Rendezvous cu Rama

15. ŢĂRMUL OCEANULUI

În interiorul lui Rama se găseau peste douăzeci de bărbaţi şi femei ― şase dintre ei jos, pe cîmpie, iar restul transportînd materiale şi alimente prin sistemul de ecluze şi în josul scării. Nava în sine rămăsese aproape pustie, cu un minim de personal de cart; circula gluma că de fapt, pe Endeavour conduceau cei patru cimpi, iar Auriului i se conferise titlul de Comandant Activ.

Pentru explorări, Norton stabilise o serie de reguli; cea mai importantă dintre ele data de pe vremea primelor ieşiri ale omului în spaţiu. Fiecare grup, hotărîse el, trebuia să aibă în componenţa sa o persoană cu experienţa locului. Dar nu mai mult de o persoană. Fiecare avea astfel posibilitatea să înveţe cît mai repede cu putinţă.

De aceea, cel dintîi grup ce urma să se îndrepte spre Oceanul Cilindric, deşi condus de medicul-şef Laura Ernst, îl cuprindea pe „veteranul” Lt. Boris Rodrigo, de abia întors din Paris. Al treilea membru, sergentul Pieter Rousseau, făcuse parte din echipele de observaţie din Butuc. Expert în aparatura de recunoaştere spaţială, de astă-dată trebuia să se bizuie numai pe ochi şi pe un mic telescop portabil.

De la piciorul Scării Alfa pînă la malul oceanului erau ceva mai puţin de cincisprezece kilometri, echivalînd datorită gravitaţiei reduse a lui Rama cu opt kilometri pe Pămînt. Laura Ernst, trebuind să dovedească faptul că se conforma propriilor standarde, impusese un pas alert. La mijlocul drumului făcuseră o pauză de treizeci de minute. Întreaga distanţă o parcurseseră în trei ore lipsite de surprize.

Era destul de monoton să înaintezi în raza proiectorului, prin bezna lipsită de ecouri a lui Rama. Pe măsură ce pata de lumină avansa cu ei, se alungea încetişor într-o elipsă îngustă; modificarea formei spotului constituia singurul semn vizibil de progres. Dacă observatorii din Butuc nu le-ar fi oferit permanent referinţe asupra distanţei, nu ar fi realizat dacă parcurseseră un kilometru, cinci sau zece. Continuau să înainteze prin noaptea de un milion de ani, pe o suprafaţă metalică, aparent lipsită de relief.

În cele din urmă, departe, la limita razei palide apăru ceva nou. Pe o lume normală ar fi fost un orizont; apropiindu-se, văzură că şesul se termina brusc. Se aflau la ţărmul Oceanului.

― O sută de metri numai, anunţă Controlul. E timpul să încetiniţi.

Recomandarea era inutilă, se opriseră deja. Între nivelul Cîmpiei şi cel al oceanului diferenţa era de cincizeci de metri ― desigur, dacă era un ocean şi nu un alt strat din misterioasa substanţă cristalină. Deşi Norton explicase tuturor pericolul de-a face consideraţii apriori în Rama, puţini se îndoiau că oceanul era alcătuit într-adevăr din gheaţă. Totuşi, ce explicaţie putea avea culmea de pe ţărmul sudic, înaltă de cinci sute de metri şi nu de cincizeci ca pe malul lor?

Se apropiau parcă de marginea lumii; ovalul de lumină se întrerupse înaintea lor, devenind din ce în ce mai scurt. Departe, pe ecranul curbat al oceanului, apăruseră umbrele lor monstruos de lăţite, amplificînd şi exagerînd fiece mişcare. Umbrele îi însoţiseră pas cu pas pe toată lungimea drumului, iar acum cînd se opriseră pe marginea ţărmului, păreau să nu le mai aparţină. Puteau foarte bine fi creaturi ale Oceanului Cilindric, aşteptînd să se răfuiască cu intruşii.

Deoarece se găseau pe marginea unei faleze înalte de cincizeci de metri, reuşeau pentru întîia oară să aprecieze curbura lui Rama. Nimeni nu mai văzuse însă un lac îngheţat, urcînd şi transformîndu-se într-un cilindru; lucrul acesta neliniştea mult, iar ochii se străduiau din răsputeri să-i găsească o altă interpretare. Autoare a unui studiu asupra iluziilor optice, Laura Ernst avea jumătate din timp senzaţia că, de fapt, privea un golf curbat orizontal şi nu o suprafaţă ce se ridica spre cer. Îţi trebuia un efort de voinţă deosebit ca să accepţi un adevăr atît de neobişnuit.

Aspectul normal se păstra doar drept înainte, paralel cu axa centrală. În direcţia aceea, văzul şi logica nu se contraziceau.

Aici, cel puţin pentru primii kilometri, Rama părea plat… şi era plat. Iar dincolo de umbrele lor distorsionate şi de marginea petei de lumină, se întindea insula ce domina Oceanul Cilindric.

― Controlul, vă rog reglaţi proiectorul pe New York, transmise dr. Ernst.

Ovalul de lumină alunecă peste ocean şi noaptea lui Rama îi înghiţi brusc. Conştienţi de prăpastia invizibilă de sub picioare, se retraseră cu toţii cîţiva metri. Apoi, ca o schimbare magică de decor, înaintea lor se iviră turnurile New York-ului.

Asemănarea cu vechiul Manhattan era numai superficială; sosia fostei celebrităţi a vechiului Pămînt avea propria ei identitate. Cu cît îl privea mai mult, cu atît Dr. Ernst se convingea că nu era cîtuşi de puţin o aşezare.

Aidoma oraşelor Omului, adevăratul New York nu fusese niciodată terminat, şi nici nu se executase după un plan. Locul acesta deţinea însă o simetrie generală, o structură, deşi atît de complexă încît scăpa minţii. Fusese conceput şi proiectat de o inteligenţă atotcuprinzătoare, ca apoi să fie construit ca o maşinărie cu un scop clar precizat. După care nu a mai existat nici o posibilitate de extindere sau modificare.

Raza proiectorului urmări încetişor turnurile îndepărtate, cupolele, sferele întrepătrunse şi conductele intersectate. Undeva acolo trebuia să fie o suprafaţă strălucitoare, deoarece lumina farului se reflecta, întorcîndu-se către ei. Prima dată fură luaţi prin surprindere; părea că de pe insula ciudată, cineva le transmitea semnale…

Nu se vedea însă nimic altceva care să nu fi apărut pe fotografiile extrem de detaliate făcute din Butuc. După cîteva minute, solicitară iarăşi proiectorul şi începură să înainteze spre est, de-a lungul marginii stîncii. Se emisese ipoteza plauzibilă că undeva pe ţărmul acela înalt trebuia să existe o scară, sau o pantă care să coboare pînă la nivelul oceanului. Iar unul dintre membrii echipajului, mare pasionat de navigaţia marină, venise cu o sugestie interesantă.

― Acolo unde există un ocean, opinase sergentul Ruby Barnes, trebuie să existe docuri, porturi şi… nave. Poţi afla totul despre o civilizaţie… din modul în care-şi construieşte vasele.

Colegii ei îi apreciaseră punctul de vedere ca destul de limitat, dar, cel puţin era stimulator.

Dr. Ernst renunţase să mai caute şi se pregătea să folosească corzile pentru coborîre, cînd locotenentul Rodrigo a zărit scara. În bezna de sub faleză trecea neobservată cu mare uşurinţă. Nu se zărea vreo balustradă, sau alt semn al prezenţei sale. De asemenea, părea să nu ducă nicăieri; cobora abrupt pe peretele vertical, dispărînd sub suprafaţa oceanului.

Cu lămpile de pe căşti inspectară treptele şi nu observară nici un pericol. Dr. Ernst obţinu din partea comandantului Norton aprobarea, continuării misiunii. Peste numai un minut, femeia testa cu prudenţă suprafaţa oceanului.

Piciorul îi luneca înainte şi înapoi, aproape fără frecare. Materialul părea un soi de gheaţă. Era gheaţă!

Cînd o lovi cu vîrful ciocanului, din punctul de impact radie o configuraţie familiară de crăpături. Nu întîmpină nici o dificultate în recoltarea mostrelor dorite. Ridicînd spre lumină cîteva eşantioane, observă că unele se topiseră deja; lichidul era niţel tulbure şi-l mirosi cu prudenţă.

― Nu-i riscant? întrebă de sus Rodrigo, neliniştit.

― Crede-mă, Boris, îi răspunse ea, dacă pe aici sînt agenţi patogeni, aparatele mele i-ar fi depistat de-acum o săptămînă.

Într-un fel, Boris avea dreptate. În ciuda tuturor analizelor, exista posibilitatea ca substanţa să fie otrăvitoare, sau purtătoare a unor viruşi necunoscuţi. În condiţii obişnuite, Dr. Ernst nu şi-ar fi asumat nici riscul acela infim. Acum însă, timpul disponibil era scurt şi miza imensă. Chiar o eventuală punere în carantină a lui Endeavour avea să fie un preţ de nimic faţă de cîştigul în cunoştinţe.

― E apă, dar n-am curaj s-o gust; miroase ca o cultură de alge alterate. De-abia aştept s-o analizez în laborator.

― Te poţi deplasa fără riscuri pe gheaţă?

― Da, solidă ca piatra.

― Reuşim atunci s-ajungem la New York?

― Oare, Pieter? Ai încercat vreodată să mergi patru kilometri pe gheaţă?

― Aha… înţeleg ce vrei să spui. Dar gîndeşte-te ce-ar fi răspuns Aprovizionarea la cererea cîtorva perechi de patine! Şi chiar dacă am avea aşa ceva la bordul navei, cîţi dintre noi ar şti să le folosească?

― Mai e o problemă, interveni Boris Rodrigo. Aţi observat că temperatura a crescut deja peste punctul de îngheţ al apei? Nu peste multă vreme, gheaţa va începe să se topească. Cîţi dintre noi înoată patru kilometri? Cu siguranţă nici unul…

Dr. Ernst li se alătură pe marginea stîncii şi ridică triumfătoare flaconul conţinînd mostra.

― Plimbarea-i lungă pentru cîţiva centimetri cubi de apă murdară, însă din ei vom afla despre Rama mai mult decît tot ceea ce ştim pînă acum. Ne întoarcem.

Porniră spre luminiţele depărtate ale Butucului, înaintînd în salturile lente şi largi ce se dovediseră modul cel mai comod de deplasare în condiţiile unei gravitaţii reduse. Se întorceau deseori să privească înapoi, atraşi de taina nedezvăluită a insulei din mijlocul oceanului de gheaţă.

Şi, o dată, o singură dată, Dr. Ernst simţi pe obraji atingerea vagă a unei adieri.

Senzaţia nu se repetă şi în curînd o uită.