Nemuritorul

*

Mai bine să ne uităm la Sfinx!

Soare la zenit, umbre scurte, arşiţă — aceasta era atmosfera. N-am vrut să stric peisajul cu automobile de deşert sau cu skimmere, aşa că am hotărât să mergem pe jos. Fiindcă nu trebuia să ne deplasăm prea departe, am făcut un mie ocol, vrând să obţin efectul scontat.

Am parcurs cam o milă, când urcând, când coborând. Ca să evit pauzele plictisitoare, i-am confiscat lui George plasa de prins fluturi, ori de câte ori treceam pe lângă pâlcurile de trifoi de pe marginea drumului.

Era ca şi cum ne-am fi întors înapoi în timp — cu păsări strălucitoare trecând în zbor pe lângă noi („craa!”, „craa!”) şi două-trei cămile profilate pe orizont ori de câte ori urcam pe vreun dâmb. (Profilurile cămilelor apăreau ca trasate cu cărbunele, dar cui îi păsa de asta? Nici măcar altor cămile, oricum, nu prea mult. Dezgustătoare animale…). O femeie tuciurie, mică de statură, trecu pe lângă noi purtând pe cap un ulcior ţuguiat. Myshtigo o remarcă şi el, înregistrând faptul pe „secretarul de buzunar”. I-am adresat femeii câteva cuvinte de salut, însoţindu-le cu o înclinare a capului. Femeia răspunse ia salut, dar, desigur, nu clătină din cap. Ellen, deja udă de transpiraţie. Îşi făcea vânt cu un triunghi mare din pene verzi; Perucă Roşie mergea dreaptă, cu broboane de transpiraţie pe buza de sus şi ochii ascunşi în spatele unor ochelari fumurii, care-şi închiseseră culoarea la maximum. In cele din urmă am ajuns la destinaţie. Urcarăm De ultimul dâmb.

— Priviţi, spuse Rameses.

— Madre de Dios!, exclamă Dos Santos.

Hasan se mulţumi doar să mormăie. Perucă Roşie se îndreptă repede spre mine, apoi se întoarse. Nu-i puteam citi nimic pe chip din cauza ochelarilor fumurii. Ellen continua să-şi facă vânt cu evantaiul.

— Ce fac ăia acolo? întrebă Myshtigo. Era pentru prima dată când îl vedeam surprins de-adevăratelea.

— Ce să facă? Demolează marea piramidă a lui Cheops, am spus eu.

— De ce? se interesă Perucă Roşie, după un timp.

— Păi, am zis, aici e lipsă de materiale de construcţie, dat fiind că vechiul Cairo a devenit radioactiv; drept urmare, oamenii îşi procură cele necesare sfărâmând în bucăţi acel vechi corp geometric pe care-l vedeţi.

— Dar profanează un mormânt închinat gloriei trecute a rasei umane! exclamă Perucă Roşie.

— Nimic nu-i mai ieftin decât gloria trecută, am remarcat eu. Ceea ce ne preocupă acum e prezentul, şi în momentul de faţă ei au nevoie de materiale de construcţii.

— De când se întâmplă treaba asta? întrebă Myshtigo dintr-o suflare.

— Am început demolarea acum trei zile, zise Rameses.

— Ce vă îndreptăţeşte să faceţi o asemenea faptă?

— Vă asigur, Srin, că acest lucru a fost aprobat de către Departamentul pentru Arte, Monumente şi Arhive din cadrul Oficiului de Administrare a Pământului.

Myshtigo se întoarse spre mine, cu ochii săi ca de chihlimbar cuprinşi de o strălucire ciudată.

— Dumneata! exclamă el.

— Da, eu! am confirmat. Eu sunt comisarul acestui departament — e foarte corect.

— Şi cum se face că despre această acţiune n-a mai auzit nimeni?

— Pentru că acum foarte puţină lume mai vine pe-aici, i-am explicat, ceea ce este un alt motiv serios de demolare a acestei construcţii. În zilele noastre, puţini se mai uită la ea. Am competenţa necesară ta să aprob o asemenea acţiune.

— Dar eu am venit dintr-o altă lume ca să văd piramida!

— Atunci uită-te repede, pentru că în scurt timp n-ai s-o mai vezi, i-am replicat.

Se întoarse şi-o privi.

— E clar că habar n-ai ce valoare are. Sau dacă…

— Dimpotrivă, ştiu exact câte parale face.

— Şi aceste creaturi nenorocite care robotesc la ea — zise Myshtigo, ridicând tot mai mult glasul, pe măsură ce studia priveliştea — sub razele fierbinţi ale soarelui vostru hidos, au parte de cele mai proaste condiţii de muncă! N-aţi auzit niciodată de maşini de ridicat şi transportat?

— Ba am auzit, dar sunt scumpe.

— Iar şefii de echipe folosesc bice! Cum poţi să-ţi tratezi oamenii în halul ăsta? E revoltător!

— Toţi aceşti oameni lucrează voluntar şi primesc un salariu simbolic. Echitatea actorilor nu ne lasă să folosim bicele, deşi oamenii au cerut insistent acest lucru. Tot ceea ce ni s-a permis a fost doar să pocnim din ele în aer, în apropierea lor.

— Echitatea Actorilor?

— Aşa se cheamă sindicatul lor. Şi dacă vrei să vezi maşini, uită-te pe colina aceea, i-am indicat eu cu mâna, iar el se uită.

— Ce se întâmplă acolo?

— Înregistrăm pe bandă video mersul lucrărilor.

— Pentru ce?

— La terminare, vom rula banda în sens invers şi vom avea un film pe care-l vom intitula „Construcţia Marii Piramide”. Ar trebui să producă ceva râsete şi bani. Din ziua în care au auzit despre piramide, istoricii voştri s-au lansat în tot felul de supoziţii în legătură cu modul cum au fost construite. Filmul nostru ar putea să-i facă întrucâtva mai fericiţi. Am hotărât deci că o acţiune de tip F.B.I.M. ar fi mai mult decât nimerită.

— F.B.I.M.?

— Forţă Brută şi ignoranţă Masivă. Uită-te la ei cu câtă ardoare strică totul, vezi? Stau întinşi pe jos, cu ochii la camera de luat vederi şi când o văd că se îndreaptă în direcţia lor sar repede în sus. Produsul final va consta în dărâmarea completă a tot ceea ce se află pe locul respectiv. Şi astfel se va realiza primul film produs pe Pământ, după o lungă perioadă de timp. Sunt foarte entuziasmaţi cu toţii.

Dos Santos se uită la Perucă Roşie, care rămăsese holbându-se, cu gura căscată. Privi apoi spre piramidă.

— Eşti nebun, spuse el.

— Ba nu, am replicat. Absenţa unui monument poate fi considerată, în felul său, ca fiind ea însăşi un fel de monument.

— Un monument închinat lui Conrad Nomikos, preciză Dos Santos.

— Nu, zise Perucă Roşie, după un timp. Există cu siguranţă o artă distructivă, aşa cum există şi o artă creatoare. Eu cred că el aşa ceva urmăreşte. Joacă rolul lui Caligula. Şi poate că înţeleg şi de ce.

— Mulţumesc.

— Nu e cazul. Eu am spus „poate”. Artistul lucrează cu dragoste.

— Dragostea este o formă negativă de ură.

— Egiptule, simt că mor, declamă Ellen.

Myshtigo râse.

— Nomikos, eşti mai tare decât mi-am închipuit, remarcă el. Dar să ştii că nu eşti de neînlocuit.

— Încearcă să concediezi un funcţionar superior… mai ales pe mine!

— S-ar putea să fie mai uşor decât îţi închipui.

— Vom vedea.

— S-ar putea.

Ne-am întors din nou cu faţa la cele 90 de procente care mai rămăseseră din marea piramidă a lui Cheops, zis şi Khufu. Myshtigo începu să-şi noteze iarăşi impresiile.

— Pentru moment prefer să privim de aici, de unde ne aflăm, am spus eu. Prezenţa noastră pe şantier ne face să irosim o cantitate preţioasă de film. Noi suntem nişte anacronisme. Putem coborî pe timpul pauzei de cafea.

— De acord, zise Myshtigo, şi sunt sigur că ştiu să recunosc un anacronism atunci când îl întâlnesc. Însă am văzut aici tot ceea ce doream. Să ne întoarcem la han. Vreau să vorbesc cu oamenii de prin partea locului. Şi, după un moment, adăugă gânditor: O să văd Sakkara. mai repede decât era prevăzut în program. Încă nu te-ai apucat să distrugi toate monumentele de la Luxor, Karnak şi Valea Regilor, nu-i aşa?

— Nu, încă nu.

— Bine. Atunci le vom vedea pe toate mai curând.

— În cazul ăsta, să nu mai stăm aici, spuse Ellen. Căldura a devenit îngrozitoare.

Aşa că ne-am întors.

— Chiar ai vorbit serios adineauri? mă întrebă Diane pe când porneam înapoi.

— In felul meu, da.

— Cum gândeşti tu despre asemenea lucruri?

— În greceşte, desigur! Şi pe urmă îmi traduc gândurile în englezeşte. Mă pricep la aşa ceva.

— Cine eşti, de fapt?

— Ozymandias. Priviţi la lucrările mele, voi, cei puternici, şi lăsaţi orice speranţă.

— Eu nu sunt puternică.

— M-aş mira… i-am spus. Şi-n timp ce ne continuam deplasarea pe jos, pe obrazul ei dinspre mine se întipărise o expresie destul de ciudată.