Nemuritorul

*

Traversarea unei camere poate fi o treabă dificilă şi greoaie dacă aceasta este ticsită cu oameni, dacă toţi te cunosc, dacă toţi ţin în mână pahare şi dacă tu ai chiar şi cea mai uşoară tendinţă de a şchiopăta. Toate aceste condiţii erau îndeplinite. Aşa că…

Rumegând gândurile ascunse, am reuşit să mă strecor vreo şase metri pe lângă perete, la periferia masei de oameni, până am ajuns în enclava pe care doamnele tinere o fac întotdeauna în jurul celibatarului bătrân. El era acolo fără bărbie, aproape fără buze, cu părul pe ducă; iar expresia ce sălăşluise odată în această carne care-i acoperea craniul se retrăsese de mult în întunecimea ochilor lui; văzându-mă, aceştia au căpătat imediat expresia zâmbăreaţă a unui ultragiu iminent.

— Phil, am zis, dând din cap, nu oricine poate scrie o piesă ca asta. Auzisem eu c-ar fi o artă pe cale de dispariţie, dar acum o ştiu mai bine.

— Tot mai trăieşti, spuse, cu o voce cu şaptezeci de ani mai tânără decât ce mai rămăsese din el, şi tot întârziat, ca de obicei.

— Mă mustră conştiinţa, i-am răspuns, dar am fost reţinut la a şaptea aniversare a zilei de naştere a unei domnişoare, în casa unui vechi prieten (lucru adevărat, dar care nu avea nici o legătură cu situaţia de faţă).

— Toţi prietenii tăi sunt prieteni vechi, nu-i aşa? întrebă el.

Asta era o lovitură sub centură, pentru că îi cunoscusem cândva pe părinţii săi, de care acum abia îmi mai aminteam. Îi condusesem prin partea de sud a Erechteionului ca să le arăt Porticul Fecioarelor şi să precizez ce-a făcut Lordul Elgin cu restul — asta în timp ce-l căram pe umeri pe copilul cu ochi luminoşi si-i spuneam poveşti care, la vremea ridicării respectivelor construcţii, erau deja vechi.

— …Am nevoie de ajutorul tău, am adăugat, ignorând zeflemeaua şi făcându-mi loc, uşor, printr-un cerc de feminitate, delicat şi caustic. Îmi va trebui toată noaptea ca să pot trece prin sala asta şi să ajung acolo unde Sands se întâlneşte cu trimisul din Vega (pardon, domnişoară!), iar eu n-am toată noaptea la dispoziţie (iertaţi-mă, doamnă!), aşa că te rog să mă ajuţi să pătrund până acolo.

— Tu eşti Nomikos! şopti o făptură drăgălaşă, uitându-se la obrazul meu. Întotdeauna am dorit să…

I-am luat mâna, mi-am apăsat buzele pe ea, am remarcat reflexele rubinii ale pietrei inelului, după care i-am spus „…dar soarta a fost potrivnică, nu?” şi am dat drumul mâinii.

— Deci, cum rămâne? l-am întrebat pe Graber. Du-mă până acolo în cel mai scurt timp posibil, în modul tipic în care ştii tu să conduci pe cineva, întreţinând din mers o conversaţie pe care nimeni n-ar îndrăzni s-o întrerupă. Okay? Hai!

El a făcut un semn brusc cu capul.

— Scuzaţi-mă, doamnelor. Voi reveni.

Am pornit să traversăm camera, croindu-ne drum printre oameni. Sus, deasupra capului, candelabrele pluteau duse de vânt sau se răsuceau ca feţele unor sateliţi de gheaţă. Thelinstra era o harpă eoliană inteligentă, care arunca în aer cioburi de cântec — bucăţi de sticlă colorată. Oamenii şuşoteau şi se foiau ca unele dintre insectele lui George Emmet, însă noi evitam roiurile lor punând fără nici o pauză un picior în faţa celuilalt şi emiţând propriile noastre zgomote. N-am călcat totuşi pe nimeni ca să-l strivim,…

Noaptea era caldă. Majoritatea bărbaţilor purtau uniforma de ceremonie, neagră, uşoară, la care protocolul îi obligă pe membrii Staff-ului ce participă la asemenea reuniuni mondene. Cei ce nu purtau această uniformă nu erau membri ai Staff-ului, evident.

Deşi uşoare, costumele negre de ceremonie sunt inconfortabile. Îmbinate magnetic pe laturi, ele lasă o suprafaţă frontală netedă, pe care se afişează însemnele verde-albastru-alb ale Pământului, cu diametrul de vreo opt centimetri, sus, pe partea stângă a pieptului; sub ea, se poartă simbolul departamentului de care aparţine fiecare, urmat de însemnul de grad; pe partea dreaptă, vine orice bucată binecuvântată de găinaţ la care se poate visa, pentru a mima demnitatea — aceasta prin grija bogatei imaginaţii a Oficiului pentru Decoraţii, Distincţii, Însemne, Simboluri şi Heraldică (ODDISH — pe scurt, al cărui prim director se vede că îşi apreciase foarte mult poziţia)[4]. Gulerul are tendinţa ca după primele zece minute să se transforme în garou; cel puţin aşa face al meu.

Doamnele purtau sau nu ceea ce doreau, de regulă lucruri de culoare deschisă, însoţite de accesorii pastel (dacă nu făceau parte din Staff, situaţie în care erau îngrijit ambalate în costume negre cu fustă scurtă, dar cu gulere suportabile), ceea ce permitea o mai uşoară delimitare între personalul angajat şi celelalte persoane.

— Aud că Dos Santos este aici, am spus eu.

— Aşa se pare.

— De ce?

— Nu ştiu exact şi nici nu mă interesează.

— Ia te uită! Dar ce s-a întâmplat cu minunata ta conştiinţă politică? Departamentul de Critică Literară obişnuia să te preţuiască pentru ea.

— La orice vârstă, mirosul morţii devine tot mai neliniştitor, de fiecare dată când este întâlnit.

— Şi Dos Santos miroase?

— Tinde să se împută.

— Am auzit că a angajat un fost asociat de-al nostru, de pe vremea Afacerii Madagascar.

Phil îşi înclină capul într-o parte şi-mi aruncă o privire ciudată.

— Auzi cam repede o serie de lucruri. Dar, de fapt, tu eşti prieten cu Ellen… Da, Hasan e-aici. E sus, cu Don.

— Şi-a cui povară karmică este chemat s-o uşureze?

— Dună cum ţi-am spus mai înainte, nu ştiu exact şi nici nu mă interesează aşa ceva.

— Nu vrei să încerci să ghiceşti?

— Nu în mod deosebit.

Am intrat într-o zonă cu mai puţină lume şi am făcut o pauză ca să înşfac un cocteil de pe tava cu gustări. Era o tavă specială care ne urmase pe deasupra capetelor. Când n-am mai suportat s-o văd cum se chinuie, am apă-sat pe butonul de la spate, ceea ce a făcut-o să se deschidă şi să-şi ofere îndatoritor conţinutul de bunătăţi aflate la rece.

— A, ce bine! Vrei şi tu ceva de băut, Phil?

— Credeam că te grăbeşti.

— Mă grăbesc, dar vreau să analizez puţin situaţia.

— Foarte bine. Vreau o simicoke…

L-am privit cu coada ochiului şi i-am dat ceea ce ceruse. Pe urmă, când s-a întors, am urmărit direcţia privirii sale către fotoliile uşoare, aşezate în alcovul format de colţul de nord-vest al camerei, pe două laturi şi corpul thelinstrei, pe cea de-a treia. La thelinstra cânta o doamnă în vârstă, cu ochi visători. Domnul Earthdirector[5] Lorel Sands îşi fuma pipa…

Pipa este unul dintre aspectele cele mai interesante ale personalităţii lui Lorel. E o veritabilă Meerschaum[6] şi n-au mai rămas multe ca ea în lume. Cât despre restul persoanei lui, funcţia sa este mai degrabă asemănătoare cu a unui anti-computer: îi furnizezi tot felul de date, cifre şi statistici adunate cu grijă, iar el le traduce în gunoi. Are ochii întunecaţi, pătrunzători şi un mod tărăgănat, mormăit, de a vorbi, în timp ce te fixează cu ei; gesticulează rar, dar atunci când o face, foarte hotărât, taie aerul cu mâna dreaptă, într-o mişcare largă sau împunge cu pipa nişte doamne imaginare; părul e alb la tâmple şi de culoare închisă în rest; are pomeţii proeminenţi, tenul i se asortează cu culoarea hainelor de tweed (căci evită cu încăpăţânare uniforma neagră de ceremonie) şi se străduieşte mereu să-şi împingă falca inferioară mai în sus şi mai în faţă decât pare confortabil. Lorel deţine o funcţie politică în care este numit de către Earthgov-ul[7], de pe Taler şi-şi ia munca foarte în serios, ajungând până acolo încât îşi demonstrează devotamentul prin crize periodice de ulcer. Nu este omul cel mai inteligent de pe Pământ, dar e şeful meu. Totodată, este. unul dintre cei mai buni prieteni pe care-i am.

Lângă el, stătea Cort Myshtigo. Aproape că puteam să simt câtă ură avea Phil pentru fiecare părticică din acesta — de la tălpile de un albastru spălăcit ale picioarelor lui cu câte şase degete, până la culoarea roz, indicând o castă superioară, a fâşiei de păr ce se întindea de la o tâmplă la alta. Şi nu-l ura atât de mult pentru ceea ce însemna el, ca persoană, ci, sunt sigur, pentru faptul că era cea mai apropiată rudă (nepot) a lui Tatram Yshtigo — extraterestrul care, cu patruzeci de ani în urmă, începuse să demonstreze că cel mai mare scriitor de limbă engleză aflat încă în viaţă era un vegan. Bătrânul domn îşi menţine şi-acum poziţia, şi nu cred că Phil l-a iertat vreodată.

Cu coada ochiului (cel albastru), am văzut-o pe Ellen urcând pe scara mare, ornamentată, de la celălalt capăt al sălii. Cu coada celuilalt ochi, l-am văzut pe Lorel privind în direcţia mea.

— Asta-i, am spus eu, am fost depistat; acum trebuie să merg să prezint omagiile mele William Seabrook-ului de pe Taler. Vii si tu?

— Păi… Foarte bine, zise Phil. Suferinţa e bună pentru suflet.

Ne-am deplasat spre alcov şi am rămas în picioare, în faţa celor două scaune, între muzică şi zgomot, acolo unde-şi avea locul puterea. Lorel se ridică încetişor şi ne strânse mâinile. Myshtigo se sculă şi mai încet, fără să întindă mâna; se uită fix la noi, cu ochii de culoarea chihlimbarului şi faţa inexpresivă, în timp ce-i eram prezentaţi. Cămaşa lui lungă, portocalie, flutura cu regularitate de fiecare dată când plămânii compartimentaţi împingeau afară aerul prin nările anterioare de la baza uriaşei sale cuşti toracice. Ei dădu scurt din cap, repetându-mi numele. Pe urmă se întoarse spre Phil, cu o expresie aducând a zâmbet.

— Te-ar deranja dacă mi-ai traduce şi mie, în engleză, mimica dumitale? întrebă el, cu o voce care suna precum tonul muribund al unui diapazon.

Phil se răsuci pe călcâie şi plecă.

Timp de o secundă, mi-am închipuit că veganul era bolnav,, pe urma însă mi-am adus aminte că râsul celor din neamul lui sună cam ca horcăitul unui ţap care se înăbuşă. Eu încerc să mă ţin departe de ei, evitând staţiunile de odihnă.

— Stai jos, zise Lorel, părând stânjenit, în spatele pipei lui.

Mi-am tras un scaun şi l-am aşezat în faţa lor.

— Okay.

— Cort are de gând să scrie o carte, spuse Lorel.

— Aşa care va să zică…

— Despre Pământ.

Am dat din cap înţelegător.

— Şi-a exprimat dorinţa ca tu să-i fii ghid pe timpul deplasării prin câteva dintre Locurile Vechi…

— Mă simt onorat, am spus eu, destul de rece. Sunt însă curios să ştiu ce l-a făcut să mă aleagă pe mine drept ghid.

— Şi încă şi mai curios în legătură cu ceea ce poate şti el despre dumneata, nu-i aşa? zise veganul.

— Întocmai, am încuviinţat, sunt două sute la sută interesat.

— Ei bine, am întrebat o maşină.

— Perfect. Acuma ştiu.

M-am rezemat de spătar şi mi-am terminat băutura.

— Când am conceput acest proiect, m-am uitat mai întâi în Vite-Stats Register for Earth[8] — asta aşa, pentru date generale despre oameni; pe urmă, după ce-am dat peste ceva interesant am căutat în Earth office Personnel Banks[9]…

— Mda, am mormăit eu.

— …şi acolo m-a impresionat mai mult ceea ce nu se spunea despre dumneata, decât ceea ce se spunea.

Am ridicat din umeri.

— Sunt multe goluri în cariera dumitale. Nici chiar acum nu se ştie exact cu ce te ocupi în cea mai mare parte a timpului… Apropo, când te-ai născut?

— Nu ştiu. Asta se întâmpla într-un mic sat grecesc şi în anul acela le-au lipsit la toţi calendarele. Oricum, mi s-a spus că pe la Crăciun.

— Potrivit dosarului personal, ai 77 de ani. Insă din Vite-Stats rezultă că ai ba 111, ba 130.

— Am minţit, ca să pot obţine de lucru. Pe vremea aia, criza era în toi.

— …Aşa că m-am apucat să întocmesc o fişă Nomikos, ceea ce este un lucru deosebit, şi le-am cerut la Vite-Stats să caute analogi fizici până la precizia de 0,001, în toate băncile de date, inclusiv în cele care acum sunt închise.

— Unii colecţionează monede vechi, alţii construiesc rachetomodele…

— Am constatat că ai fi putut fi trei, sau patru, sau cinci indivizi diferiţi, cu toţii greci, dintre care unul cu adevărat uimitor. Căci, desigur, Konstantin Korones, unul dintre cei mai bătrâni, s-a născut acum 234 de ani. De Crăciun. Un ochi albastru, altul căprui. Şchiop de piciorul drept. Acelaşi păr, la vârsta de 23 de ani. Aceeaşi înălţime şi aceleaşi date antropometrice pe scara Bertillion.

— Aceleaşi amprente? Aceleaşi scheme retiniene?

— În multe dintre dosarele din vechiul Registru, asemenea date nu apar. Să fi fost oare oamenii mai neglijenţi, în zilele acelea? Nu ştiu. Ori poate că nu s-a respectat cum trebuie accesul la arhive?…

— Ştii că acum trăiesc pe această planetă peste patru milioane de oameni. Căutând înapoi, în timp, până cu trei-patru secole în urmă, îndrăznesc să spun că într-un număr foarte mic de cazuri se, pot găsi câte două sau chiar trei persoane identice. Şi? Ce-i cu asta?

— Ajunge ca să te transforme într-o fiinţă bizară, asta-i tot, ceva cam ca un spirit al locurilor — iar dumneata, în mod curios, apari la fel de ruinat ca şi locul acesta. Fără îndoială, eu nu voi ajunge niciodată la vârsta pe care-o ai, indiferent care-ar fi ea, însă am fost curios să ştiu ce fel de sensibilităţi poate cultiva o fiinţă umană căreia i se oferă un răstimp atât de îndelungat, mai ales dacă ţinem seama de poziţia pe care-o ocupi ca şef al problemelor de istorie şi artă ale Pământului. Iată deci care este motivul pentru care am apelat la serviciile dumitale, încheie el.

— Acum că m-ai găsit, aşa ruinat cum sunt, pot să-mi văd de treabă?

— Conrad!

Atacul venea din partea pipei.

— Nu, domnule Nomikos. Mai sunt şi considerente de ordin practic. Aici este o lume dură, iar dumneata ai o mare putere de supravieţuire. Te vreau alături de mine pentru că vreau să supravieţuiesc.

Am ridicat iarăşi din umeri.

— Bine, pe-asta am rezolvat-o. Acum ce mai urmează?

El chicoti.

— Îmi dau seama că nu-ţi prea plac.

— De unde ideea asta? Doar pentru că l-ai insultat pe-un prieten de-al meu, că mi-ai pus întrebări impertinente, că m-ai angajat dintr-o toană…

— …că ţi-am exploatat compatrioţii, că am transformat lumea voastră într-un bordel, că am demonstrat provincialismul deplin al rasei umane în comparaţie cu o cultură galactică infinit mai veche…

— Eu nu mă refer la rasa ta şi la rasa mea. Eu vorbesc din: punct de vedere personal. Şi, repet, mi-ai insultat prietenul, mi-ai pus întrebări impertinente şi m-ai angajat dintr-o toană.

— (Fornăit de ţap)… cu toate trei! Dar e o insultă la adresa umbrelor lui Homer şi Dante ca acest om să înalte imnuri pentru rasa umană!

— Pentru moment, el este cel mai bun pe care-l avem.

— În acest caz, ar trebui să te descurci fără el.

— Asta nu-i un motiv ca să-l tratezi la modul cum ai făcut-o.

— Ba eu cred că da, altfel n-aş fi procedat aşa. În al doilea rând, am întrebat ce-am vrut şi este dreptul dumitale să-mi răspunzi sau nu, după cum îţi convine — ceea ce ai şi făcut. În sfârşit, nu te-a forţat nimeni, la nimic. Eşti funcţionar. Ţi s-a dat o însărcinare. Ceartă-te cu Oficiul tău, nu cu mine. Şi, dacă mă gândesc bine, mă îndoiesc că ai suficiente date ca să foloseşti cuvântul „toană” cu uşurinţa cu care ai făcut-o, încheie el.

Judecând după expresia feţei lui Lorel, se pare că ulcerul făcea şi el un comentariu tăcut, în timp ce eu remarcam următoarele:

— Atunci numeşte-ţi grosolănia „o abordarea deschisă”, dacă vrei (sau produsul unei alte culturi) şi justifică-ţi influenţa cu sofismele şi răstălmăcirile care-ţi plac, dar mai ales oferă-mi toată gama de judecăţi false pe care le emiţi, pentru ca să te pot judeca, la rândul meu. Te comporţi ca un reprezentant regal într-o colonie a Coroanei, am zis eu, apăsând pe iniţiale, şi asta nu-mi place. Ţi-am citit toate cărţile. Le-am citit şi pe cele ale bunicului tău — de exemplu „Lamentaţia unei târfe pământene” — dar tu n-ai să fii niciodată omul care este el. El are ceva ce se numeşte compasiune. Tu nu ai. Orice simţi în legătură cu bătrânul Phil, ţie ţi se potriveşte de două ori mai mult, aşa cum o să arăt eu, în cartea mea.

Partea cu privire la bunic trebuie să-l fi atins într-un punct dureros, căci ochii îi scânteiară când privirea mea albastră se ciocni de-a lui.

— Aşa că mă doare-n cot de tine, i-am zis — sau, în tot cazul, ceva asemănător, în limba vegană.

Sands nu vorbeşte suficient de bine vegana ca să fi înţeles cele spuse, dar a început imediat să scoată sunete conciliante, uitându-se în jur să vadă dacă nu ne auzise cineva.

— Conrad, regăseşte-ţi, te rog, atitudinea profesională …Srin, Shtigo, ce-ar fi să continuăm cu planificarea?

Myshtigo zâmbi, cu zâmbetul său albastru-verzui.

— Şi să micşorăm, pe cât posibil, diferenţele? întrebă el. Prea bine.

— Atunci să mergem în bibliotecă, unde este mai linişte şi putem folosi şi imaginea hărţii.

— Perfect.

M-am simţit uşor întărit când ne-am ridicat să plecăm, pentru că în locul pomenit se afla Don Dos Santos, iar el îi urăşte pe vegani, plus că acolo unde este Dos Santos se găseşte întotdeauna şi Diane, fata cu perucă roşie, care urăşte pe toată lumea: şi mai ştiam că George Emmet este sus, ca şi Ellen, şi că George este acru cu străinii (ca, de altfel, şi cu prietenii); şi poate că Phil se va aventura şi el, mai târziu, şi va deschide foc de răspuns; în sfârşit, acolo mai era şi Hasan — el nu spune multe, se mulţumeşte doar să şadă, să-şi fumeze ierburile şi să aibă o înfăţişare de nepătruns — iar dacă stai prea aproape de el şi respiri adânc, de câteva ori, nu-ţi mai pasă ce dracul le-ai spus veganilor sau oamenilor.