Rendezvous cu Rama

17. PRIMĂVARĂ

În primele „nopţi” petrecute pe Rama, fusese dificil să adormi. Bezna şi misterele tăinuite de acesta apăsau, iar liniştea era şi mai tulburătoare. Absenţa zgomotului nu constituia o condiţie naturală; simţurilor omului le este necesară receptarea de impulsuri. În absenţa lor, mintea creează propriile ei substituţii.

Mulţi se plînseseră la deşteptare de zgomote stranii, chiar de glasuri: în mod evident halucinaţii ― cei care nu dormiseră n-auziseră nimic. Medicul-şef Ernst prescrisese un tratament simplu şi eficace; în timpul perioadei de odihnă, în tabără se difuza, în surdină, o muzică lină şi calmă.

Însă în noaptea aceea, comandantul Norton găsea medicaţia nepotrivită. Ciulea mereu urechile în întuneric şi ştia ce căuta să audă. Dar, deşi o briză firavă îi mîngîia uneori chipul, nu simţea nimic asemănător unui vînt sporind în depărtare. Pe de altă parte, nici una din echipele de explorare nu raportase ceva deosebit.

În sfîrşit, la miezul nopţii Navei se duse să doarmă. La consola de comunicaţii se afla permanent un om de veghe, în eventualitatea unor mesaje urgente. Alte precauţii nu păreau necesare.

Nici măcar un uragan n-ar fi produs zgomotul care-l deşteptă pe el şi întreaga tabără, într-o singură clipă. Părea că cerul însuşi se prăbuşise, că Rama se despicase şi crăpa în bucăţi. Mai întîi se auzi o pîrîitură prelungă, apoi o serie de bubuituri cristaline, aidoma prăbuşirii unui milion de ziduri de cleştar. Dură numai cîteva minute, deşi ele le părură ore întregi. Continua, aparent îndepărtîndu-se, cînd Norton ajunse la consola de comunicaţii.

― Controlul! îi strigă pe cei din Butuc. Ce s-a întîmplat?

― O clipă! Fixăm proiectoarele deasupra oceanului.

La opt kilometri deasupra, pe axul lui Rama, farurile începură să-şi penduleze razele deasupra Cîmpiei. Ajunseră la ţărmul oceanului, apoi începură să-i urmărească conturul, cercetînd interiorul lumii. La sfertul circumferinţei se opriră.

Acolo sus, pe cer, sau pe ceea ce mintea insista să numească „cer”, se întîmpla ceva extraordinar. La început, lui Norton i se păru că Oceanul fierbea. Nu mai era inert şi îngheţat, în strînsoarea unei ierni eterne; o zonă uriaşă, largă de cîţiva kilometri, se afla într-o mişcare turbulentă. De asemenea, îşi schimba culoarea; o dungă lată, albă, traversa podul de gheaţă.

Brusc, un sloi cu o latură de vreun sfert de kilometru începu să se ridice, ca o uşă deschizîndu-se. Încet şi maiestuos, se înălţă către cer, sclipind şi scînteind în raza farului. Alunecă înapoi şi dispăru sub suprafaţă, în vreme ce un talaz de spumă năvălea din toate părţile peste el.

Abia atunci Norton înţelese ce se întîmpla. Gheaţa crăpa! În zilele şi săptămînile scurse, oceanul se dezgheţase în adîncuri. Îi venea greu să se concentreze; bubuiturile îngrozitoare umpleau lumea, ecouri se năşteau în jurul cerului, încerca să ghicească motivul unei convulsii într-atît de dramatice. Pe Pămînt nu se petrecea aşa ceva la dezgheţul unui lac, sau al unui rîu prins de sloiuri…

Desigur! Răspunsul era evident, acum după întîmplare.

Oceanul se dezgheţa de dedesubt, pe măsură ce căldura solară străbătea învelişul lui Rama. Iar apa ocupă un volum mai mic…

Drept urmare, oceanul coborîse sub stratul de gheaţă, lăsîndu-l fără sprijin. Zi de zi, presiunea sporise; acum banda de gheaţă ce înconjura ecuatorul lui Rama se prăbuşea ca un pod care şi-a pierdut pilonul central. Se crăpa în sute de sloiuri, ce se izbeau şi se frecau şi ele unele de altele, pînă cînd aveau să se topească. Lui Norton îi îngheţă sîngele în vine amintindu-şi de ideea de-a ajunge la New York cu ajutorul săniilor…

Tumultul se potolea treptat; în războiul dintre gheaţă şi apă se ajunsese la un armistiţiu temporar. În cîteva ore, odată cu creşterea temperaturii, apa urma să învingă, iar ultimele rămăşite de gheaţă să dispară. În final însă, tot gheaţa avea să triumfe, după ce Rama, ocolind soarele, va reveni în noaptea interstelară.

Norton îşi reaminti să respire, apoi chemă grupul expediţionar cel mai apropiat de ocean. Spre uşurarea lui, locotenentul Rodrigo îi răspunse imediat. Nu, apa nu ajunsese la nivelul lor. Nici un talaz nu se năpustise peste ţărm.

― Acum ştim de ce-i aşa înaltă faleza, adăugă el calm.

Norton încuviinţă tăcut, dar îşi spuse că asta nu explica deloc de ce ţărmul sudic era de zece ori mai înalt.

Proiectorul de pe axă continua să cerceteze interiorul. Oceanul trezit la viaţă se potolea încetişor, iar spuma albă şi clocotindă nu se mai revărsa dinspre blocurile plutitoare de gheată. După cincisprezece minute, tumultul luă sfîrşit.

Rama nu mai era însă tăcut, se trezise din somn şi în prezent zgomotul ciocnirilor dintre aisberguri se auzea continuu. Primăvara a întîrziat puţin, gîndi comandantul, dar şi-a făcut cu siguranţă apariţia.

Exista şi briza care se înteţea mereu… Rama îi oferise destule avertismente; era timpul să plece.

Apropiindu-se de indicatorul de la jumătatea traseului vertical, Norton se simţi iarăşi recunoscător pentru bezna ce acoperea totul, deasupra… şi dedesubt. Deşi ştia că în faţă avea mai mult de zece mii de trepte şi îşi putea imagina curba ascendentă, faptul că zărea doar o porţiune mică a ei făcea lucrurile mai suportabile.

Urca pentru a doua oară şi învăţase din greşelile primei ascensiuni. Tentaţia o reprezenta dorinţa de a sui prea repede în gravitaţia scăzută; treptele erau atît de accesibile încît îţi venea greu să adopţi un ritm lent, constant. Însă dacă procedai altfel, ajungeai repede să simţi dureri în coapse şi fese. Muşchi despre care nici nu ştiai că există începeau să protesteze şi aveai nevoie de perioade de odihnă tot mai lungi. Către sfîrşit, timpul de repaus îl depăşea pe cel de escaladare şi tot părea insuficient. Norton suferise cîteva zile după aceea de puternice crampe musculare, şi ar fi fost complet neputincios dacă n-ar fi revenit la gravitaţia aproape nulă a navei.

De această dată, pornise într-un ritm chinuitor de lent, aidoma unui moşneag. Plecase ultimul de pe cîmpie; ceilalţi se găseau deja înşiraţi pe jumătate de kilometru de scară înaintea lui; le zărea luminile jucînd pe panta invizibilă.

Îi era ciudă de eşecul misiunii şi continua să spere că retragerea avea să fie numai temporară. Ajunşi pe Butuc, puteau aştepta domolirea oricărei tulburări atmosferice. Fiind centrul ciclonului, probabil acolo avea să fie calm.

Trăgea din nou concluzii prin analogii periculoase cu Pămîntul. Meteorologia unei lumi întregi, chiar în condiţii de totală inerţie atmosferică, reprezenta o chestiune incredibil de complexă. Sistemul terestru de previziune meteo, deşi perfecţionat de-a lungul secolelor, nu era încă infailibil. Iar Ramaf nu constituia doar un sistem complet nou; suferea transformări rapide, în ultimele ore temperatura crescuse cu cîteva grade. Totuşi nu se întrevedea nici un semn al uraganului promis, deşi existaseră rafale de vînt din direcţii complet aleatoare.

Urcaseră cinci kilometri, egali cu mai puţin de doi kilometri tereştri în gravitaţia aceea redusă şi în continuă scădere. La al treilea nivel, la trei kilometri de axă, se odihniră timp de o oră, sorbind sucuri tonice şi masîndu-şi muşchii îndureraţi ai picioarelor. Nivelul respectiv era ultimul punct unde mai puteau respira confortabil; precum vechii alpinişti ai Himalaiei, depozitaseră aici rezerve de oxigen, iar acum le fixau pentru ultima porţiune de urcuş.

După un ceas ajunseră în vîrful scării, la începutul punţii, înaintea lor se întindea ultimul kilometru vertical, dar din fericire, gravitaţia reprezenta numai cîteva procente din cea a Pămîntului. Încă treizeci de minute de pauză, o verificare atentă a rezervelor de oxigen, şi… ultimul hop.

Norton se asigură încă o dată că toţi oamenii se aflau înaintea lui pe punte, la intervale de douăzeci de metri unul de celălalt. De acum încolo urma un căţărat lent, monoton şi extrem de plictisitor. Tehnica cea mai bună de escaladare era să-ţi alungi din minte orice gînd şi să numeri treptele lăsate în spate ― o sută, două, trei, patru…

Ajunsese la o mie două sute cincizeci cînd realiză că ceva era în neregulă. Lumina sclipitoare de pe suprafaţa verticală dinaintea ochilor săi nu avea culoarea normală şi strălucea prea tare. Comandantul Norton nu avu timp nici să se asigure, nici să-şi avertizeze coechipierii. Totul se desfăşură în mai puţin de o secundă.

Într-o explozie tăcută de lumină, zorile răsăriră pe Rama,