Nemuritorul

*

În ziua aceea am mai făcut vreo duzină de kilometri, ceea ce a fost foarte bine, dată fiind întârzierea. Copilul fusese luat şi trimis direct la Atena. La aterizarea skimmerului, am întrebat cu voce tare dacă cineva doreşte să se întoarcă. Nu s-a oferit nimeni.

Şi întâmplarea s-a produs chiar în seara aceea.

Stăteam adunaţi în jurul focului. O, era un foc vioi, care-şi întindea asupra nopţii aripile lui strălucitoare, încălzindu-ne, răspândind miros de lemn, ridicând în aer un nor de fum… Plăcut!

Hasan stătea acolo şi-şi curăţa arma de vânătoare cu ţeava de aluminiu. Avea patul din plastic şi era cu adevărat uşoară şi simplu de mânuit. Pe când lucra la ea, o înclină în faţă, o mişcă uşor pe orizontală, îndreptând-o, în final, exact spre Myshtigo. O făcuse însă cu mare îndemânare, trebuie să recunosc. Totul durase mai bine de jumătate de oră, iar ţeava fusese mutată cu mişcări aproape imperceptibile. Când creierul meu a înregistrat poziţia armei, am ţâşnit şi din trei paşi am fost lângă el. Cu o lovitură, i-am aruncat arma din mână. Am auzit-o zăngănind pe o piatră, la câţiva metri mai încolo. Mă durea mâna de tare ce-o lovisem. Hasan era în picioare, cu dinţii clănţănind în spatele bărbii, lovindu-se unii de alţii ca amnarul pe cremene. Aproape că puteam să văd -scânteile.

— Spune! am ţipat eu. Dă-i drumul, zi ceva! Orice. Ştii prea bine ce te pregăteai să faci!

El îşi frământă mâinile.

— Hai! i-am zis. Loveşte-mă! Măcar atinge-mă, că pe urmă ceea ce-ţi voi face eu va fi legitimă apărare la un atac provocat. Nici măcar George n-o să-ţi mai poată pune bucăţile la loc.

— Nu făceam decât să-mi curăţ arma de vânătoare. Mi-ai stricat-o.

— O armă nu se îndreaptă împotriva cuiva din întâmplare. Aveai de gând să-l omori pe Myshtigo!

— Te înşeli.

— Loveşte-mă. Sau eşti laş?

— N-am de ce să mă cert cu tine.

— Eşti laş.

— Nu, nu sunt.

După câteva secunde, el zâmbi.

— Ţi-e frică să mă provoci? întrebă el.

Asta era. Singura cale. Mişcarea trebuia să fie a mea. Sperasem că nu va trebui să fie aşa. Sperasem c-aş putea să-l înfurii, să-l umilesc, să-l fac să dea în mine sau să mă provoace. Acum ştiam că nu pot. Ceea ce era rău, foarte rău.

Cu siguranţă, puteam să-l bat la orice-aş fi vrut eu să aleg. Dar dacă era să merg pe mâna lui, lucrurile puteau fi diferite. Oricine ştie că sunt oameni care au înclinaţie pentru muzică. Ei pot asculta o singură dată o bucată, după care să se aşeze şi s-o reproducă la pian sau la thelinstra. Pot pune mâna pe un nou instrument şi în câteva ore ajung să cânte de parc-ar fi făcut-o de ani în şir. Ei sunt buni, foarte buni la asemenea lucruri, pentru că au acest talent: capacitatea de a coordona o resursă internă specială cu o serie de acţiuni noi.

Hasan avea un asemenea talent pentru arme. Poate că şi alţii ar fi în stare de acelaşi lucru, dar ei nu se manifestă; oricum, nu zeci de ani la rând şi nu cu orice fel de armă, de la bumerang la sarbacană. Codul duelului i-ar acorda lui Hasan dreptul de a-şi alege mijloacele, iar el era ucigaşul cel mai bine instruit pe care-l cunoscusem vreodată.

Eu însă trebuia să-l opresc şi-mi dădeam seama că, exceptând crima, aceasta era singura modalitate prin care puteam s-o fac. Trebuia să-l înfrunt în condiţiile impuse de el.

— Amin, am spus. Te provoc la duel.

Zâmbetul lui se lărgi.

— De acord, în faţa acestor martori. Hotărăşte cine-ţi va fi secund.

— Phil Gravor. Desemnează-l şi tu pe-al tău.

— Domnul Dos Santos.

— Foarte bine. Întâmplător, am în geantă un permis de duel şi formularele de înregistrare şi am plătit deja taxa de deces pentru o persoană. Aşa că nu mai avem de ce să întârziem. Când, unde şi cum doreşti s-o facem?

— Cam la un kilometru mai în urmă, pe şosea, am trecut pe lâng-o poiană.

— Da; mi-aduc aminte.

— Ne vom întâlni acolo, mâine în zori.

— Accept, am zis. Cât despre arme…

Îşi căută caseta cu scule şi o deschise. Era plină cu obiecte ascuţite, extrem de interesante, printre care străluceau şi nişte forme ovoidale, ca ale grenadelor incendiare, împodobite cu spirale din metal şi piele. Hasan scoase dinăuntru două articole, apoi închise caseta. Mi s-a strâns inima.

— Praştia lui David, anunţă el.

Am cercetat cele două obiecte.

— De la ce distanţă?

— Cincizeci de metri, spuse el.

— Ai făcut o alegere bună, i-am zis, deşi nu mai folosisem aşa ceva de peste un secol. Aş vrea să iau una cu împrumut, să mă antrenez la noapte. Dacă nu eşti de acord, o să trebuiască să mi-o confecţionez singur.

— Poţi s-o iei pe oricare şi să exersezi cu ea toată noaptea.

— Mulţumesc!

Am ales o praştie şi mi-am atârnat-o de centură. Pe urmă, am luat una din cele trei lanterne electrice ale noastre. Dacă cineva are nevoie de mine, voi fi în poiana din dreptul şoselei, le-am zis. Şi nu uitaţi să organizaţi paza pentru la noapte. Aici e o zonă grea.

— Vrei să merg şi eu cu tine? mă întrebă Phil.

— Nu. Mă duc singur. Dar oricum, îţi mulţumesc! La revedere!

— În cazul ăsta, noapte bună!