Rendezvous cu Rama

19. UN AVERTISMENT DE PE MERCUR

Pentru prima dată după foarte multe săptămîni, toţi membrii Comitetului Rama erau prezenţi la apel. Profesorul Solomons sosise din adîncurile Pacificului, unde studiase operaţiunile miniere din fosele submarine. Spre surpriza tuturor, reapăru Dr. Taylor, acum cînd posibilitatea ca Rama să conţină viaţă, pe lîngă obiecte neînsufleţite, se ivise iarăşi.

Preşedintele se aşteptase ca Dr. Carlisle Perera să fie mai dogmatic în afirmaţii ca de obicei, ţinînd seama că previziunea sa referitoare la un uragan în Rama se adeverise. Spre marea surpriză a Excelenţii Sale, Perera se dovedi remarcabil de ponderat, acceptînd felicitările colegilor săi cu o figură aproape stînjenită.

De fapt, exobiologul era măcinat de remuşcări. Transformarea spectaculoasă a Oceanului Cilindric constituia un fenomen mult mai previzibil decît uraganele… şi cu toate acestea îl neglijase complet. Faptul că-şi amintise că aerul fierbinte se ridică, uitînd însă că gheaţa fierbinte se contractă, nu era ceva de care să fie mîndru. Totuşi, curînd avea să treacă peste asta, revenind la obişnuita lui încredere olimpiană.

Cînd preşedintele îi oferi cuvîntul, întrebîndu-l ce schimbări de climă mai pronostica, Perera fu extrem de atent în cenzurarea ipotezelor:

― Vă daţi seama, explică el, meteorologia unei lumi atît de stranii cum este Rama poate oferi multe surprize. Dar, dacă am calculat corect, nu vor mai fi alte furtuni, iar condiţiile se vor stabiliza în scurt timp. Va urma o creştere lentă de temperatură pînă la periheliu şi dincolo de el, dar asta nu ne mai interesează, căci Endeavour va trebui să fie deja plecată de acolo.

― Deci în curînd se va putea pătrunde din nou în Rama?

― Ăăă… probabil. Vom şti cu siguranţă peste patruzeci şi opt de ore.

― Reîntoarcerea-i imperativă, interveni ambasadorul mercurian. Trebuie să aflăm totul despre Rama, situaţia s-a schimbat complet.

― Cred că înţeleg la ce vă referiţi, dar n-aţi vrea să fiţi mai explicit?

― Desigur. Pînă acum am presupus că Rama e lipsit de viaţă sau, în tot cazul, necontrolat. În prezent însă nu mai putem pretinde că este un hoinar. Chiar dacă la bordul lui nu există forme de viaţă, el poate fi dirijat de mecanisme automate, programate să îndeplinească o anumită misiune, poate una dezavantajoasă pentru noi. Neplăcută aşa cum este, trebuie să luăm în considerare problema auto-apărării.

Izbucni un vacarm de proteste, obligîndu-l pe preşedinte să restabilească ordinea.

― Lăsaţi să termine Excelenţa Sa! solicită el. Indiferent, dacă ideea ne place ori nu, ea trebuie privită cu seriozitate.

― Cu tot respectul faţă de ambasador, făcu Dr. Conrad Taylor cu intonaţia cea mai lipsită de respect, cred că putem respinge ca naivă teama unei intervenţii răuvoitoare. Creaturi atît de avansate cum sînt Ramanii au cu siguranţă o morală corespunzător dezvoltată. Altminteri s-ar fi distrus singuri, aşa cum era să păţim noi înşine în secolul douăzeci. Am expus destul de limpede această teorie în ultima mea carte: Etos şi Cosmos. Sper că aţi primit copia…

― Da, vă mulţumesc, deşi mă tem că urgenţa altor probleme nu mi-a permis să citesc decît introducerea. Totuşi, ideea generală îmi este familiară. Nici noi nu avem o atitudine duşmănoasă fată de un muşuroi de furnici, dar dacă vrem să clădim o casă în acelaşi loc…

― Asta-i o tîmpenie la fel de mare ca şi Asociaţia Pandora! Nimic altceva decît xenofobie interstelară!

― Vă rog, domnilor! Aşa nu ajungem nicăieri! Domnule ambasador, vă rog să continuaţi.

Preşedintele privi peste trei sute optzeci de mii de kilometri către Conrad Taylor, care se potoli ca un vulcan ce-şi aşteaptă clipa să erupă iarăşi.

― Mulţumesc, rosti mercurianul. Se poate ca pericolul să nu fie real, dar nu avem voie să riscăm în privinţa viitorului speciei umane. Dacă îmi permiteţi s-o spun, noi, mercurienii, sîntem cei mai îngrijoraţi. Avem şi cele mai multe motive.

Dr. Taylor pufni sonor şi fu potolit de o altă privire de pe Lună.

― De ce Mercurul mai mult decît celelalte planete? întrebă preşedintele.

― Cîntăriţi situaţia! Rama se găseşte deja în interiorul orbitei noastre. Se presupune că va ocoli soarele şi se va îndrepta iarăşi spre exterior. Dar dacă urmează o manevră de frînare? Într-un astfel de caz, ea s-ar petrece la periheliu, cam în treizeci de zile. Cercetătorii mei m-au informat că în această situaţie Rama va ocupa o orbită circulară la numai douăzeci şi cinci de milioane de kilometri de soare. De acolo ar domina întregul Sistem Solar.

Un răstimp îndelungat, nimeni, nici chiar Conrad Taylor, nu scoase vreun cuvînt. Toţi membrii Comitetului îşi stăpîneau cuvintele destinate acelor indivizi dificili, atît de potrivit reprezentaţi acolo de ambasadorul lor.

Pentru majoritatea oamenilor, Mercur reprezenta o imagine destul de exactă a Iadului; exactă pînă cînd avea să apară ceva şi mai rău. Mercurienii însă se mîndreau cu planeta lor bizară, cu zilele mai lungi decît anii, cu răsăriturile şi apusurile duble, cu rîurile ei de metal topit… Prin comparaţie, Luna şi Marte erau cuceriri banale. Doar pe Venus (dacă aveau să coboare vreodată), puteau oamenii să întîlnească un mediu mai ostil decît cel de pe Mercur.

Totuşi, în multe privinţe planeta se dovedise a fi cheia Sistemului Solar. Revăzînd evenimentele, faptul părea evident. Era Cosmică împlinise un veac de cînd adevărul fusese unanim acceptat. Iar în prezent mercurienii nu lăsau pe nimeni să-l uite.

Cu mult înainte ca omul să ajungă aici, Mercur sugerase, prin densitatea ridicată, un conţinut mare în metale grele. Bogăţiile sale continuau să rămînă o sursă de uimire, amînînd cu o mie de ani orice teamă de epuizare a metalelor cu adevărat importante pentru civilizaţia umană. Iar aceste comori se aflau în poziţia cea mai bună, acolo unde puterea soarelui era de zece ori mai mare decît pe Terra.

Energie şi minereuri metalifere nelimitate; asta însemna Mercur. Uriaşele lui lansatoare magnetice catapultau produsele spre orice punct al Sistemului Solar. Exporta de asemeni energie sub formă de izotopi de transuraniu, sau chiar radiaţie pură. Se propusese ca laserele de pe Mercur să-l dezgheţe pe Jupiter, dar celelalte planete se opuseseră. O tehnologie capabilă să-l prăjească pe Jupiter oferea prea multe posibilităţi tentante pentru un şantaj interplanetar.

Că se ridicase o asemenea problemă explica suficient de bine atitudinea generală faţă de mercurieni. Erau respectaţi pentru dîrzenie şi talent ingineresc, admiraţi pentru modul în care cuceriseră o planetă atît de groaznică, în schimb nimeni nu-i agrea şi nici nu avea încredere în ei.

Dar în acelaşi timp era posibil să le apreciezi punctul de vedere. Se glumea despre mercurieni, spunîndu-se că se comportau de parcă soarele le aparţinea. Îi unea o legătură strînsă de dragoste şi ură, aşa cum cîndva vikingii fuseseră legaţi de mare, nepalezii de Himalaia, sau eschimoşii de tundră. Ar fi fost extrem de nefericiţi dacă intervenea ceva între ei şi forţa naturală care le controla şi domina vieţile.

În cele din urmă, preşedintele sparse tăcerea. Încă îşi mai amintea soarele Indiei şi se înfiora gîndindu-se la cel al lui Mercur. De aceea îi lua pe mercurieni în serios, deşi îi considera nişte barbari tehnologici.

― Cred că oarecare adevăr există în cuvintele dumneavoastră, domnule ambasador, rosti el încet. Aveţi vreo propunere?

― Da, domnule. Înainte de a întreprinde vreo acţiune, trebuie să deţinem toate datele. Cunoaştem geografia lui Rama, dacă se poate folosi un asemenea termen, dar nu ştim nimic despre posibilităţile lui. Iar cheia întregii probleme asta este: posedă Rama un sistem de propulsie? Îşi poate modifica traiectoria? Sînt foarte interesat să aflu părerea domnului Perera.

― M-am gîndit îndelung la acest subiect, răspunse exobiologul. Desigur, impulsul iniţial de lansare a lui Rama se datorează unui sistem de propulsie, însă el putea fi constituit de o treaptă booster suplimentară. Pînă acum nu s-a descoperit urma vreunui propulsor la bord. E absolut sigur că în exteriorul blindajului nu există duze, ori alte sisteme de evacuare a deşeurilor arse.

― Ar putea fi mascate…

― Adevărat, dar în ce scop? Şi apoi, unde-s rezervoarele de combustibil şi sursele energetice? Carcasa principală este solidă, a fost verificată prin testări seismice. Cavităţile din partea nordică se datorează în exclusivitate sistemului de ecluze. În felul acesta mai rămîne numai extremitatea sudică a lui Rama, pe care comandantul Norton nu a reuşit pînă acum s-o atingă datorită lăţimii oceanului. La Polul Sud se găsesc mai multe mecanisme şi structuri ciudate, observate de dumneavoastră în fotografii. În privinţa lor, putem face presupuneri doar.

Eu sînt însă destul de sigur de următorul lucru: dacă Rama are un sistem de propulsie, el nu aparţine în nici un caz tehnologiei noastre actuale. De fapt, ar fi potrivit să fie fabulosul Motor Cosmic despre care vorbim de două sute de ani.

― Nu vi se pare o ipoteză exagerată?

― Cu siguranţă, nu. Dacă dovedim că Rama are un Motor Cosmic, chiar dacă nu vom afla nimic despre modul lui de utilizare, descoperirea ar fi de o importanţă majoră. Vom şti măcar că un asemenea lucru e posibil.

― Ce este un Motor Cosmic? întrebă destul de stînjenit ambasadorul Pămîntului.

― Orice sistem de propulsie, Sir Robert, ce nu funcţionează pe principiul reactiv. Antigravitaţia ar reprezenta o soluţie. Deocamdată nu ştim unde să căutăm un asemenea motor, şi mulţi savanţi se îndoiesc de posibilitatea existenţei sale.

― Nu există, izbucni profesorul Davidson. Asta a stabilit-o Newton. Acţiunea fără reacţiune nu-i posibilă. Motorul Cosmic e-un nonsens! V-o spun eu!

― S-ar putea să aveţi dreptate, făcu Perera cu un calm neobişnuit. Dar dacă Rama nu are Motor Cosmic, atunci nu posedă nici un fel de motor. Pur şi simplu nu e loc pentru un sistem convenţional de propulsie, cu rezervoarele sale uriaşe…

― Greu să-ţi imaginezi o lume împinsă înainte, aruncă Dennis Solomons. Ce s-ar întîmpla cu obiectele din interior? Totul ar trebui fixat rigid. Extrem, de dificil…

― În sfîrşit, acceleraţia poate avea o valoare foarte scăzută. Problema principală o reprezintă apa din Oceanul Cilindric. Cum poate fi oprită să nu…

Perera se întrerupse şi privi în gol. Părea în pragul unei crize de epilepsie sau al unui atac de cord. Colegii îl priviră alarmaţi, cînd brusc, bărbatul izbi cu pumnul în masă şi strigă:

― Sigur că da! Asta explică totul! Stînca de pe malul sudic… acum are sens!

― Nu şi pentru mine, mormăi ambasadorul Lunii, în numele tuturor celor prezenţi.

― Priviţi fotografia longitudinală a lui Rama, continuă tulburat Perera. Aveţi fiecare cîte o copie? Oceanul Cilindric e cuprins între două maluri care înconjoară complet interiorul. Ţărmul nordic are doar cincizeci de metri înălţime. Pe de altă parte, malul sudic este mai înalt cu aproape o jumătate de kilometru. De ce această diferenţă? Nimeni n-a fost în stare să ofere o explicaţie cît de cît rezonabilă.

Să presupunem însă că Rama poate accelera, deplasîndu-se cu capătul nordic înainte. Apa din ocean va tinde să aibă o mişcare opusă; nivelul la capătul sudic se va ridica… poate cu sute de metri. De aceea ţărmul e mai înalt. Să vedem…

Perera începu să mîzgălească cu furie. După un timp incredibil de scurt, nu mai mult de douăzeci de secunde, ridică privirea triumfător:

― Cunoscînd înălţimea ţărmurilor, sîntem în stare să calculăm acceleraţia maximă suportată de Rama. Dacă ar măsura mai mult de doi la sută din 1 g, oceanul ar trece peste ţărmul sudic.

― A cincizecea parte din acceleraţia gravitaţională? Nu-i prea mult.

― Ba este… pentru o masă de zece milioane de megatone. Oricum, pentru manevre cosmice este arhisuficient.

― Vă mulţumesc, Dr. Perera, rosti ambasadorul mercurian. Ne-aţi oferit date la care trebuie să reflectăm. Domnule preşedinte, îl putem convinge pe comandantul Norton de necesitatea explorării Polului Sud?

― Norton face tot ce-i stă în putinţă. Bineînţeles, oceanul rămîne un obstacol. Vor încerca să construiască un soi de plută, să ajungă măcar la New York…

― Regiunea Polului Sud pare mult mai importantă. Între timp, voi aduce aceste chestiuni la cunoştinţa Adunării Generale. Sînteţi de acord?

Nimeni nu obiectă, nici chiar Dr. Taylor. Dar cînd membrii Comitetului fură gata să-şi închidă circuitele, Sir Lewis ridică mîna.

Bătrînul istoric vorbea arareori, dar atunci cînd o făcea, toţi îl ascultau cu deferenţă.

― Să presupunem că Rama este… activ… şi posedă însuşirile menţionate. În armată au o zicala străveche, care spune: a putea nu implică şi a vrea.

― Dar cît vom aştepta să vedem ce intenţii are? întrebă mercurianul. Cînd le vom afla s-ar putea să fie prea tîrziu.

― Deja este prea tîrziu… Nu mai putem întreprinde nimic care să-l afecteze. Mă întreb dacă am fi fost capabili vreodată de aşa ceva.

― Nu admit, Sir Lewis! Putem face multe lucruri, dacă se dovedesc necesare. Rama este un ou cosmic, încălzit de razele soarelui. Poate crăpa dintr-o clipă în alta.

Preşedintele Comitetului îl privi de-a dreptul uluit pe ambasadorul lui Mercur. În toată cariera sa diplomatică, rareori fusese surprins într-atît.

Nu şi-ar fi imaginat niciodată un mercurian capabil de asemenea zboruri poetice ale imaginaţiei.