Nemuritorul

*

Revenindu-mi într-un loc fierbinte, înăbuşitor…

Revenindu-mi într-un loc fierbinte, înăbuşitor, care miroase ca un grajd…

Revenindu-mi într-un loc întunecat, fierbinte, înăbuşitor, care miroase ca un grajd…

…Asta nu prea era de natură să liniştească mintea, să potolească stomacul sau să permită restabilirea activităţilor senzoriale pe o bază sigură şi normală.

Acolo putea şi era îngrozitor de cald, iar eu nu voiam să inspectez podeaua murdară mai îndeaproape — dar mă aflam deja într-o poziţie foarte potrivită pentru aşa ceva. Am gemut, mi-am pipăit oasele şi m-am ridicat într-o rână. Plafonul era jos şi cobora şi mai mult, înainte de-a întâlni peretele din spate. Singura fereastră către exterior era mică şi cu gratii.

Ne găseam în partea din spate a unei cocioabe de lemn. Pe peretele opus, se afla o altă fereastră cu gratii, care însă nu ducea afară, ci tot înăuntru, undeva. Dincolo se întindea o cameră mai mare, iar George şi Dos Santos vorbeau prin fereastră cu o persoană aflată de partea cealaltă. La vreun metru şi ceva distanţă de mine, Hasan zăcea inconştient sau mort.; pe cap avea sânge uscat. Phil, cu Myshtigo şi cu fetele tăifăsuiau încetişor în colţul cel mai îndepărtat.

În timp ce înregistram toate aceste amănunte, şedeam şi-mi frecam tâmpla. Partea stângă continua să mă doară şi numeroase alte porţiuni ale anatomiei mele hotărâseră să facă la fel.

— S-a trezit, zise deodată Myshtigo.

— Salutare la toată lumea! Mi-am revenit, am încuviinţat eu.

Veniră spre mine, iar eu am încercat să mă ridic în picioare. Era o adevărată bravadă, dar am reuşit s-o fac.

— Suntem prizonieri, mă informă Myshtigo.

— O, da? Serios? N-aş fi ghicit niciodată.

— Pe Taler nu se întâmplă asemenea lucruri, remarcă el, şi nici pe vreo altă lume din Complexul Vegan.

— Mare păcat că n-ai rămas acolo, am spus eu. Şi nu uita de câte ori ţi-am cerut să te-ntorci de unde-ai venit!…

— Aşa ceva nu s-ar fi întâmplat, dacă nu era duelul vostru…

Atunci l-am pocnit. Nu m-am putut abţine. Prea era patetic. L-am lovit cu dosul palmei, de s-a dus până-n perete.

— Încerci să-mi spui că nu ştii de ce azi-dimineaţă stăteam acolo, pe post de ţintă?

— Din cauză că te-ai certat cu garda mea personală, zise el, frecându-şi obrazul.

— …Cu privire la faptul dacă urma să te ucidă sau nu.

— Pe mine? Să mă ucidă?…

— Las-o baltă, m-am răstit. Oricum nu mai are nici o importanţă. Nu acum. Practic tu te afli tot pe Taler şi poţi la fel de bine să-ţi petreci acolo ultimele ore. Ar fi fost frumos dac-ai fi putut să vii pe Pământ şi să ne vizitezi, măcar pentr-un timp. Dar n-a fost să fie.

— O să murim aici, nu-i aşa? întrebă el.

— Asta-i obiceiul pământului.

M-am întors şi l-am studiat pe omul care mă cerceta din cealaltă parte a gratiilor. În acest moment, Hasan se sprijinea de peretele cel mai îndepărtat, cu capul între mâini. Nu observasem când se ridicase.

— Bună ziua, ne spuse omul din spatele gratiilor, vorbind englezeşte.

— E ziuă? am întrebat eu.

— Cum te văd şi cum mă vezi, replică el.

— Şi de ce nu suntem morţi? m-am interesat.

— Pentru că v-am dorit vii, explică el. O, nu pe tine personal — Conrad Nomikos, comisar pentru Arte, Monumente şi Arhive — nici pe distinşii tăi prieteni, inclusiv poetul laureat. Am dorit ca orice prizonier luat de ei să fie adus aici viu. Identitatea voastră, ca să zic aşa, este un condiment în plus.

— Cu cine am plăcerea să vorbesc? am întrebat.

— Dumnealui este doctorul Moreby, zise George.

— Vrăjitorul lor, completă Dos Santos.

— Prefer calificativul „şaman” sau „vraci”, îl corectă Moreby, zâmbind.

M-am apropiat de gratii şi-atunci l-am văzut: subţirel, bronzat, proaspăt bărbierit si cu părul împletit în întregime într-o codiţă neagră, groasă, înfăşurată ca o cobră în jurul capului. Avea ochii negri, apropiaţi, fruntea înaltă şi fălcile bine dezvoltate, prelungite în jos, dincolo de mărul lui Adam. Purta sandale împletite, un sari verde, curat, şi un colier format din falange umane. În urechi îi atârnau cercei mari, de argint, în formă de şarpe.

— Engleza dumitale e destul de corectă, am spus eu, iar „Moreby” nu-i un nume grecesc.

— O, Doamne! făcu bărbatul, cu un gest graţios, ce mima surpriza. Eu nu sunt localnic. Cum de m-aţi putut confunda cu un băştinaş?

— Mă scuzi, am zis eu. Acum îmi dau seama că eşti prea bine îmbrăcat.

El chicoti.

— Ah. zdrenţele astea?!… Le-am aruncat, pur şi simplu pe mine. Nu, eu sunt de pe Taler. Am citit nişte cărţi nemaipomenite pe tema Returnismului şi-am hotărât să mă întorc şi să ajut la reconstituirea Pământului.

— Da? Şi ce s-a întâmplat pe urmă?

— La vremea aceea, Oficiul nu făcea angajări şi, în consecinţă, am avut oarece greutăţi în a-mi găsi de lucru pe plan local. M-am hotărât deci să m-apuc de activitatea de cercetare. Pentru aşa ceva, locul de-aici oferă nenumărate şanse.

— Ce fel de activitate de cercetare?

— Am două licenţe în antropologie culturală, luate la New Harvard. M-am hotărât să studiez în profunzime un Trib Fierbinte şi, după o serie de linguşeli, i-am făcut pe membrii acestuia să mă accepte. Totodată, am început să-i educ. Curând însă, am constatat că mi se supun în toate privinţele. Minunat pentru amorul propriu. După un timp, studiile mele, activitatea socială au ajuns să capete o importanţă tot mai mică. Cum să-ţi spun, îndrăznesc să cred că ai citit Heart of Darkness[25]… ştii ce vreau să zic. Obiceiurile locale sunt aşa de… hai să le numim primitive, încât am găsit că-i mai stimulativ să particip decât să observ. M-am apucat, aşadar să redimensionez unele dintre practicile lor rudimentare, pe baza unor linii estetice. Aşa că, până la urmă, i-am educat de-adevăratelea. De când am venit eu aici, acţionează cu din ce în ce mai mult stil.

— Acţionează? Cum adică?

— Păi, în primul rând, înainte erau simpli canibali. În al doilea rând, erau lipsiţi de rafinament în modul cum îi tratau pe captivi, înainte de a-i căsăpi. Asemenea lucruri sunt foarte importante. Făcute cum trebuie, ele dau o anumită distincţie… ştii ce vreau să spun. M-am întâlnit aici cu o bogăţie de obiceiuri, superstiţii, tabu-uri din multe culturi şi multe ere — chiar aici, la nasul meu. (Gesticulă din nou). Omul — chiar semi-omul. Omul Fierbinte — este o făptură iubitoare de ritualuri, iar eu am ştiut întotdeauna o mulţime de lucruri în genul ăsta. Aşa că le-am folosit cum trebuie si iată-mă, acum, într-o poziţie de mare onoare şi stimă.

— Dar despre noi, ce ne poţi spune?

— Lucrurile deveniseră destul de monotone, zise el, iar localnicii — tot mai neastâmpăraţi. Am hotărât, deci, că a venit timpul pentru o altă ceremonie. Am vorbit cu Procrustes, şeful războinicilor, şi i-am sugerat să facă rost de nişte prizonieri. Cred că pe la pagina 577 din ediţia prescurtată a Crengii de aur[26] se spune: „Tolalakii, cunoscuţi vânători de capete din Celebes-ul Central, beau sângele şi mănâncă creierii victimelor lor, pentru ca astfel să devină viteji. Italonii din insulele Filipine beau sângele duşmanilor măcelăriţi şi le mănâncă de crude ceafa şi măruntaiele, dorind să-şi însuşească în acest mod curajul acestora”. Ei bine, avem aici o limbă de poet, sângele unui cuplu de războinici redutabili, creierul de la un distins om de ştiinţă, ficatul bolnăvicios al unui politician aprig şi carnea interesant colorată a unui vegan — şi, toate, în aceeaşi cameră. O pradă bogată, aş îndrăzni să zic.

— Ai spus-o extrem de clar, am remarcat eu. Dar cu femeile ce va fi?

— Oh, pentru ele vom elabora un ritual al fertilităţii, care se va încheia — evident — cu un sacrificiu prelungit.

— Înţeleg.

— … Asta în cazul în care nu vă vom lăsa pe toţi să vă continuaţi drumul, nevătămaţi.

— Ooh?

— Da. Lui Procrustes îi place să le dea oamenilor şansa de a se compara cu un model, de a fi supuşi la încercări, eventual de a se răscumpăra. În această privinţă e cel mai creştin dintre toţi.

— Şi nu-şi trădează numele bănuiesc?[27]

Hasan veni lângă mine şi se holbă la Moreby, privindu-l printre gratii.

— Ei bine, bine, zise Moreby. Ştiţi că mi-ar plăcea cu adevărat să vă mai ţin un timp pe-aici? Aveţi simţul umorului. Celor mai mulţi dintre Kouretes le lipseşte această trăsătură, deşi altminteri sunt nişte personalităţi exemplare. Aş putea ajunge să-mi placă de voi…

— Nu te obosi. Vorbeşte-mi mai bine despre modul de răscumpărare.

— Ah da. Noi suntem gardienii Omului Mort — creaţia mea cea mai interesantă. Sunt sigur că unul dintre voi doi îşi va da seama de asta, pe timpul scurtei întâlniri cu el. (Se uită de la mine la Hasan, apoi înapoi, de la Hasan la mine).

— Ştiu despre Omul Mort, am spus. Povesteşte-mi mai bine ce trebuie făcut.

— Vi se cere să desemnaţi un luptător din rândurile voastre, care să se bată cu el astă-seară, când se va scula iarăşi din morţi.

— Ce e tipul?

— Un vampir.

— Aiurea. Ce e în realitate?

— Un vampir adevărat. O să vedeţi.

— Mă rog, fie cum, zici tu. E vampir şi unul dintre noi se va lupta cu el. Cum?

— Lupte libere, cu mâinile goale. Prinde-l, dacă poţi… Şi el nu-i greu de prins. Va sta uite-acolo şi vă va aştepta. Şi-o să fie foarte însetat şi flămând, bietul băiat…

— Şi dacă e bătut, prizonierii tăi vor fi liberi să plece?

— Asta-i regula, aşa am stabilit-o acum vreo şaisprezece sau şaptesprezece ani. Desigur, o asemenea situaţie încă nu a apărut până în clipa de faţă…

— Înţeleg. Vrei să spui că el e foaarte puternic.

— O, e invincibil. Asta-i partea nostimă. Ceremonia n-ar mai face doi bani dacă s-ar putea termina altfel. Eu le spun oamenilor mei întreaga poveste, înainte de luptă, după care ei vin să asiste ca martori. Prin aceasta, se reafirmă credinţa lor în destin şi strânsa mea legătură cu căile sale.

Hasan îmi aruncă o privire scurtă.

— Ce vrea să spună ăsta, Karagee?

— Soarta luptei e pecetluită, am zis eu.

— Dimpotrivă, mă contrazise Moreby. Nu este şi nici nu trebuie să fie. Exista cândva o zicală pe această planetă, în legătură eu un sport din vechime: Niciodată să nu pariezi împotriva blestemaţilor de yankei, că-ţi pierzi banii. Omul Mort nu poate fi bătut, deoarece s-a născut cu o multitudine de calităţi naturale, asupra cărora am contribuit şi eu, într-o măsură considerabilă. El a mâncat — la propriu — mulţi campioni, ceea ce înseamnă, desigur, că puterea lui este egală cu a tuturor acestora. Oricine l-a citit pe Frazer ştie asta.

Căscă, acoperindu-şi gura cu un baston confecţionat din pene.

— Acum trebuie să mă duc la locul petrecerii, ca să supraveghez ornarea sălii cu crengi de stejar. Hotărâţi cine va lupta din partea voastră, în această seară, când ne vom revedea cu toţii. Bună ziua!

— Rupe-ţi-ai gâtul!

El zâmbi si ieşi din cocioabă.