Nemuritorul

*

Atârnam acolo, în noaptea rece. Aşteptaserăm foarte mult şi, în cele din urmă, pierduserăm noţiunea timpului. Muşchii amorţiţi ne dureau. Eram plini de sângele uscat provenit de la nenumăratele răni uşoare ne caro le primiserăm. Pe trup aveam peste tot vânătăi. Oboseala şi nesomnul ne zăpăciseră.

Atârnam acolo, iar legăturile ne intrau în carne…

— Crezi că vor reuşi s-ajungă până la tine în sat?

— I-am ajutat să aibă un avans substanţial, la pornire. Cred că au o şansă reală.

— Întotdeauna este greu de lucrat cu tine, Karagee.

— Am observat şi eu asta.

— …Ca în vara în care-am putrezit în închisorile din Corsica.

— Aşa e.

— …Sau în marşul asupra Gării Chicago, după ce ne pierduserăm tot echipamentul în Ohio.

— Da, atunci a fost un an nenorocit.

— Tu însă ai întotdeauna necazuri, Karagee. „Născut să-nnoade coada tigrului”, aşa se spune despre oameni ca tine. E greu să lucrezi cu ei. În ce mă priveşte, mie-mi place să stau liniştit la umbră, cu o carte de versuri în braţe, cu pipa…

— Ssst! Aud ceva!

Răsuna, într-adevăr, un zgomot de copite.

Un satir apăru în afara conului de lumină pe care-l proiecta lanterna căzută. Se mişca nervos, iar ochii îi fugeau de la mine la Hasan, apoi iar la mine, în sus şi-n jos, în jurul nostru şi dincolo de noi.

— Ajută-ne, micule cornut! am strigat eu, în greceşte.

Satirul înaintă cu grijă. Văzu sângele şi trupurile ciopârţite ale celor din tribul Kouretes. Se întoarse brusc, gata s-o ia la fugă.

— Nu pleca! Am nevoie de tine! Sunt eu, cântăreţul din nai…

El se opri şi se întoarse, cu nările dilatate tremurându-i. Urechile ascuţite pândeau orice zgomot. Întorcându-se şi trecând prin zona masacrului, o expresie de durere i se putu citi pe faţa aproape umană.

— Sabia… La picioarele mele!…, am spus eu, făcându-i semn din ochi. Ridic-o!

Nu părea să-i placă ideea de-a atinge ceva făcut de om, cu-atât mai puţin o armă. Am fluierat ultimele acorduri ale melodiei pe care-o cântasem nu cu mult timp în urmă.

Ochii i se umeziră. Şi-i şterse cu dosul încheieturilor sale păroase.

— Ia sabia şi taie-mi legăturile. Ia-o… Nu aşa, că te răneşti. Cu celălalt capăt… Da.

O apucă de partea care trebuia şi se uită la mine. Am mişcat mâna dreaptă.

— Frânghiile… Taie-le!

Făcu ce-i cerusem. Îi trebuiră douăzeci de minute, timp în care m-am ales cu o mulţime de crestături sângerânde. Era cât pe ce să-mi taie o arteră, dar am scăpat, mişcându-mi mâna. După ce-mi eliberă braţele, se uită la mine, într-o atitudine de aşteptare.

— Acum dă-mi cuţitul. De rest mă ocup eu…

Aşeză lama în mâna mea întinsă. Am luat-o. După câteva secunde, eram liber. Pe urmă l-am eliberat şi pe Hasan. Când m-am întors, satirul dispăruse. Am auzit în depărtare zgomotul precipitat al copitelor lui.

— Diavolul m-a iertat, zise Hasan.