*

Mai târziu, în scara aceea, după ce m-am trezit oarecum şi-am şterpelit ceva de mâncare, m-am înarmat şi am ieşit să iau puţin aer proaspăt.

Apropiindu-mă de colţul de est al incintei taberei şi auzind voci, m-am aşezat în întuneric şi, rezemându-mă cu spatele de un pietroi, am încercat să trag cu urechea. Am recunoscut timbrul vocii vibrante a lui Myshtigo şi am dorit să aud ce spune. Dar n-am putut.

Cei ce vorbeau erau puţin prea departe, iar acustica deşertului nu este întotdeauna cea mai bună din lume. Stând acolo şi încordându-mi acea parte din mine care asigură ascultarea, s-a întâmplat ceea ce se mai întâmplă uneori:

Eram aşezat pe o pătură lângă Ellen şi o ţineam cu braţul pe după umeri. Cu braţul albastru…

Totul s-a estompat însă atunci când mi-a fost silă de felul de a fi al veganilor (fie şi numai într-o împlinire a dorinţei pseudotelepatice) şi m-am trezit din nou lângă pietroiul meu.

Eram totuşi singur, iar Ellen păruse mai moale decât pietroiul. În plus, curiozitatea încă nu mă părăsise.

Ca urmare, m-am pomenit încă o dată acolo, remarcând:

— …nu pot s-o văd do aici, spuneam eu, însă Vega este o stea de mărimea întâi, situată în ceea ce ai tăi numesc constelaţia Lira.

— Şi cum e pe Taler? întrebă Ellen.

A urmat o pauză lungă, după care am spus:

— Lucrurile esenţiale sunt adeseori cele pe care oamenii se dovedesc cel mai puţin capabili să le descrie. Uneori însă există şi problema de a comunica ceva pentru care interlocutorul nu are nici un element corespunzător lui însuşi. Astrul Taler nu e ca planeta voastră. Acolo nu există deşert. Întreaga lume are acelaşi peisaj. Dar… Lasă-mă să iau floarea aceea din părul tău… Aşa. Uită-te la ea. Ce vezi?

— O floare albă, frumoasă. Tocmai de-asta am cules-o şi mi-am pus-o în păr.

— Dar nu este o floare albă, frumoasă. Oricum, nu pentru mine. Ochii voştri percep lumina cuprinsă între lungimile de undă de 4000 şi 7200, unităţi angstrom. Ochii unui vegan privesc mai adânc în spectrul ultraviolet, până în jur de 3000. Noi suntem orbi la ceea ce voi numiţi „roşu”, însă la această floare „albă” eu văd două culori pentru care în limba voastră nu există cuvinte. Corpul meu, de pildă, e acoperit cu nişte desene pe care voi nu le puteţi vedea; ele sunt însă destul de apropiate de ale altora din familia mea, aşa că un alt vegan, cunoscător al neamului Shtigo, poate să spună de la prima întâlnire din ce familie şi din ce provincie mă trag. Pentru un privitor de pe Pământ, unele dintre picturile noastre au un colorit ţipător, sau par chiar să fie toate de aceeaşi culoare — de regulă, albastru — pentru ca nuanţele sunt invizibile pentru el. O mare parte a muzicii noastre vouă vi se pare ca fiind presărată cu lungi intervale de tăcere, intervale care de fapt sunt pline de melodicitate. Oraşele noastre sunt curate şi dispuse logic. Ele captează lumina zilei şi o menţin până noaptea târziu. Sunt, de fapt, nişte locuri cu mişcări lente şi sunete plăcute. Asta înseamnă foarte mult pentru mine, însă nu ştiu cum să explic astfel de lucruri unei… unei fiinţe umane.

— Dar în lumile voastre trăiesc şi oameni, vreau să spun oameni de pe Pământ.

— Da, numai că ei nu văd, nu aud şi nu simt toate acestea în modul în care o facem noi. Există o prăpastie pe care-o putem aprecia şi înţelege, dar pe care nu o putem trece. Iată de ce nu reuşesc să-ţi spun cum e pe Taler. Pentru tine ar fi o lume diferită de cea care este pentru mine.

— Aş vrea, totuşi, s-o văd. Foarte mult. Ba chiar cred că mi-ar plăcea să trăiesc acolo.

— Nu cred c-ai fi fericită într-un asemenea loc.

— De ce?

— Pentru că imigranţii non-vegani rămân imigranţi non-vegani. Tu, aici, nu aparţii unei caste inferioare. Ştiu că voi nu folosiţi acest termen, dar, în fond, despre asta-i vorba. Personalul Oficiului vostru şi familiile respective sunt cea mai înaltă castă de pe această planetă. Urmează apoi bogaţii care nu aparţin de Oficiu, pe urmă cei ce lucrează pentru bogătaşii ne-membri ai Oficiului, după care vin cei ce-şi câştigă existenţa din lucrul, la câmp; în sfârşit, în partea cea mai de jos se află nenorociţii care locuiesc în Locurile Vechi. Aici, tu te afli în vârf. Pe Taler te-ai găsi în partea de jos.

— De ce trebuie să fie aşa? întrebă ea.

— Pentru că tu vezi o floare albă.

Şi i-am dat-o înapoi.

A urmat o tăcere lungă, sub briza răcoroasă.

— Oricum, sunt fericită că ai venit aici, spuse ea.

— E un loc interesant.

— Mă bucur că-ţi place.

— Omul acela, pe nume Conrad, a fost, într-adevăr, iubitul tău?

Caracterul neaşteptat al întrebării m-a obligat să dau înapoi.

— Asta nu face parte din treburile tale „albastre”, dar răspunsul este da.

— Îmi dau seama de ce, spuse el, în timp ce eu mă simţeam jenat, ceva în genul celui ce trage cu ochiul, sau — subtilitatea subtilităţilor — al celui ce trage cu ochiul la cel ce trage cu ochiul.

— De ce? întrebă ea.

— Pentru că tu-ţi doreşti lucruri stranii, puternice, exotice; pentru că nu te simţi fericită acolo unde eşti, cu ceea ce eşti.

— Asta nu-i adevărat… Sau poate că da. Mi-a zis el odată ceva în genul ăsta. Poate că e adevărat…

În acel moment, mi-a părut rău pentru ea. Pe urmă, fără să-mi dau seama, dorind s-o consolez într-un fel, m-am întins şi i-am luat mâna. Numai că mâna care s-a mişcat era a lui Myshtigo şi nu el dorise s-o mişte, ci eu. Deodată, mi s-a făcut frică. Şi lui la fel. Puteam să simt acest lucru.

Era o senzaţie puternică — un soi de beţie, ca şi cum ai înota într-o cameră; mi-am dat seama că el se simţea sub ocupaţie, ca şi cum ar fi detectat o prezenţă străină în propriile lui gânduri.

Am dorit de aceea să plec repede de-acolo şi m-am întors lângă pietroiul meu, dar nu înainte ca Ellen să scape floarea şi s-o aud spunând: „ia-mă în braţe”.

La naiba cu toate aceste dorinţe împlinite prin pseudotelepatie! am gândit eu. Într-o zi n-o să mai cred că ele sunt doar atât.

Văzusem două culori în floarea aceea, culori pe care nu le pot descrie…

M-am înapoiat în tabără. Am trecut prin corturi şi-am mers mai departe. Am ajuns la celălalt capăt al perimetrului de supraveghere, m-am aşezat pe jos şi mi-am aprins o ţigară. Noaptea era rece şi neagră ca smoala.

După două ţigări am auzit o voce în spatele meu, dar nu m-am întors.

— „În Casa Mare şi în Casa Focului, în Ziua cea Mare când toate zilele şi toţi anii sunt număraţi, oh, fie-mi numele dat înapoi”, zicea vocea.

— Asta e bine pentru tine, am zis eu, încetişor. E un citat potrivit. Recunosc Cartea Morţilor când o aud luată în deşert.

— N-am luat-o în deşert, ci, aşa cum zici tu, am citat-o în mod potrivit.

— Asta e bine pentru tine.

— În acea zi mare, când toate zilele şi toţi anii sunt număraţi, dac-ar fi să ţi se dea numele înapoi, care-ar fi acesta?

— N-or să-mi dea nimic. Am de gând să vin cu întârziere. Şi la urma urmelor, ce contează numele?

— Depinde. Ce-ar fi ca acest nume să fie „Karaghiosis?”

— Încearcă să te aşezi undeva, unde să te pot vedea. Nu-mi place să stea cineva în spatele meu.

— Bine, am să stau acolo. Ei?

— Ei, ce?

— Să zicem că acest nume este „Karaghiosis”.

— Şi de ce-ar trebui să răspund eu?

— Pentru că acest nume are o semnificaţie. Cel puţin, cândva, a avut.

— Karaghiosis a fost un personaj din vechile spectacole greceşti de umbre, ceva în genul lui Punch din reprezentaţiile europene de păpuşi cu Punch şi Judy. Era un caraghios şi un măscărici.

— Dimpotrivă, era grec şi era subtil.

— Ha! Ba pe jumătate laş şi pe deasupra şi burtos…

— Era pe jumătate erou. Isteţ. Puţin cam grosolan. Avea simţul umorului. Ar fi doborât o piramidă. Era şi puternic, atunci când voia să fie. Unde este acuma? Aş vrea să ştiu.

— De ce mă-ntrebi pe mine?

— Pentru că aşa te-a strigat Hasan în noaptea când te-ai luptat cu golemul.

— Ah… Am înţeles. N-a fost decât un nume spus la întâmplare, un termen generic, un sinonim de-al lui „prost”, o poreclă, aşa cum ţi-aş spune eu ţie „Roşcata”. Şi pentru că veni vorba, mă întreb cum te-o fi văzând Myshtigo? Veganii sunt orbi la culoarea părului tău, ştii?

— Nu-mi pasă cum arăt în ochii veganilor. Mă întreb însă cum arăţi tu. Înţeleg că Myshtigo are un dosar destul de voluminos despre tine. Zice că ai fi în vârstă de câteva secole.

— Este, fără îndoială, o exagerare. Dar se pâre că tu ştii multe în această privinţă. Cât de gros e dosarul tău despre Myshtigo?

— Încă nu-i prea mare.

— Se pare că-l urăşti mai mult decât pe oricine. Aşa e?

— Da.

— De ce?

— Pentru că e vegan.

— Şi?

— li urăsc pe vegani; asta-i tot.

— Nu, mai e şi altceva.

— Adevărat. …Eşti foarte puternic, ştii?

— Ştiu.

— Do fapt, eşti cea mai puternică fiinţă umană pe care-am văzut-o vreodată. Destul de puternică pentru a rupe gâtul unui liliac-păianjen aflat în zbor, a cădea apoi în golful Pireu şi a înota până la mal, ca să-şi ia micul dejun.

— Ai ales un exemplu ciudat.

— Ba nu, nici vorbă. N-ai fost tu acela?

— De ce?

— Vreau eu să ştiu, am nevoie de asta.

— Îmi pare rău.

— Nu-i suficient să spui că-ţi pare rău. Mai zi şi altceva!

— Am spus tot.

— Nu. Noi avem nevoie de Karaghiosis.

— NOI?

— Radpol-ul. Eu.

— Te întreb din nou: de ce?

— Hasan are pe jumătate vârsta Timpului. Karaghiosis e şi mai bătrân. Hasan l-a cunoscut, şi-a adus aminte şi ţi s-a adresat cu numele de „Karaghiosis”. Tu eşti Karaghiosis, ucigaşul, apărătorul Pământului, iar acum noi avem nevoie de tine. Mare nevoie. Armageddon-ul a sosit — nu cu un tunet, ci cu un carnet de cecuri. Veganul trebuie să moară. Nu există alternativă. Ajută-ne să-l oprim.

— Ce doriţi de la mine?

— Lasă-l pe Hasan să-i vină de hac.

— Nu.

— De ce nu? Ce înseamnă el pentru tine?

— De fapt, nimic. În fond, îmi e cât se poate de nesuferit. Dar ce reprezintă el pentru voi?

— Este cel care ne distruge.

— Atunci spune-mi de ce şi cum şi poate-ţi voi da un răspuns mai bun.

— Nu pot.

— De ce?

— Pentru că nu ştiu.

— Atunci, noapte bună. Discuţia s-a încheiat.

— Aşteaptă! Îţi spun pe cuvânt că nu ştiu, însă indicaţia a venit de pe Taler, de la biroul de Legătură al Radpol-ului de-acolo: Myshtigo trebuie să moară. Cartea despre care vorbeşte nu e cu adevărat o carte, iar eul lui nu este un eu, ci mai multe. Nu ştiu ce înseamnă asta, însă agenţii noştri nu ne-au minţit niciodată. Tu ai trăit pe Taler, ai trăit pe Bakab şi pe-o duzină de alte lumi. Eşti Karaghiosis. Ştii că agenţii noştri nu mint, pentru că, fiind Karaghiosis, ai înfiinţat tu însuţi reţeaua de spionaj. Iar acum, când le auzi cuvintele, nu le iei în seamă. Îţi spun că ei asta afirmă: Myshtigo trebuie să moară. El reprezintă sfârşitul tuturor lucrurilor pentru care-am luptat. Spionii noştri afirmă că e un cercetaş, căruia nu trebuie să i se permită să culeagă informaţii. Tu cunoşti codul. Bani în schimbul Pământului. Mai multă exploatare din partea veganilor. Spionii noştri nu pot să spună ce va fi mai departe.

— Îmi pare rău. M-am angajat să-i asigur protecţia. Dă-mi un motiv mai bun şi poate că şi eu am să-ţi dau un răspuns mai bun… Iar Hasan a încercat să mă ucidă.

— Lui i s-a spus doar să te oprească, să te facă incapabil de luptă, astfel încât noi să-l putem ucide pe vegan.

— Nu mă satisface răspunsul; absolut deloc. Nu recunosc nimic. Vezi-ţi de treabă. Voi uita ce mi-ai spus.

— Nu, trebuie să ne ajuţi. Ce contează viaţa unui vegan pentru Karaghiosis?

— Eu nu voi susţine nimicirea lui fără o cauză justă şi clară. Până acum, nu mi-ai arătat nimic.

— Asta-i tot ce am.

— Atunci, noapte bună!

— Nu. Tu arăţi două profile. Din partea dreaptă, eşti un semizeu; din stânga, — un demon. Unul dintre aceştia ne va ajuta; trebuie să ne ajute. Nu-mi pasă care din ei.

— Nu încercaţi să-i faceţi vreun rău veganului. Îl vom proteja.

Ne-am aşezat. Ea luă o ţigară de la mine şi-am început să fumăm.

— …Să te urăsc, spuse ea, după un timp. Ar trebui să fie simplu, dar nu pot.

N-am făcut nici o remarcă.

— Te-am văzut de multe ori fudulindu-te în uniforma neagră de ceremonie, bând romul ca pe apă, crezând în ceva ce nu împărtăşeşti nimănui, arogant în forţa ta… Ai fi în stare să te lupţi cu tot ceea ce mişcă, nu-i aşa?

— Nu cu furnici roşii sau cu bondari.

— Ai cumva vreun plan strategic de care noi nu ştim nimic? Spune-ne, şi te vom ajuta.

— Ţi-a intrat în cap ideea că eu aş fi Karaghiosis. Ţi-am explicat de ce mi s-a adresat Hasan cu acest nume. Phil l-a cunoscut pe Karaghiosis, iar tu îi cunoşti pe Phil. Ţi-a vorbit vreodată despre acest lucru?

— Ştii bine că nu. E prietenul tău şi nu ţi-ar trăda încrederea.

— Mai ai şi alte indicii asupra identităţii mele, în afara faptului că Hasan a pronunţat un nume la întâmplare?

— Nu s-a păstrat nici un document care să conţină o descriere a lui Karaghiosis. Ai fost foarte minuţios.

— Perfect, atunci. Du-te şi lasă-mă în pace.

— Nu, te rog.

— Hasan a încercat să mă ucidă.

— Da, probabil şi-a închipuit că este mai uşor să te ucidă, decât să încerce să te ţină deoparte. În plus, ştie mai multe despre tine decât ştim noi.

— Atunci de ce ne-a salvat azi din strânsoarea boadilului, pe mine şi pe Myshtigo?

— Prefer să nu comentez.

— În cazul ăsta, las-o baltă.

— Nu, am să-ţi spun… Suliţa assagai a fost singurul lucru pe care l-a avut la îndemână. El încă nu ştie s-o folosească bine. Dar nu intenţiona să-l lovească pe boadil.

— Oh…

— Şi nici pe tine! Bestia se zvârcolea prea mult. Hasan dorea să-l ucidă pe vegan şi-ar fi spus, pur şi simplu, că încercase să vă salveze pe amândoi, folosind singurul mijloc de care dispunea, dar că s-a întâmplat un accident îngrozitor. Din nefericire, n-a fost nici un accident îngrozitor. Căci n-a nimerit ţinta.

— De ce nu l-a lăsat pur şi simplu pe boadil să-l ucidă?

— Pentru că tu îţi puseseşi deja mâinile pe animal. I-a fost teamă că ai fi putut să-l salvezi pe vegan. El se teme de mâinile tale.

— E bine de ştiut. Va continua să mai încerce, chiar dacă eu refuz să cooperez?

— Mi-e teamă că da.

— Asta nu-i bine deloc, scumpo, pentru că eu n-am să permit una ca asta.

— N-ai să-l opreşti. Şi nici noi n-o să anulăm comanda. Chiar dacă eşti Karaghiosis şi chiar dacă ai fost lovit de soartă — iar compătimirea mea pentru tine se revarsă până dincolo de orizont — Hasan nu va putea fi oprit, nici de tine, nici de mine. El este Asasinul. N-a dat greş niciodată.

— Nici eu.

— Ba da, ţie ţi s-a întâmplat. Tu tocmai ai trădat Radpol-ul, şi Pământul, şi tot ceea ce înseamnă cât de cât ceva.

— Eu mă conduc după propriile mele păreri, femeie. Vezi-ţi de treabă.

— Nu pot.

— Şi de ce, mă rog?

— Dacă nu ştii, atunci Karaghiosis este cu adevărat prostul, măscăriciul, silueta dintr-un spectacol de umbre.

— Un om numit Thomas Carlyle a scris cândva despre eroi şi cultul eroilor. Şi el a fost un nătărău. A crezut că există asemenea creaturi. Eroismul e numai o problemă de circumstanţă şi de promptitudine.

— Uneori intră în scenă şi idealurile.

— Ce este un ideal? Fantoma unei fantome, asta-i tot.

— Te rog să nu-mi spui mie asemenea lucruri…

— Trebuie, pentru că acesta este adevărul.

— Minţi, Karaghiosis.

— Ba nu, iar dacă o fac, e ca totul să fie mai bine, fato!

— Sunt destul de bătrână să pot fi bunica oricui, cu excepţia ta, aşa că nu-mi spune mie fată. Ştii că părul meu e de fapt o perucă?

— Da.

— Dar că m-am îmbolnăvit cândva de o boală vegană şi că de-aceea trebuie să port perucă, ştii?

— Nu. Îmi pare foarte rău. Asta nu ştiam.

— În tinereţe, cu mult timp în urmă, am lucrat într-o staţiune vegană. Eram damă de consumaţie. N-am uitat niciodată horcăitul plămânilor lor oribili înfiorându-mi pielea şi nici contactul cu carnea lor de culoarea cadavrelor. Îi urăsc, Karaghiosis, aşa cum numai unul ca tine ar putea să înţeleagă — unul care-a urât puternic, din toată fiinţa lui.

— Îmi pare rău, Diane. Regret că încă suferi. Dar eu nu sunt pregătit, deocamdată, să fac vreo mişcare. Nu mă forţa.

— Eşti Karaghiosis?

— Da.

— Atunci sunt satisfăcută… Într-un fel.

— Însă veganul va trăi.

— Vom vedea.

— Da, vom vedea. Noapte bună.

— Noapte bună, Conrad.

M-am ridicat, am lăsat-o unde era şi m-am întors la cortul meu. Mai târziu, în noaptea aceea, a venit la mine. S-a auzit foşnetul foii de cort, apoi al lenjeriei de pat, şi iat-o acolo. Iar când voi fi uitat toate celelalte lucruri în legătură cu Diane — roşul perucii şi „v”-ul întors dintre ochii ei, fălcile strânse, vorba sacadată, micile sale gesturi specifice, corpul fierbinte ca miezul unei stele şi ciudata acuză aruncată de către ea omului care-aş fi putut fi — îmi voi aduce aminte atât: că a venit la mine atunci când aveam nevoie de ea, şi că a fost caldă, şi moale, şi că a venit la mine…

Загрузка...