Rendezvous cu Rama

2. INTRUS

În anul 2130, radarele instalate pe Marte descopereau zilnic aproximativ o duzină de noi asteroizi. Calculatoarele PAZEI SPAŢIALE le determinau în mod automat orbitele şi stocau informaţiile în memoriile lor uriaşe pentru ca, la fiecare cîteva luni, orice astronom interesat să aibă acces la datele acumulate. Deja, acestea erau destul de impresionante.

De la descoperirea lui Ceres, cea mai mare din lumile minuscule ale asteroizilor, survenită în chiar prima zi a secolului nouăsprezece, se scurseseră peste o sută şi douăzeci de ani pentru înregistrarea primilor o mie de asteroizi. Cîteva sute fuseseră descoperiţi, pierduţi şi redescoperiţi, constituind un asemenea furnicar încît un astronom exasperat îi denumise ”paraziţii cerurilor”. Ar fi rămas însă uluit aflînd că PAZA SPAŢIALĂ ţinea în prezent evidenţa unei jumătăţi de milion.

Numai cei cinci giganţi, Ceres, Pallas, Junona, Eunomia şi Vesta, depăşeau în diametru două sute de kilometri; imensa majoritate erau doar nişte bolovani mai mari care şi-ar fi găsit locul într-un părculeţ. Aproape toţi se deplasau pe orbite aflate dincolo de Marte; PAZA SPAŢIALA se interesa numai de puţinii ce se apropiau de Soare atît cît să prezinte un pericol potenţial pentru Pămînt. Iar în toată istoria viitoare a Sistemului Solar, nici măcar unul dintr-o mie de asteroizi nu urma să treacă la mai puţin de un milion de kilometri de Pămînt.

Obiectul catalogat iniţial 31/439, după anul şi ordinea descoperirii sale, a fost detectat încă pe cînd se afla în afara orbitei lui Jupiter. Poziţia lui nu reprezenta un lucru neobişnuit; mulţi asteroizi treceau dincolo de Saturn, înainte de a reveni către stăpînul lor îndepărtat, Soarele. Iar Thule II, cel mai depărtat, ajungea atît de aproape de Uranus, încît putea fi confundat cu un satelit rătăcit al planetei.

Cu toate acestea, un contact radar la o asemenea distanţă era fără precedent; în mod limpede, 31/439 avea o mărime ieşită din comun. Analizînd intensitatea ecoului, calculatoarele i-au apreciat diametrul la minimum patruzeci de kilometri; un astfel de gigant nu mai fusese descoperit de o sută de ani. Părea însă incredibil că fusese ignorat atîta vreme…

I s-a recalculat orbita şi misterul a fost, soluţionat… pentru a fi înlocuit cu altul şi mai mare. 31/439 nu parcurgea o orbită asteroidală normală, de-a lungul unei elipse, care să se micşoreze, cu precizie de ceasornic, la fiecare cîţiva ani. Obiectul era un singuratic rătăcitor printre stele, făcînd prima şi ultima lui vizită în Sistemul Solar. Se mişca atît de rapid încît cîmpul gravitaţional al soarelui nu avea să-l poată captura niciodată. Urma să treacă mai departe, dincolo de orbitele lui Jupiter, Marte, Pămînt, Venus şi Mercur, sporindu-şi treptat viteza, pînă la a ocoli soarele, îndreptîndu-se apoi din nou către necunoscut.

În momentul acela calculatoarele au început sa transmită semnalul: „Atenţie! Am descoperit ceva interesant!” Pentru prima oară 31/439 intră în atenţia oamenilor. La cartierul general al PAZEI SPAŢIALE a avut loc un scurt moment de agitaţie, şi vagabondul interstelar a fost onorat cu un nume, în locul unui simplu număr. Astronomii epuizaseră de multă vreme mitologia greacă şi pe cea romană; acum se foloseau de panteonul hindus. În felul acesta, 31/439 a fost botezat Rama.

Cîteva zile agenţiile de ştiri au făcut mare zarvă în jurul musafirului, dar din păcate erau handicapate de sărăcia informaţiilor. Despre Rama se cunoşteau doar două lucruri: orbita neobişnuită şi mărimea aproximativă. Pînă şi această mărime era o apreciere estimativă, bazată pe intensitatea ecoului radar. Prin telescop, Rama continua să apară ca o stea slabă, de magnitudinea cincisprezece ― mult prea mică pentru a prezenta un disc vizibil. Dar pe măsură ce se apropia, de inima Sistemului Solar, urma să crească şi să devină tot mai strălucitor, de la o lună la alta. Înainte de a dispare pentru totdeauna, observatoarele orbitale aveau să poată strînge informaţii preţioase legate de forma şi dimensiunile sale. Era timp suficient şi poate că, în următorii ani, vreo navă spaţială în misiune de rutină avea să se apropie îndeajuns ca să obţină imagini de calitate. O joncţiune părea prea puţin probabilă; costul energiei ar fi fost mult prea mare pentru a permite contactul fizic cu un obiect ce traversa orbitele planetelor cu peste o sută de mii de kilometri pe oră.

De aceea, în scurt timp, Rama fu uitat; nu însă şi de astronomi. Tulburarea lor crescu odată cu trecerea lunilor, pe măsură ce asteroidul cel nou prezenta tot mai numeroase enigme.

În primul rînd problema variaţiei de strălucire. Rama nu avea aşa ceva!

Toţi asteroizii cunoscuţi, fără excepţie, dovedeau o variaţie lentă a strălucirii, crescînd şi micşorîndu-se într-o perioadă de cîteva ore. Cu peste două secole în urmă, se arătase că fenomenul constituia rezultatul inevitabil al rotaţiei şi al formei lor neregulate. Pe măsură ce se rostogoleau pe orbită, suprafeţele de reflecţie pe care le prezentau soarelui se schimbau mereu, iar strălucirea se modifica corespunzător.

Rama nu prezenta asemenea variaţii. Fie nu se rotea deloc, fie era perfect simetric. Ambele explicaţii păreau la fel de neverosimile.

Problema rămase nerezolvată cîteva luni, deoarece nici unul din marile telescoape orbitale nu putea fi abătut de la misiunea permanentă de urmărire a adîncimilor îndepărtate ale Universului. Astronomia spaţială era o pasiune constisitoare, iar la un instrument mare, costul unui minut de lucru atingea cu uşurinţă o mie de dolari. Dr. William Stenton n-ar fi reuşit niciodată să aibă acces vreme de un sfert de oră la Farside, telescopul de două sute de metri, dacă un program mult mai important nu ar fi fost temporar întîrziat prin defectarea unui condensator de cincizeci de cenţi. Ghinionul altuia a constituit norocul său.

Bill Stenton n-a ştiut peste ce dăduse pînă a doua zi, cînd a reuşit să ajungă la calculator să prelucreze datele. Chiar şi după ce rezultatele au apărut pe display, a avut nevoie de cîteva minute ca să înţeleagă ce semnificau.

Lumina reflectată de Rama nu era absolut constantă ca intensitate. Exista o minusculă variaţie ― greu de detectat, însă clară şi foarte regulată. Ca toţi ceilalţi asteroizi, Rama poseda într-adevăr o mişcare de rotaţie. Dar dacă „ziua” normală a unui asteroid era de ordinul orelor, cea a lui Rama dura patru minute numai!

Dr. Stenton făcu cîteva calcule rapide şi constată că rezultatele erau greu de crezut. Ar fi însemnat că lumea aceea mititică se rotea la ecuator cu peste o mie de kilometri pe oră; ar fi fost o nebunie să se încerce o coborîre în altă regiune decît polii. Forţa centrifugă de pe ecuatorul lui Rama trebuia să fie îndeajuns de puternică încît să azvîrle cu o acceleraţie de aproape lg orice obiect. Rama era o piatră rostogolitoare de care nu se puteau agăţa nici un fel de licheni cosmici; era surprinzător că un asemenea corp reuşise să rămînă întreg, fără să se pulverizeze cu multă vreme în urmă într-un milion de bucăţi.

Un obiect cu diametrul ele patruzeci de kilometri şi cu perioada de rotaţie de numai patru minute ― ce loc ocupa printre celelalte corpuri cereşti? Dr. Stenton era un bărbat plin ce imaginaţie, puţin cam prea dispus să sară direct la concluzii. Formulă o ipoteză care-i provocă minute extrem de neplăcute.

Din toată menajeria cosmică, singura corespunzînd descrierii era o stea ce suferise un colaps. Poate că Rama era un soare mort, o sferă de neutroni, rotindu-se nebuneşte, unde fiecare centimetru cub cîntărea milioane de tone…

În clipa aceea, în mintea îngrozită a lui Stenton a fulgerat amintirea nemuritoarei povestiri a lui H. G. Wells, Steaua. O citise pe cînd era un băieţel şi ea îi stîrnise interesul faţă de astronomie. După două sute de ani nu-şi pierduse nici atracţia, nici grozăvia. Niciodată n-avea să uite imaginile uraganelor şi ale mareelor pînă la cer, ale oraşelor înghiţite de oceane, cînd celălalt vizitator din spaţiu se izbise de Jupiter, trecînd apoi pe lîngă Terra în căderea sa spre Soare. Este adevărat, steaua descrisă de bătrînul Wells nu era rece, ci incandescentă şi multe din distrugerile provocate de ea fuseseră cauzate de căldură. Dar lucrul acesta conta prea puţin; chiar dacă Rama ar fi fost un corp rece, reflectînd lumina soarelui, ar fi putut ucide cu forţa gravitaţională la fel de uşor ca focul.

Orice masă stelară pătrunsă în Sistemul Solar ar fi modificat orbitele planetelor. Era suficient ca Pămîntul să se deplaseze cu cîteva milioane de kilometri spre Soare ― sau în direcţie opusă ― ca balanţa delicată a climatului să fie distrusă. Calota de gheaţă antarctică s-ar fi topit inundînd toate regiunile joase ― sau oceanele ar fi îngheţat, încătuşînd lumea într-o iarnă veşnică. O simplă abatere, în orice direcţie…

Apoi Dr. Stenton se linişti şi suspină uşurat. Toate acestea erau prostii, ar fi trebuit să-i fie ruşine de el însuşi.

Rama nu putea fi alcătuit din materie densă. Nici o masă stelară n-ar fi înaintat atît de mult în Sistemul Solar fără să producă tulburări vizibile cu mult înainte. Ar fi fost afectate orbitele tuturor planetelor; la urma urmei aşa fuseseră descoperite Neptun, Pluto şi Persefona. Nu, era absolut imposibil ca un obiect de genul unui soare stins să se strecoare pe nesimţite.

Într-un fel, era păcat. O întîlnire cu o gaură neagră n-ar fi fost lipsită de interes.

Atît cît ar fi durat…