Nemuritorul

*

Hounfor-ul se afla în zona portului, posibil datorită faptului că era închinat lui Agué Woyo, zeul mării. Adevăratul motiv părea însă acela că oamenii Mamei Julie fuseseră întotdeauna angrenaţi în activitatea portuară. Agué Woyo nu este un zeu gelos, aşa că pe pereţi erau expuse, spre comemorare, numeroase alte zeităţi în culori strălucitoare. În interiorul insulei, există şi hounfor-uri mai dichisite, însă acestea tind să aibă un caracter mai curând comercial.

Marea barcă ce zvârlea flăcări a lui Agué era vopsită în albastru, portocaliu, verde, galben şi negru şi părea într-o stare de navigabilitate nu prea bună. Damballa Wedo, colorat în roşu cărămiziu, se chircise şi se încolăcise cât era de lung pe cea mai mare parte a peretelui opus. Câteva tobe rada, mari, erau lovite ritmic de Papa Joe, aşezat in faţa şi către dreapta uşii prin care intraserăm noi, — de fapt, singura uşă. Diverşi sfinţi creştini priveau, din profunzimea expresiei lor de nepătruns, la figurile strălucitoare — inimi, săgeţi, cruci de cimitir, steaguri, machete, indicatoare de intersecţie — atârnate aproape pe fiecare centimetru al pereţilor din jur şi surprinse într-o imagine suprarealistă, sugerând trecerea unui uragan, de către zugrăvelile ampoterice de pe Titan. Şi nimeni nu putea spune dacă sfinţii aprobau sau nu: se uitau în jos, prin ramele lor ieftine, de parc-ar fi fost ferestre către o lume de pe alte tărâmuri.

Micul altar avea pe el numeroase sticle de băuturi alcoolice, tigve, vase sacre închinate spiritelor zeului Loa, amulete, pipe, steaguri, tablouri ale unor necunoscuţi şi, printre altele, un pachet de ţigări pentru Papa Legba.

Când am fost conduşi înăuntru, de câtre un tânăr interpret hounsi cu numele de Luis, ceremonialul era în toi. Camera, lungă de vreo opt metri şi lată de cinci, avea plafonul înalt şi duşumeaua murdară. Dansatorii se mişcau ţanţoş, cu paşi măsuraţi, în jurul stâlpului central. Carnea le era tuciurie şi strălucea în lumina palidă a vechilor lămpi cu gaz. Prin intrarea noastră, sala deveni neîncăpătoare.

Mama Julie îmi strânse mâna şi-mi zâmbi. Mă conduse înapoi, într-un loc de lângă altar şi spuse: „Erzulie a fost milostivă”.

Am dat din cap.

— Ea te iubeşte, Nomikos. Tu trăieşti mult, călătoreşti mult şi te întorci aici.

— Întotdeauna, am spus eu.

— Şi aceşti oameni? întrebă, cu o licărire în ochii săi negri, în timp ce făcea semn spre însoţitorii mei.

— Sunt prieteni. N-or să te deranjeze…

Ea se porni pe râs, când mă auzi. Am râs şi eu.

— Dacă ne permiţi să stăm, o să-i ţin deoparte din calea ta. Vom rămâne în umbră, pe lângă pereţii camerei. Dacă-mi spui să-i scot de aici, îi scot. Văd că deja aţi dansat mult şi aţi golit suficiente sticle…

— Rămâneţi, spuse ea. Şi vino odată să stăm de vorbă la lumina zilei.

— Am să vin.

Plecă, iar dansatorii îi făcură loc în cercul lor: Era destul de voluminoasă, şi totuşi avea o voce subţire. Se mişca aidoma unei păpuşi mari, de cauciuc, nu fără graţie, în ritmul monoton al tunetelor produse de toba lui Papa Joe. După un timp, acest sunet cuprinse totul — capul meu, pământul, aerul — aşa cum i se păruse probabil lui Iona bătaia inimii balenei în timp ce era pe jumătate mistuit. M-am uitat la dansatori. Şi m-am uitat şi la cei care se uitau la dansatori.

Am bătut o jumătate de rom, în efortul de a-mi păstra cumpătul, însă n-am reuşit. Myshtigo sorbea tot timpul dintr-o sticlă de Coke, pe care-o adusese cu el. Nimeni nu observase că era albastru, dar, la urma urmelor, venise, acolo destul de târziu şi lucrurile se aflau deja pe făgaşul lor.

Perucă Roşie stătea într-un colţ, cu o mină dispreţuitoare şi înspăimântată. Avea o sticlă lângă ea şi sticla era tot acolo. Myshtigo o avea lângă el pe Ellen şi ea era tot acolo. Dos Santos stătea lângă uşă şi îi supraveghea pe toţi, chiar şi pe mine. Hasan, ghemuit lângă peretele din dreapta, fuma dintr-o pipă lungă, cu receptaculul mic. Părea să fie liniştit.

Mama Julie, cred că ea era, începu să cânte. Alte voci i se alăturară:

Şi tot aşa, încontinuu. Începuse să-mi fie somn. Am mai băut rom şi mi s-a făcut şi mai sete, aşa că iar am băut rom.

Nu ştiu de cât timp ne aflam acolo, când s-a întâmplat totul. Dansatorii sărutau stâlpul, cântau, sunau din tigve şi turnau apă, o pereche de hounsi se mişcau ca apucaţii şi vorbeau fără şir, desenul gastronomic de pe jos se ştersese, în aer pluteau nori groşi de fum, iar eu stăteam cu spatele rezemat de perete şi cred c-am avul ochii închişi un minut sau două.

Sunetul veni dintr-un colţ neaşteptat. Hasan ţipă.

Ceva lung, plângător, mă aduse în faţă, apoi mă ameţi, făcându-mă să-mi pierd echilibrul, după care m-am pocnit din nou de perete.

Bătaia tobei a continuat, fără să lipsească nici o lovitură. Unii dansatori s-au oprit totuşi, holbându-se.

Hasan se ridicase în picioare. I se vedeau dinţii dezveliţi, ochii îi erau ca două crăpături, iar faţa scăldată în sudoare părea brăzdată de şanţuri ce trădau o mare apăsare interioară. Barba îi arăta ca nişte ţepi de foc. Mantia lui, agăţată într-o aplică, pe perete, semăna cu o pereche de aripi negre. Mâinile i se mişcau de parcă erau filmate cu încetinitorul şi strângeau de gât, ca în transă, un om nevăzut. Din gâtlej îi ieşeau sunete animalice. Şi continua gestul de a strangula pe cineva inexistent. În cele din urmă, chicoti şi mâinile i se desfăcură din strânsoare.

Dos Santos ajunsese lângă el aproape imediat şi începuse să-i vorbească, dar ei se aflau în două lumi diferite…

Unul dintre dansatori începu să geamă înăbuşit. Apoi altul şi altul…

Mama Julie se desprinse din cerc şi veni către mine exact în momentul când Hasan începuse să ia totul de la capăt, de data aceasta cu gesturi mult mai teatrale.

Toba continua să bată netulburată ritmul sentenţios al dansului efectuat pe pardoseala de pământ. Papa Joe nici măcar nu-şi ridicase privirea.

— Semn rău, spuse Mama Julie. Ce ştii despre omul acesta?

— Multe, am răspuns, încercând să-mi limpezesc gândurile printr-un act de voinţă.

— Angelsou, zise ca.

— Ce?

— Angelsou, repetă ea. E un zeu întunecat, unul de care trebuie să te temi. Prietenul tău este posedat de Angelsou.

— Explică-mi, te rog.

— El vine rar la hounfor-ul nostru. Nu e dorit aici. Cei posedaţi de el ajung ucigaşi.

— Cred că Hasan îşi încerca un nou amestec de pipă; nişte plante mutante cu polen alergic sau ceva de genul ăsta.

— Nu, domnule, aici e vorba de Angelsou, susţinu ea. Prietenul tău o să ajungă ucigaş, pentru că Angelsou este un zeu al morţii, care nu-i vizitează decât pe-ai lui.

— Mama Julie, am spus eu, Hasan este deja ucigaş. Dac-ai avea câte o tabletă de gumă pentru fiecare om pe care l-a omorât şi-ai încerca s-o mesteci toată, ai arăta ca o veveriţă vărgată. El este ucigaş de profesie, dar de regulă acţionează în limitele legii. De când Code Duello[13] a ajuns predominant pe teritoriile continentale, principala sa activitate s-a desfăşurat acolo. S-a zvonit că, din când în când, ar mai comite şi câte un omor ilegal, dar acest lucru n-a fost niciodată dovedit. Aşa că spune-mi, te rog, am zis eu în încheiere, dacă Angelsou este zeul ucigaşilor sau zeul criminalilor. Ar trebui să fie o diferenţă între aceste categorii, nu-i aşa?

— Nu şi pentru Angelsou, răspunse ea.

Încercând să-l oprească pe Hasan, Dos Santos îi prinse ambele încheieturi ale mâinilor. Căută apoi să i le despartă, dar era că şi cum cineva ar fi vrut să îndoaie gratiile unei temniţe.

Am traversat camera, la fel ca şi alţii. S-a dovedit o treabă bună, pentru că Hasan şi-a dat în sfârşit seama că se află cineva în faţa lui şi şi-a lăsat în jos mâinile desfăcute. Pe urmă însă, scoase de sub haină un stilet cu lama lungă.

Dacă l-ar fi folosit sau nu împotriva lui Don sau a altuia, nu mai are nici o importanţă, pentru că în acel moment Myshtigo îşi astupă cu degetul sticla de Coke şi-l lovi cu ea pe Hasan în spatele urechii. Hasan căzu cu faţa înainte, fiind prins de Don, iar eu i-am smuls stiletul dintre degete. Myshtigo îşi termină sticla de Coke.

— Interesantă ceremonie, remarcă veganul; nu mi-aş fi putut închipui niciodată ca vlăjganul ăsta să aibă sentimente religioase atât de puternice.

— Asta nu face decât să arate ca niciodată nu poţi să fii prea sigur, nu-i aşa?

— Da. Sunt cu toţii panteişti, aşa e? întrebă el apoi, arătând spre cei ce priveau.

— Animişti primitivi, am explicat eu, scuturând din cap.

— Şi care-i diferenţa?

— Ei bine, sticla de Coke pe care abia ai golit-o urmează să ia loc pe altar sau pe, cum îl numesc ei, în calitate de vas pentru Angelsou, deoarece s-a bucurat de o relaţie mistică intimă cu zeul. Aşa vede lucrurile un animist. Cât despre un panteist, acesta ar putea să se supere puţin pe cineva care-ar veni neinvitat la ceremonie şi-ar provoca un deranj de genul celui pe care tocmai l-am făcut noi. Un panteist s-ar putea simţi îndemnat să-i sacrifice pe intruşi lui Agué Woyo, zeul mării, lovindu-i în cap în acelaşi mod şi aruncându-i apoi în mare, de pe capătul digului. Iată de ce am de gând să-i explic Mamei Julie că toţi aceşti oameni din jur, care se uită la noi, sunt cu adevărat animişti. Scuză-mă un minut.

Situaţia nu era chiar aşa de gravă, dar am vrut să-l scutur un pic. Şi cred c-am reuşit.

După ce mi-am cerut scuze şi-am spus noapte bună, l-am luat pe sus pe Hasan. Era moale, şi rece, şi cred că eu eram singurul în stare să-l car.

Pe stradă nu se mai afla nimeni, în afară de noi, iar marea barcă, ce zvârle flăcări, a lui Agué Woyo tăia valurile undeva, chiar sub marginea de răsărit a lumii, stropind cerul cu toate culorile sale favorite.

Dos Santos, care era lângă mine, îmi spuse:

— Poate c-ai avut dreptate. Poate că nu trebuia să venit şi noi.

Nu m-am obosit să-i răspund, însă Ellen, care mergea înainte cu Myshtigo, se opri, se întoarse şi spuse:

— Prostii! Dacă nu veneam, pierdeam splendidul monolog dramatic al tipului.

În acel moment, ajunseserăm unul lângă altul. Ea întinse mâinile şi-mi prinse gâtul. Fără să strângă, luă o mină înfricoşătoare, începu să mârâie şi spuse: „Sunt posedată de Angelsou şi ţi-am făcut-o”. Apoi izbucni în râs.

— Dă-mi drumul, că de nu, îl asmut pe arab împotriva ta, am ameninţat-o, comparând portocaliul cafeniu al părului ei cu portocaliul trandafiriu al cerului din fundal şi zâmbind. Şi el e tot de categorie grea, am adăugat.

Cu o secundă înainte de a-mi da drumul, ea mă strânse puţin de gât — cam mult pentru o simplă glumă — după care se agăţă din nou de braţul lui Myshtigo şi ne continuarăm mersul. Pe mine, femeile nu mă pălmuiesc niciodată, pentru că le întind obrazul afectat de ciupercă, de care se sperie, aşa că singura alternativă care le mai rămâne este, cred, aceea de a mă strânge repede de gât.

— Îngrozitor de interesant, zise Perucă Roşie. M-am simţit ciudat. Ca şi cum o parte din interiorul meu ar fi dansat împreună cu ei. A fost, într-adevăr, un simţământ straniu. Mai ales că nici nu-mi place să dansez.

— Cu ce fel de accent vorbeşti? am întrerupt-o. Încerc mereu să-l definesc.

— Nu ştiu, zise ea. Sunt un fel de franţuzoaică irlandeză. Am locuit în Hebride, ca şi în Australia şi Japonia, până la vârsta de nouăsprezece ani…

Hasan gemu chiar atunci şi-şi încorda muşchii, făcându-mă să simt o durere ascuţită în umăr. L-am pus jos, în pragul unei uşi şi l-am scuturat. Am găsit la el două cuţite care se aruncă de la distanţă, încă un stilet, un cuţit foarte elegant a cărui lamă glisantă se deschide scuturându-l, un cuţit Bowie cu ferăstrău la un capăt, sârme de strangulat şi o cutiuţă de metal, conţinând diverse prafuri şi fiole cu lichid, pe care nu m-am obosit să le examinez prea atent. Mi-a plăcut „cuţitul gravitaţional” (a cărui lamă glisantă se deschidea prin scuturare), aşa că l-am păstrat pentru mine. Era un „Cori-cama” foarte bine lucrat.

În a doua jumătate a zilei următoare — mai precis, spre seară — l-am prins la înghesuială pe bătrânul Phil şi m-am hotărât să-l folosesc ca paravan pentru a pătrunde în apartamentul lui Dos Santos de la Royal. Radpol-ul încă îl mai venerează pe Phil ca pe un fel de Tom Paine[14] „returnist”, chiar dacă el s-a declarat nevinovat de acest lucru încă de-acum o jumătate de secol, când pornise pe calea misticismului şi a respectabilităţii. În timp ce lucrarea sa Call of Earth[15] este probabil cel mai bun lucru pe care l-a scris vreodată, tot el a redactat şi The Articles of Return[16], care-au ajutat la declanşarea tulburărilor pe care eu le dorisem începute. Chiar dacă în prezent el tăgăduieşte totul, pe vremea aceea a provocat multe tulburări şi sunt sigur că încă mai păstrează înregistrate privirile strălucitoare şi cuvintele înflăcărate, peste care mai trece din când în când, ştergându-le de praf şi privindu-le cu un sentiment de plăcere.

Faţă de Phil am pretextat că vreau să văd cum se simte Hasan, după lamentabila lovitură primită la hounfor. De fapt, ceea ce-mi doream era să am şansa de a discuta cu Hasan, ca să aflu dacă şi cât de mult este dispus să-mi spună despre cea mai recentă însărcinare pe care-o primise.

Aşa că am pornit-o pe jos, împreună cu Phil. De la clădirea Oficiului şi până la Royal nu era departe. Cam şapte minute de mers la pas.

— Ai terminat de scris elegia mea? l-am întrebat.

— Încă mai lucrez la ea.

— Îmi tot spui asta de douăzeci de ani. Aş vrea să te grăbeşti, ca s-o pot citi…

— Aş putea să-ţi arăt unele foarte frumoase… A lui Lorel, a lui George, chiar şi una pentru Dos Santos. Şi mai am în dosare tot felul de elegii în alb — adică din acelea gata scrise şi la care mai completezi doar nişte elemente specifice — pentru notabilităţi mai mărunte. A ta reprezintă, totuşi, o problemă.

— Cum aşa?

— Trebuie s-o ţin mereu la zi. Tu mergi continuu înainte, într-un mod neprevăzut. Trăieşti, faci diverse, lucruri…

— Eşti împotrivă?

— Majoritatea oamenilor au bunul simţ să lucreze jumătate de secol, după care se potolesc. Elegiile lor nu prezintă nici o problemă. Am dulapuri întregi pline cu ele. Mi-e teamă însă că a ta va fi un lucru de ultim minut şi cu sfârşit neprevăzut. Mie nu-mi place să lucrez în acest mod. Prefer să deliberez o perioadă de mai mulţi ani, să evaluez cu grijă viaţa unei persoane — nu sub presiune. Voi, cei care duceţi o viaţă ca în baladele populare, îmi daţi bătaie de cap. Cred că încercaţi să mă forţaţi să vă scriu o epopee, iar eu sunt prea bătrân pentru aşa ceva. Uneori mă apucă somnul.

— Cred că eşti nedrept, i-am spus. Unii oameni ajung să-şi citească elegiile, iar eu chiar m-am oprit asupra câtorva poante bune, în versuri.

— Ei bine, simt că elegia ta va fi gata nu peste mult timp, remarcă el. Voi încerca să-ţi trimit la timp un exemplar.

— Serios? De unde izvorăşte acest simţământ?

— Cine poate izola sursa unei inspiraţii?

— Spune-mi tu.

— Ideea mi-a venit pe când meditam. Eram pe cale să compun o odă pentru vegan — desigur, aşa, ca un simplu exerciţiu — şi m-am pomenit gândind: „Curând o voi termina şi pe-a grecului”. (După un moment, continuă:) Conceptualizează acest lucru: tu însuţi ca şi cum ai fi doi oameni, fiecare mai înalt decât celălalt.

— S-ar putea realiza dacă aş sta în faţa unei oglinzi şi mi-aş muta greutatea de pe un picior pe altul. Eu am un picior mai scurt. Deci îl conceptualizez. Acuma ce mai urmează?

— Nimic. Nu abordezi cum trebuie aceste lucruri.

— Este o tradiţie culturală împotriva căreia nu am fost niciodată imunizat cu succes. Cum sunt nodurile şi caii: Gordia, Troia. Tu ştii. Noi ne furişăm.

Rămase tăcut, cât am mai făcut vreo zece paşi.

— Deci, cum e, pană sau plumb? am întrebat eu.

— Ce-ai spus?

— Este ghicitoarea pe care-o pune un kallikanzaros.

Alege una dintre variante.

— Pană?

— Ai greşit.

— Şi dacă spuneam „plumb”…?

— Ha, ha! N-aveţi decât o şansă. Răspunsul corect este acela pe care-l vrea kallikanzaros-ul. Voi pierdeţi.

— Pare puţin cam arbitrar.

— Aşa sunt kallikanzaros-ii. Este o subtilitate mai degrabă grecească decât orientală. De asemenea, mai puţin de nepătruns. Asta pentru că viaţa ta depinde adesea de răspuns, iar kallikanzaros-ul vrea de cele mai multe ori ca tu să pierzi.

— Şi de ce?

— Întreabă-l pe următorul kallikanzaros pe care-ai să-l întâlneşti, dac-o să mai ai această şansă. Ei sunt spiritele rele.

Ajungând pe strada căutată, am pornit de-a lungul ei.

— Cum se face c-ai ajuns aşa, dintr-o dată, să te interesezi iarăşi de Radpol? mă întrebă el. A trecut multă vreme de când ai plecat de la noi.

— Am plecat la momentul potrivit şi tot ce mă interesează acum este dacă instituţia asta îşi revine la viaţă, ca în vremurile de altădată. Hasan apare la suprafaţă pentru că el face întotdeauna predarea, dar eu vreau să ştiu ce se află în colet.

— Eşti îngrijorat că te-au descoperit?

— Nu. S-ar putea să fie neplăcut, dar mă îndoiesc că s-ar ajunge la un dezastru.

Royal apăru în faţa noastră şi am intrat. Am mers direct la apartament. Pe când păşeam pe dalele din hol, Phil, într-o criză de conştiinţă, remarcă:

— Iar mă amestec.

— Asta cam aşa-i.

— Okay. Unul îţi dă zece, tu nu afli nimic.

— Aici nu te pot combate. Probabil că ai dreptate.

Am bătut la uşa din lemn de culoare închisă.

— Bună! am zis eu, când s-a deschis.

— Intraţi, intraţi!

Şi-am intrat. Mi-au trebuit zece minute ca să aduc vorba despre lovitura suportată de beduin, pentru că Perucă Roşie era acolo şi-mi tot distrăgea atenţia cu alte lucruri.

— Bună dimineaţa! spuse ea.

— Bună seara! i-am răspuns.

— Ce mai e nou în lumea artelor?

— Nimic.

— Dar în cea a mormintelor?

— Nimic.

— Nici la arhive?

— Nici.

— Ce muncă interesantă trebuie să ai!

— I s-a făcut o publicitate excesivă şi a fost prezentată în culori deosebit de luminoase de către unii romantici de la Oficiul de Informaţii. De fapt, Întreaga noastră activitate se reduce la căutarea, restaurarea şi conservarea înregistrărilor şi obiectelor pe care omenirea le-a lăsat împrăştiate pe tot Pământul.

— Un fel de culegători de gunoaie culturale?

— Cam aşa ceva. Cred că este corect spus.

— Şi de ce?

— Ce anume?

— De ce faceţi asta?

— Trebuie s-o facă cineva şi pe-asta, pentru că e vorba de un gunoi cultural. Merită să fie strâns. Eu îmi cunosc gunoaiele mai bine decât oricare altul de pe Pământ.

— Eşti un om caro lucrează cu dăruire, dar în acelaşi timp modest. Asta e bine.

— Pe deasupra, când am cerut eu postul nu erou prea mulţi candidaţi dintre care să poată fi ales cineva, iar eu ştiam unde se află o mare parte a acestui gunoi. Îmi oferi ceva de băut, sorbi şi ea o înghiţitură din paharul propriu şi mă întrebă:

— Încă mai sunt pe-aici?

— Cine? am întrebat eu.

— Divinity Incorporated. Vechii zei, aşa cum e Angelsou. Credeam că au plecat cu toţii de pe Pământ.

— Nu, n-au plecat. Simplul fapt că majoritatea dintre ei seamănă cu noi, nu înseamnă că acţionează la fel. Când omul a plecat, nu s-a oferit să-i ia şi pe ei, iar zeii au mândria lor. Şi-apoi, poate c-au trebuit să rămână, în conformitate cu ceea ce se numeşte ananke, adică destinul-moarte. Nimeni nu e mai presus de el.

— Ca progresul?

— Da. Dar fiindcă veni vorba de progres, cum mai evoluează Hasan? Ultima dată când l-am văzut, se oprise complet.

— E pe-aici. Mare şi tare. Are căpăţâna groasă. N-a păţit nimic.

— Dar unde se află?

— La etaj, pe stânga. În camera Jocurilor.

— Cred c-am să mă duc să-i prezint compasiunea mea. Mă scuzi?

— Te scuz, zise ea, mişcând aprobator din cap şi plecând să asculte ce vorbea Dos Santos cu Phil. Phil, bineînţeles, s-a bucurat că-i vin întăriri.

Nimeni nu mă băgă în seamă când am plecat.

Camera Jocurilor se afla la celălalt capăt al coridorului destul de lung. Când m-am apropiat, am auzit un poc!, urmat de o tăcere şi apoi de un alt poc!

Am deschis uşa şi am aruncat o privire înăuntru.

Era singurul ins din încăpere. Stătea cu spatele la mine, dar când a auzit uşa s-a întors fulgerător. Purta un halat lung, purpuriu şi în mâna dreaptă ţinea un cuţit în echilibru. Pe cap avea un pansament mare, în partea dinspre ceafă.

— Bună seara, Hasan!

Lângă el se găsea o presă de cuţite pe care le arunca într-o ţintă fixată pe peretele din faţă. Două cuţite erau deja înfipte în ţintă, unul chiar în centru, iar celălalt ia vreo cincisprezece centimetri mai la dreapta.

— Bună seara! răspunse el, tărăgănat. Apoi, după ce se mai gândi un pic, adăugă: Ce mai faci?

— A, bine. Am venit să-ţi pun aceeaşi întrebare. Ce-ţi face capul?

— Mă doare tare, dar o să-mi treacă.

Am închis uşa în urma mea.

— Trebuie să fi avut o viziune noaptea trecută.

— Da. Domnul Dos Santos zice că m-am luptat cu stafiile. Eu nu-mi amintesc.

— N-ai fumat ceea ce grăsanul doctor Emmet ar numi Cannabis sativa, asta e sigur.

— Nu, Karagee. N-am fumat decât o strigefleur care se înfruptase din sânge omenesc. Am, găsit-o lângă Vechiul Loc al Constantinopolului şi i-am uscat cu grijă florile. O bătrână mi-a zis că asta mă va face să pot privi în viitor. Se vede că a minţit.

— Şi sângele vampirului incită la violenţă? Iată un alt aspect care trebuie notat. Dar, apropo! Tocmai mi-ai zis Karagee. Doresc să nu-mi mai spui aşa. Numele meu este Nomikos, Conrad Nomikos.

— Bine, Karagee. Am fost surprins să te văd. Te-am crezut mort de multă vreme, de când vasul tău care aruncă flăcări s-a sfărâmat în golf.

— Atunci a murit Karagee. N-ai spus la nimeni că semăn cu el, nu-i aşa?

— Nu; eu nu vorbesc ce nu trebuie.

— Ăsta-i un obicei bun.

Am traversat camera, am ales un cuţit, l-am cântărit în palmă şi l-am aruncat. S-a înfipt cam la un sfert de metru spre dreapta centrului ţintei.

— Lucrezi de multă vreme pentru Dos Santos? am întrebat.

— Cam de vreo lună, răspunse Hasan.

Aruncă la ţintă un alt cuţit, care se înfipse cu vreo, 12-13 centimetri mai jos de centru.

— Eşti garda lui personală, nu?

— Aşa este. Acum însă îl păzesc şi pe cel albastru…

— Don zice că se teme de un atentat la viaţa lui Myshtigo. E vreun pericol real sau e numai aşa, o măsură de prevedere?

— S-ar putea să fie şi una şi alta, Karagee. Nu ştiu. El mă plăteşte doar ca să-l păzesc.

— Şi dacă eu te-aş plăti mai mult, mi-ai spune pe cine ai fost angajat ca să ucizi?

— Am fost angajat doar pentru pază şi protecţie, dar chiar dacă ar fi altfel, tot nu ţi-aş spune.

— Nu m-am gândit la asta. Să mergem să luăm cuţitele.

Am traversat sala şi am scos lamele cuţitelor din ţintă.

— Dacă ar fi să fiu eu acela — ceea ce este posibil — de ce să nu rezolvăm treaba chiar acum? m-am oferit eu. Avem fiecare câte două cuţite. Cine va ieşi din cameră va spune că celălalt l-a atacat şi că a fost in legitimă apărare. Nu există nici un martor. Aseară am fost văzuţi amândoi beţi sau într-o stare neobişnuită.

— Nu, Karagee.

— Nu, ce? Nu, nu sunt eu? Sau nu, nu vrei să faci aşa?

— Aş putea să spun că nu, nu eşti tu. Insă n-ai avea cum să ştii dacă e adevărat sau nu.

— Aşa este.

— Aş putea să spun că nu vreau să procedez aşa.

— Şi e adevărat?

— Nu-ţi spun. Dar ca să-ţi dau satisfacţia unui răspuns, ceea ce-ţi pot spune este următorul lucru: dac-aş dori să te ucid, n-aş încerca s-o fac cu cuţitul în mână şi nici cu pumnii sau luându-ne la trântă.

— De ce aşa?

— Pentru că, în urmă cu mulţi ani, pe când eram un băieţandru, am lucrat la Staţiunea Kerci, ca băiat de serviciu la mesele veganilor bogaţi. Pe atunci nu mă cunoşteai. Tocmai venisem din părţile Pamirului. Tu şi cu prietenul tău, poetul, aţi ajuns la Kerci.

— Acuma, da, îmi amintesc. Părinţii lui Phil muriseră în acel an. Erau buni prieteni de-ai mei, iar eu urma să-l duc pe Phil la universitate. Exista însă un vegan care-i luase prima lui femeie şi o dusese la Kerci. Da, era tipul care dădea spectacole. Am uitat cum îl chema.

— Thrilpai Ligo, boxerul shajadpa, care arăta ca un munte la marginea unei câmpii întinse, înalt şi de neclintit. El boxa cu aşa-numitele Vegan cesti, adică nişte fâşii de piele prevăzute cu câte zece cuie ascuţite, înfăşurate în jurul mâinii.

— Da, îmi aduc aminte…

— Tu nu mai boxaseşi shajadpa până atunci, însă te-ai luptat cu el pentru fată. S-a adunat multă lume, atât vegani, cât şi fete pământene, iar eu m-am urcat pe o masă, ca să privesc. După un minut, capul îţi era plin de sânge. El încerca să facă în aşa fel încât să-ţi intre sângele în ochi, însă tu îţi scuturai încontinuu capul. Aveam cincisprezece ani pe atunci şi nu omorâsem decât trei oameni. Mă gândeam că eşti deja pe moarte pentru că nu apucaseşi nici măcar să-l atingi. Dar, deodată, mâna ta dreaptă a ţâşnit şi l-a lovit năpraznic, asemeni unui ciocan aruncat. L-ai lovit în mijlocul acelui os dublu pe care cei albaştri îl au în zona pieptului — şi ei sunt mai rezistenţi acolo decât suntem noi -, spărgându-l ca pe un ou. Sunt sigur că eu n-aş fi putut face niciodată aşa ceva şi de aceea mi-e teamă de mâinile tale. Pe urmă, am aflat că ai mai rupt şi oasele unui liliac-păianjen. Nu, Karagee, eu te-aş ucide-de la distanţă.

— Asta s-a întâmplat demult… Nu credeam că-şi mai aminteşte cineva.

— Ai câştigat fata.

— Da. Nu-mi amintesc cum o chema.

— Dar nu i-ai dat-o înapoi poetului. Ai păstrat-o pentru tine. Iată de ce, probabil, te urăşte el…

— Phil? Fata aceea? Am, uitat şi cum arăta.

— Dar el n-a uitat niciodată. Iată de ce cred că te urăşte. Pot mirosi ura, iar mirosul mă duce la sursă. Tu i-ai luat prima femeie. Eram acolo.

— A fost ideea ei.

— …Acuma el îmbătrâneşte şi tu rămâi tânăr. Este păcat, Karagee, când prietenul are motive să-şi urască prietenul.

— Da.

— Şi nu răspund la întrebările tale.

— E posibil ca tu să fi fost angajat să-l omori pe vegan.

— Este posibil.

— De ce?

— Am spus doar că-i posibil, nu că e într-adevăr aşa.

— Atunci n-am să-ţi mai pun decât o singură întrebare, şi cu asta terminăm. Ce lucru bun va aduce moartea veganului? Cartea lui s-ar putea dovedi foarte folositoare pentru relaţiile vegano-umane.

— Eu nu ştiu, Karagee, dacă din asta ar ieşi ceva bun sau rău. Hai să mai aruncăm câteva cuţite.

Şi-am aruncat. Am ales distanţa, mi-am căutat poziţia de echilibru şi-am plasat două cuţite drept în centrul ţintei. Pe urmă, Hasan a înghesuit şi el două peste-ale mele, din ultimul răzbătând scrâşnetul metalului lovit.

— Am să-ţi spun ceva, i-am zis, pe când scoteam cuţitele din ţintă. Eu sunt organizatorul acestei deplasări şi răspund de siguranţa membrilor grupului. Îl voi păzi şi eu pe vegan.

— Ăsta-i un lucru foarte bun, Karagee. Are nevoie de protecţie.

Am pus cuţitele la loc, în trusă şi m-am îndreptat spre uşă.

— După cum ştii, vom pleca mâine dimineaţă la orele nouă. Voi avea la dispoziţie un convoi de skimmere pe terenul nr. 1 din complexul Oficiului.

— Da. Noapte bună, Karagee.

— …Şi spune-mi Conrad.

— Da.

Avea în mână un cuţit gata să-l arunce la ţintă. Am închis uşa şi m-am înapoiat pe coridor. În timp ce mergeam, am auzit în spatele meu un alt poc!, mult mai aproape decât primele. Şi pocnetul a răsunat ca un ecou în jurul meu, acolo, pe hol.