forţa este exclusă. Cum ţi-ar place ca pe Pămînt să aterizeze cineva şi să te considere un exemplar bun de disecat?

― Nu intenţionez cîtuşi de puţin să-l disec, rosti Laura fără convingere. Vreau doar să-l examinez…

― Ei bine, vizitatorii extratereştri ar putea prezenta aceeaşi atitudine faţă de persoana ta, în vreme ce tu n-ai fi în apele tale ascultîndu-i. Nu vom întreprinde nici o acţiune pe care să o considere ameninţătoare.

Cita, bineînţeles, din Regulamentul de Navigaţie şi Laura o ştia. Diplomaţia avea prioritate înaintea ştiinţei.

În fapt, asemenea consideraţii nici nu trebuiau făcute; era pur şi simplu o chestiune de politeţe. Nişte vizitatori ca ei, care nu ceruseră nici permisiunea să intre…

Păianjenul părea să-şi fi încheiat inspecţia. Mai ocoli o dată tabăra, apoi ţîşni după tangenta la cerc, pornind spre scară.

― Mă întreb cum va urca treptele? reflectă Laura.

Răspunsul la întrebare nu se lăsă mult aşteptat; păianjenul îi ignoră complet şi fără să-şi micşoreze viteza se îndreptă spre curba domoală a pantei.

― Controlul, anunţă Norton. E posibil ca în curînd să aveţi un oaspete; priviţi pe Scara Alfa, Secţiunea Şase. Apropo, vă mulţumim că ne păziţi cu atîta străşnicie…

Abia peste un minut ironia fu înţeleasă, după care sentinela din Butuc începu să bîlbîie o sumedenie de scuze.

― Ăăă… acum că-mi spui, şefule, văd ceva. Dar despre ce-i vorba?

― Încearcă să ghiceşti singur, replică Norton şi apăsă butonul de Alarmă Generală. Tabăra Alfa către toate grupurile: tocmai am fost vizitaţi de o creatură asemănătoare unui păianjen, cu trei picioare subţiri, înalt de doi metri, corpul mic şi sferic, deplasîndu-se foarte rapid printr-o mişcare de rotaţie. Nu pare periculos, însă e foarte bizar. S-ar putea să fi apărut deja şi să nu-l fi observat. Vă rog, confirmaţi recepţia.

Primul răspuns veni din Londra, la cincisprezece kilometri est.

― Nimic neobişnuit aici, şefule.

De la aceeaşi distanţă înspre vest, Roma răspunse îngrijorător de somnoroasă:

― La fel şi aici, şefule. Ah… staţi o clipă!

― Ce-i?

― Acum un minut, am lăsat stiloul jos… şi-a dispărut! Ce… oh!

― Vorbeşte inteligibil!

― N-o să-ţi vină să crezi, şefule. Scriam nişte notiţe…. ştiţi, îmi place să scriu şi nu face nimănui nici un rău… foloseam stiloul meu preferat, vechi de aproape două sute de ani; ei, şi acum se găseşte pe jos, la vreo cinci metri distanţă. L-am recuperat… slavă cerului, nu s-a stricat.

― Şi cum crezi c-a ajuns acolo?

― Âăă… cred c-am aţipit o clipă. A fost o zi grea…

Norton oftă, însă se abţinu de la orice comentariu; erau puţini şi n-aveau mult timp pentru explorarea lumii. Nu întotdeauna entuziasmul învingea oboseala şi se întrebă dacă nu îşi asumau riscuri inutile. Poate că nu trebuise să-şi împartă oamenii în grupuri mici, să acopere întregul teritoriu. Dar nu putea să neglijeze vremea care se scurgea atît de repede şi misterele rămase nerezolvate în jurul lor. Devenise din ce în ce mai convins că urma să se întîmple ceva şi că vor fi nevoiţi să-l abandoneze pe Rama înainte chiar de atingerea periheliului… momentul adevărului, cînd se pronosticase schimbarea de orbită.

― Atenţiune: Butucul, Londra, Roma… toţi! rosti el. Vreau rapoarte din jumătate în jumătate de oră. E normal să presupunem ca de acum încolo să ne aşteptăm oricînd la musafiri. Unii dintre ei pot fi periculoşi, de aceea incidentele trebuiesc evitate cu orice preţ. Cunoaşteţi directivele…

Într-adevăr, ele le fuseseră prelucrate, numai că unul dintre ei nu crezuse că atît de teoreticul „contact fizic cu inteligenţe extraterestre” urma să aibă loc în decursul vieţii lor, şi cu atît mai puţin că avea să fie realizat de către ei înşişi.

Teoria e una, iar practica alta. Nimeni nu era sigur că străvechile instincte omeneşti de autoapărare nu aveau să precumpănească în caz de primejdie. Totuşi, era esenţial să acorde o şansă înţelegerii cu fiecare entitate întîlnită în Rama, pînă în ultima clipă… şi chiar după aceea.

Comandantul Norton nu dorea să rămînă în istorie drept omul care declanşase primul război interplanetar.

Peste cîteva ore, pe întreaga cîmpie apăruseră sute de păianjeni. Prin telescop se observa că invadaseră continentul sudic, dar, pare-se nu şi insula New York-ului.

Nu manifestară nici un fel de interes faţă de exploratori şi după o vreme, nici aceştia nu-i mai băgară în seamă, deşi din cînd în cînd Norton continua să remarce o sclipire lacomă în ochii medicului-şef. Era convins că Laurei nu i-ar fi plăcut nimic mai mult ca accidentarea unuia dintre păianjeni şi nu ştia dacă nu cumva ea n-ar fi fost în stare să aranjeze aşa ceva.

Părea absolut cert că păianjenii nu erau inteligenţi, corpurile fiindu-le prea mici ca să conţină ceva asemănător unor creiere. Cu greu îşi imagina unde înmagazinau energia pentru deplasare. Comportamentul lor rămînea curios de coordonat şi precis ca scop; apăreau peste tot, dar niciodată nu vizitau a doua oară acelaşi loc. Adeseori, Norton avea impresia că se aflau în căutarea unui anumit lucru, pe care încă nu-l descoperiseră.

Urcaseră pînă la Butucul central, ignorînd în continuare cele trei scări uriaşe. Nu era cîtuşi de puţin limpede cum de reuşeau să escaladeze platformele verticale, chiar în condiţiile unei gravitaţii nule; Laura emisese ipoteza utilizării unor ventuze.

Apoi, spre marea ei bucurie, obţinu specimenul mult dorit. Controlul raportă că un păianjen căzuse de pe peretele vertical şi zăcea, mort sau deteriorat, pe cea dintîi platformă. Timpul în care Laura urcă de pe cîmpie pînă sus stabili un record niciodată depăşit.

Pe platformă constată că, în ciuda vitezei reduse de impact, creatura îşi frînsese toate cele trei picioare. Ochii îi erau în continuare deschişi, dar nu reacţionau la nici un stimul extern. Laura concluzionă că şi un cadavru ar fi arătat mai „viu”, astfel că de îndată ce aduse „trofeul” la bordul lui Endeavour începu să-l disece.

Păianjenul era atît de fragil încît se desfăcea în bucăţi, aproape fără a fi nevoie de intervenţia ei. Îi dezarticulă picioarele, apoi trecu la carapacea delicată, despicînd-o după trei cercuri mari, ca pe o portocală.

După cîteva clipe de totală stupoare, căci nu conţinea nimic identificabil, Laura făcu o serie de fotografii, după care apucă bisturiul.

De unde să pornească? Să închidă ochii şi să taie la întîmplare, n-ar fi fost foarte ştiinţific.

Lama pătrunse fără a întîlni practic nici un fel de rezistenţă. Peste o secundă, ţipătul extrem de necivilizat al medicului-şef Laura Ernst răsună pe toată lungimea şi lăţimea lui Endeavour.

Sergentul McAndrews avu nevoie de douăzeci de minute să potolească cimpii alarmaţi.