Rendezvous cu Rama

18. ZORI

Lumina era într-atît de strălucitoare încît, vreme de un minut întreg, Norton fu nevoit să ţină ochii strîns închişi. După aceea, riscă şi privi printre pleoapele de abia întredeschise către peretele aflat la numai cîţiva centimetri de chipul lui. Clipi de cîteva ori, aşteptă să i se scurgă inevitabilele lacrimi, apoi se întoarse să salute zorile.

Reuşi să suporte lumina cîteva secunde, după aceea închise iarăşi ochii. Nu era o strălucire insuportabilă, te puteai obişnui cu ea. De vină se făcea priveliştea uluitoare a lui Rama, văzut acum pentru întîia oară în totalitate.

Norton ştiuse cu exactitate la ce să se aştepte; totuşi spectacolul îl năucise. Îl cuprinse un tremurat nervos, mîinile i se încleştară de treapta punţii cu disperarea omului care, gata să se înece, se agaţă de colacul de salvare. Muşchii braţelor i se încordară fără voie, iar picioarele ― deja obosite de lunga escaladare ― dădură semne de nesiguranţă. Dacă n-ar fi fost gravitaţia redusă, s-ar fi prăbuşit.

Treptat, sîngele rece îi reveni şi reuşi să aplice primul remediu împotriva panicii. Continuînd să ţină ochii închişi şi încercînd să uite spectacolul din jur, începu să răsufle, adînc şi prelung, umplîndu-şi plămînii cu oxigen, eliminînd din trup toxinele oboselii.

Se simţi mai bine, dar nu deschise ochii pînă nu execută o altă mişcare. Avu nevoie de un serios efort de voinţă pentru a izbuti să-şi descleşteze mîna dreaptă ― se pomeni vorbindu-i, aidoma unui copil neascultător ― dar în cele din urmă, o coborî pînă la piept, desfăcu de acolo carabiniera de siguranţă şi o fixă de treapta cea mai apropiată. Indiferent ce s-ar fi întîmplat în continuare, nu mai avea cum să cadă.

Răsuflă de cîteva ori adînc, apoi, tot cu ochii închişi, conectă radioul. Cu un glas care spera să pară calm şi autoritar, întrebă:

― Aici comandantul. Toată lumea în regulă?

Verificînd numele unul cîte unul şi primind răspunsuri oarecum tremurătoare de la toţi, încrederea şi controlul de sine îi reveniră complet. Oamenii lui nu păţiseră nimic şi-i aşteptau să-i conducă. Era iarăşi comandant.

― Ţineţi ochii închişi pînă când sînteţi siguri că veţi face faţă, îi sfătui el. Priveliştea este… copleşitoare. Dacă credeţi că n-o puteţi suporta, continuaţi să urcaţi fără să mai priviţi înapoi. Ţineţi minte, în curînd veţi ajunge la gravitaţie zero şi acolo nu puteţi cădea.

N-ar fi fost nevoie să amintească un adevăr elementar unor astronauţi cu experienţă, însă Norton şi-l repeta lui însuşi la fiecare cîteva secunde. Gîndul gravitaţiei zero era un fel de talisman, ferindu-l de orice rău. Indiferent ce i-ar fi spus ochii, Rama nu-l putea trage jos, către nefiinţă, pe cîmpia aflată la opt kilometri dedesubt.

Curînd, a privi în jur deveni o chestiune de mîndrie şi demnitate. Pentru început trebuia însă să-şi stăpînească trupul.

Desfăcu ambele mîini de pe punte şi trecu braţul stîng pe sub o treaptă. Încleştînd şi descleştînd pumnii, aşteptă să-i dispară crampele musculare; deschise ochii şi se întoarse încet spre Rama.

Prima impresie a fost una de albastru. Strălucirea care umplea cerul nu se putea confunda cu aceea a soarelui; doar un arc electric era capabil s-o provoace. Deci Soarele lui Rama, îşi spuse el, trebuie să fie mai fierbinte decît al nostru. Îi va interesa pe astronomi…

Acum înţelegea rolul misterioaselor canale. Valea Dreaptă şi cele cinci copii ale ei nu erau altceva decît gigantice benzi luminoase. Rama avea sori lineari, dispuşi simetric pe interior. De la fiecare pornea o fîşie largă de lumină, aţintită către axa centrală şi iluminînd zona opusă din cilindru. Norton se întreba dacă puteau fi conectate alternativ, să producă ciclul de lumină şi întuneric, sau dacă Rama era o lume a zilei veşnice.

Benzile orbitoare îi obosiseră iarăşi ochii; nu-i părea rău că avea o scuză reală pentru a-i închide o vreme. Abia atunci, refăcut în parte în urma şocului vizual, reuşi să se concentreze asupra unei probleme mult mai serioase.

Cine, sau ce aprinsese luminile în Rama?

Cele mai complexe teste indicaseră că lumea aceea era sterilă. Dar iată că se întîmplase ceva ce nu se putea explica prin acţiunea unor forţe naturale. Nu exista viaţă, însă poate exista conştiinţă; roboţi trezindu-se după un somn de eoni. Poate că explozia de lumină fusese un spasm întîmplător, neprogramat ― un ultim efort muribund al maşinilor ca răspuns la intensa căldură a unui soare nou, maşini care aveau să revină curînd la nemişcare, de data aceasta pentru totdeauna.

Totuşi, Norton nu acceptă o explicaţie atît de simplă. Cîteva fragmente de mozaic începeau să se potrivească, deşi lipseau încă multe. Absenţa oricăror semne de uzură, de pildă, senzaţia de lucru nou, abia ieşit din mîinile constructorilor… Asemenea gînduri ar fi reuşit să inspire teamă, chiar teroare. Totuşi, efectul lor fu altul. Norton se simţea clocotind de încîntare. Lucrurile care aşteptau să fie descoperite acolo se aflau într-un număr mult mai mare decît îndrăznise să spere el vreodată.

Să vezi cînd va afla de asta Comitetul Rama! îi trecu prin minte.

Apoi, cu o hotărîre calmă, redeschise ochii şi începu să inventarieze metodic tot ceea ce vedea.

Pentru început, trebuia să stabilească un sistem de referinţă. Privea cel mai întins spaţiu închis văzut vreodată de om şi pentru a se descurca avea nevoie de o hartă mentală.

Gravitaţia mică îl ajuta puţin; cu un efort de, voinţă putea schimba „susul” şi „josul” în oricare direcţie. Totuşi, unele dintre ele păreau periculoase din punct de vedere psihologic; nesiguranţa încercată la alegerea lor îl determină să le înlăture din minte cît mai repede.

Cel mai simplu era să-şi închipuie că se afla pe fundul rotund al unui puţ gigantic, larg de şaisprezece kilometri şi adînc de cincizeci. Avantajul imaginii era dispariţia oribilei senzaţii de cădere, deşi ea avea şi serioase neajunsuri.

Putea pretinde că oraşele împrăştiate în Rama, ca şi zonele diferit colorate fuseseră fixate bine pe pereţii înalţi. Structurile variate şi complexe ce atîrnau din cupola de deasupra nu erau mai înfricoşătoare decît candelabrele uriaşe din anumite săli de concerte de pe Pămînt. De neacceptat era însă Oceanul Cilindric…

Se găsea la jumătatea puţului, o bandă lată de apă, cuprinzînd întreaga circumferinţă, fără vreun suport vizibil. Nu exista nici o îndoială asupra faptului că era apă; avea; o culoare albastru-viu, punctată de scîntei strălucitoare, rămăşiţele sloiurilor de gheaţă. Dar un ocean vertical, formînd un cerc complet la douăzeci de kilometri sus pe cer, reprezenta un fenomen atît de tulburător încît după o vreme, Norton începu să se gîndească la alte posibilităţi.

Răsuci mental peisajul cu nouăzeci de grade. Imediat, puţul uriaş se transformă într-un tunel lung, astupat la ambele capete. Baza o constituia evident puntea şi scările tocmai urcate. Din această perspectivă reuşea în cele din urmă să aprecieze la adevărata ei valoare viziunea arhitecţilor care construiseră acest loc.

Stătea agăţat pe faţa curbă a unei stînci de şaisprezece kilometri, cu jumătatea superioară complet deasupra lui, contopită cu plafonul arcuit al cerului. Sub el, puntea cobora cu cinci sute de metri, terminîndu-se la marginea primei terase. Urma apoi scara, aproape verticală în zona de gravitaţie redusă, devenind treptat tot mai puţin abruptă pînă cînd, după ce se întrerupea cu alte cinci platforme, ajungea pe cîmpia îndepărtată. Pe următorii doi sau trei kilometri distingea treptele una cîte una, după aceea ele se contopeau într-o bandă continuă.

Curba descendentă a scării impunea atît de mult, încît adevărata ei mărime era imposibil de apreciat. Norton zburase odată în jurul Everestului şi rămăsese uimit de măreţia acestuia. Realiză că scara avea înălţimea Himalaiei. Asocierea părea însă lipsită de sens.

În plus, nu exista nici un termen de comparaţie pentru celelalte două scări, Beta şi Gama, urcînd spre cer ca să se curbeze deasupra capului său. Comandantul îşi făcuse suficient curaj să se lase pe spate şi să le privească… doar pentru o clipă. După care se strădui să uite că se aflau acolo…

Motivul îl constituia faptul că prea multe imagini ale lui Rama sugerau o a treia variantă, ce dorea din răsputeri s-o evite. Era vorba de aceeaşi perspectivă a unui cilindru vertical, ori puţ, dar unde el se găsea în vîrf şi nu pe fund, aidoma unei muşte tîrîndu-se cu capul în jos pe tavanul unei cupole, la o înălţime de cincizeci de kilometri. La fiecare evocare a imaginii, Norton avea nevoie de toată puterea voinţei sale să nu se agaţe din nou, cu disperare, de punte.

Cu timpul (de acest lucru era sigur) toate temerile vor dispare. Măreţia şi stranietatea lui Rama aveau să copleşească spaima, cel puţin pe cea a oamenilor antrenaţi să înfrunte pericolele spaţiului cosmic. Cei care nu părăsiseră niciodată Pămîntul şi nu se văzuseră niciodată înconjuraţi de stele poate că n-ar fi suportat priveliştile acelea. Dar dacă cineva avea s-o facă, îşi repeta Norton cu încăpăţînare, aceia erau echipajul şi comandantul lui Endeavour.

Îşi consultă cronometrul. Pauza durase doar două minute, însă îi păruse lungă de o viaţă. Exercitînd atît efort încît abia să-şi învingă inerţia şi cîmpul gravitaţional tot mai slab, începu să se salte încetişor în sus, pe ultima sută de metri a punţii. Înainte de a intra în ecluză şi de-a întoarce spatele spre Rama, cercetă rapid interiorul pentru o ultimă privire de ansamblu.

Se modificase în chiar acele ultime minute; din mare se ridica ceaţa. Pe primele sute de metri, coloanele albe şi fantomatice se înălţau drept pe direcţia rotaţiei lui Rama, apoi începeau să se destrame într-un vîrtej turbulent, pe măsură ce aerul din păturile superioare încerca să elimine excesul de viteză. Alizeele lumii cilindrice începeau să-şi traseze traiectoriile pe cer. După un interval de timp necunoscut, cea dintîi furtună tropicală era pe punctul de a izbucni.