Rendezvous cu Rama

46. INTERLUDIU

― Intră, rosti absent comandantul Norton, răspunzînd ciocăniturilor discretei

― Am noutăţi, Bill. Vreau să te anunţ eu prima, înaintea echipajului. Şi oricum, este sectorul meu.

Norton încă părea departe. Stătea cu mîinile sub ceafă, cu ochii pe jumătate închişi şi cu luminile cabinei reduse, fără să doarmă, adîncit într-un vis personal.

Clipi o dată sau de două ori şi reveni la realitate.

― Iartă-mă, Laura… nu înţeleg. Care-i problema?

― Să nu-mi zici că ai uitat!

― Termină cu tachinările, afurisito! În ultima vreme am avut destule pe cap.

Medicul-şef Ernst împinse un scaun culisant şi se aşeză alături de el.

― Deşi crizele interplanetare apar şi dispar, angrenajele birocraţiei marţiene continuă să funcţioneze. Eu cred că Rama a ajutat. Bine că n-a fost nevoie să obţii şi acordul mercurienilor…

Începea să se facă lumină.

― Oh… Port Lowell a dat aprobarea.

― Nu numai atît… s-a şi acţionat! Laura privi biletul din mînă. „Imediat”, citi ea. Probabil că noul tău fiu este conceput în chiar aceste clipe.. Felicitări!

― Mulţumesc. Sper că nu l-a supărat întîrzierea.

Ca toţi astronauţii, Norton fusese sterilizat la intrarea în serviciu. Pentru un bărbat ce urma să petreacă ani întregi în spaţiu mutaţiile provocate de radiaţii nu constituiau un risc, ci o certitudine. Spermatozoidul ce-şi transmisese pachetul de gene pe Marte, la două sute de milioane de kilometri depărtare, stătuse congelat treizeci de ani, aşteptîndu-şi momentul.

Norton se întrebă dacă va ajunge la timp la naştere. Îşi merita odihna, relaxarea… viaţa normală de familie, atît cît o putea avea un cosmonaut. Acum, cu misiunea practic încheiată, începea să se destindă şi să se gîndească iarăşi la viitorul său şi al celor două familii. Da, era bine să stea acasă o vreme şi să recupereze timpul pierdut ― în multe feluri…

Laura protestă neconvingător.

― Vizita mea n-a fost decît în interes de serviciu…

― După atîţia ani, replică Norton, noi doi ne cunoaştem destul de bine… Oricum, în momentul de faţă nu eşti de cart.

Mult mai tîrziu, Laura îl întrebă:

― La ce te gîndeşti? Sper că nu devii sentimental.

― Nu în legătură cu noi. Cu Rama. Începe să-mi lipsească.

― Îţi mulţumesc pentru compliment.

Norton o strînse mai tare în braţe. Adeseori se gîndea că, în absenţa gravitaţiei, unul din cele mai plăcute lucruri era să ţii pe cineva în braţe întreaga noapte, fără să opreşti circulaţia sîngelui. Existau chiar unii care declarau că dragostea la 1 g era atît de dificilă, încît nu se mai bucurau de ea.

― Este bineştiut, Laura, că bărbaţii, spre deosebire de femei, au creierul bi-orientat. Serios vorbind, aproape serios ― simt că am pierdut ceva.

― Asta pot să înţeleg.

― Nu fi aşa de cinică. Nu e singurul motiv. În sfîrşit, nu contează…

Renunţă. Nu-i venea uşor să-şi explice nici lui însuşi.

Reuşise dincolo de orice aşteptări; descoperirile făcute de echipajul său în Rama urmau să-i preocupe zeci de ani pe savanţi. În plus, sfîrşise fără nici un accident.

În acelaşi timp însă, nu avusese succes. Se putea specula la infinit, dar originea şi ţelul Ramanilor rămîneau complet necunoscute. Folosiseră Sistemul Solar ca staţie de alimentare, sau de accelerare, nu conta, ignorîndu-l apoi total, în drumul lor către ţeluri mai importante. Probabil nu aveau să-şi dea seama niciodată de existenţa omului. O asemenea monumentală indiferenţă insulta mai mult decît orice.

Cînd Norton îl zări ultima oară pe Rama, o steluţă gonind dincolo de Venus, înţelese că o parte a vieţii sale luase sfîrşit. Avea doar cincizeci şi cinci de ani, dar simţea că-şi lăsase tinereţea acolo, pe cîmpia curbă, printre taine şi minuni îndepărtîndu-se în prezent inexorabil de om. Oricîte glorii şi realizări urma să-i ofere viitorul, întreg restul vieţii avea să fie urmărit de un sentiment de neîmplinire.

Aşa gîndea, dar nu avea dreptate. Iar pe Pămîntul îndepărtat, Dr. Carlisle Perera nu povestise încă nimănui de ce se deşteptase dintr-un somn agitat, cu mesajul subconştientului răsunîndu-i în urechi:

Ramanii fac totul în triplet.

― Sfîrşit ―