Nemuritorul

*

Primul care mi-a prezentat condoleanţe a fost George, — îmi pare rău, Conrad, a zis el, uitându-se dincolo de cotul meu, apoi în jos, spre nisip, şi în cele din urmă privindu-mă repede în faţă.

Îl deranja să spună lucruri omeneşti şi-l făcea să dorească să plece de-acolo. Pot s-o afirm. Este îndoielnic dacă relaţiile din vara trecută, dintre Ellen şi mine, îl preocupaseră prea mult. Pasiunile sale se opreau la ieşirea din laboratorul de biologie. Îmi amintesc de disecţia pe care i-a făcut-o ultimului câine de pe Pământ. După ce patru ani i-a scărpinat urechile, i-a prins purecii din coadă şi l-a ascultat lătrând, George l-a chemat într-o zi pe Rolf la el. Câinele a venit tropăind, cărând după sine o cârpă veche, cu care obişnuiau să se joace amândoi, trăgând unul de-un capăt şi altul de celălalt. George a apucat cârpa pe care Rolf o ţinea cu dinţii şi când câinele a ajuns suficient de aproape, i-a făcut o injecţie, după care l-a spintecat. Dorise să-l disece cât timp câinele era încă în putere. Mai păstrează şi acum scheletul, montat în laborator. Voise de asemenea, să-şi crească odraslele (pe Mark şi Dorothy, ca şi pe Jim) în incubatoare, însă Ellen pusese piciorul în prag de fiecare, dată (pac! pac! pac!), prin accese post-natale de maternitate, ce duraseră de fiecare dată cel puţin o lună, adică suficient cât să-i strice lui George stabilirea echilibrului iniţial de stimuli. În concluzie, nu mi-l puteam imagina cu adevărat ca dorind din cale-afară să-mi ia măsura pentru un sac de dormit tip subteran, confecţionat din scânduri. Dac-ar fi dorit să mă vadă mort, ar fi făcut-o probabil într-un mod mai subtil, mai rapid şi mai exotic, folosind ceva în genul veninului de iepure de pe Divbah.

Nu era el însă omul care să facă aşa ceva. De asta eram sigur.

Cât despre Ellen, deşi capabilă de sentimente puternice, ea este întotdeauna ca o păpuşă acţionată de un mecanism defect. Mereu se „strică” ceva înainte de a acţionai conform simţămintelor pe care le are, iar a doua zi se pomeneşte cu sentimente la fel de puternice pentru altceva. Acolo, la Port-au-Prince, m-ar fi strâns de gât până mi-aş fi dat sufletul, acum problema numai era de actualitate pentru ea. Mi-a prezentat condoleanţe cam la modul următor:

— Conrad, nici nu ştii cât de rău îmi pare! Pe cuvânt! Chiar dacă n-am văzut-o niciodată, ştiu ce simţi. Pe când îmi vorbea, tonul lui Ellen era când mai sus, când mai jos, dar ştiam că ea crede în ce spune, aşa că i-am mulţumit.

Hasan veni lângă mine în timp ce stăteam în picioare, pe mal, şi priveam la apa brusc învolburată şi mâloasă a Nilului. Am rămas amândoi aşa, un timp, după care el îmi spuse:

— Femeia ta nu mai este, iar inima ţi-e grea. Vorbele nu-ţi vor uşura povara, şi ce o scris, e scris. Dar să rămână scris că şi eu sufăr alături de tine.

Am mai zăbovit împreună o vreme, după care el a plecat.

Nu mi-am făcut griji în privinţa lui. Era singura persoană ce putea fi scoasă din cauză, chiar dacă mâna lui pusese în funcţiune maşina. Nu era ranchiunos; nu ucisese niciodată din proprie iniţiativă. Pe mine n-avea nici un motiv personal să mă omoare. Compătimirea pe care mi-o arătase era sinceră, sunt sigur de asta. Uciderea mea n-ar fi avut nici o legătură cu sinceritatea simţămintelor sale într-o asemenea problemă. Un adevărat profesionist trebuie să respecte o anumită limita între problemele personale şi cele de serviciu.

Myshtigo nu mi-a prezentat nici un fel de condoleanţe. Ar fi fost împotriva firii sale. La vegani, moartea este un prilej de bucurie. La nivel spiritual, ea înseamnă sagl (împlinire), adică fragmentarea sufletului în mici senzori de plăcere, care sunt răspândiţi peste tot, pentru a participa la marele orgasm universal. Pe plan material, moartea este reprezentată de ansakundatbad’t — ceremonia scoaterii la licitaţie cu mare fast a majorităţii bunurilor personale ale celui decedat, citirea testamentului şi împărţirea bogăţiilor decedatului, concomitent cu desfăşurarea unui praznic bogat, însoţit de cântece şi băutură.

Dos Santos mi-a zis:

— Prietene, ţi s-a-ntâmplat un lucru trist. A-ţi pierde femeia este ca şi cum ţi-ai pierde sângele din vene. Durerea e nemărginită şi nu poţi fi consolat. Seamănă cu un foc mocnit ce nu poate fi stins — un lucru trist şi îngrozitor. Moartea în sine e crudă şi întunecată, sfârşi el, cu ochii umezi. Căci, pentru un spaniol, victima este victimă, fie ea ţigan, evreu, maur sau orice-ar fi, un lucru ce trebuie apreciat la unul din acele nivele obscure din punct de vedere mistic care mie îmi lipsesc.

Pe urmă, a venit la mine Perucă Roşie şi mi-a zis:

— Îngrozitor… E mare păcat. Nu pot să fac sau să spun nimic altceva decât că-mi pare rău.

Am dat din cap şi-am murmurat:

— Îţi mulţumesc!

— Trebuie însă să te întreb ceva. Dar nu acum. Mai târziu.

— Bine, am zis eu.

Şi după ce-au plecat, m-am întors să privesc fluviul, gândindu-mă la aceşti doi ultimi interlocutori. Păreau la fel de îndureraţi ca şi ceilalţi, dar aveam impresia că trebuie să fie amestecaţi cumva în treaba cu golemul. Eram sigur, totuşi, că Diane fusese aceea care ţipase atunci când Rolem mă strângea de gât, şi-i ceruse lui Hasan să-l oprească. Cu asta, singurul suspect rămânea Don, dar eu ajunsesem deja să am serioase îndoieli că el ar fi făcut vreodată ceva, fără ca mai întâi să-şi consulte nevasta.

Şi uite-aşa, până la urmă n-a mai rămas nici un suspect. Fără a mai vorbi de vreun motiv real evident… S-ar fi putut să fio doar un accident. Dar…

Dar aveam totuşi sentimentul că cineva dorea să mă omoare. Ştiam că, în lipsa unui conflict de interese, Hasan nu era omul care să îndeplinească două treburi în acelaşi timp şi pentru doi stăpâni. Şi asta mă făcea fericit. Îmi oferea un ţel, îmi dădea ceva de făcut. Nimic nu te face să vrei mai mult să trăieşti, decât dorinţa cuiva de-a te vedea mort. Iar pe acest cineva îl voi găsi, voi afla de ce-mi doreşte moartea şi-l voi împiedica să facă ceea ce-şi pusese în gând.