Nemuritorul

*

Am luat-o înapoi pe drum şi, în cele din urmă, am ajuns la poiană. Am fixat lanterna la un capăt al locului, astfel încât lumina să cadă pe un pâlc de copăcei, şi m-am dus în celălalt capăt. Am adunat nişte pietre, am pus una în praştie şi am tras într-un pom. Dar nu l-am nimerit. Am mai tras încă o duzină, din care patru au lovit ţinta. Am continuat să exersez. După vreo oră, reuşisem să nimeresc obiectivul cu ceva mai multă regularitate. Dar de la cincizeci de metri probabil că încă nu puteam să mă măsor cu Hasan.

Noaptea trecea, iar eu mă tot antrenam. După un timp am ajuns la ceea ce părea a fi limita maximă a preciziei pe care-o puteam realiza. Cam şase din şapte lovituri ajungeau unde trebuie.

Învârtind praştia şi aruncând o altă piatră să se izbească de pom, mi-am dat seama că aveam ceva în favoarea mea. Pietrele mele erau aruncate cu mare forţă. Sfărâmasem deja câţiva copaci mai mici şi eram sigur că Hasan nu putea face la fel nici cu de două ori mai multe lovituri. Dacă reuşeam să-l nimeresc, bine; altfel, toată puterea din lume n-avea nici o valoare.

Şi n-aveam nici o îndoială că el mă putea nimeri. Mă întrebam însă câte lovituri puteam să încasez şi să rămân, totuşi, în stare să lupt. Depindea, desigur, şi de locul în care m-ar fi izbit.

Am lăsat praştia şi-am scos pistolul de la brâu, când am auzit rupându-se o creangă ceva mai departe, în dreapta mea. Hasan apăru în poiană.

— Ce doreşti? l-am întrebat.

— Am venit să văd cum se desfăşoară antrenamentul tău, zise el, uitându-se la copacii rupţi.

Ridicând din umeri, am pus pistolul la loc şi-am apucat iarăşi praştia.

— Până la răsăritul soarelui ai să înveţi.

Am traversat poiana şi-am luat lanterna. Hasan se uită cu atenţie la un copac mai mic, transformat acum, parţial, în scobitori. Nu scoase o vorbă.

Ne-am întors în tabără. Toţi se culcaseră, mai puţin Dos Santos. El făcea de gardă. Cu o puşcă automată in mână, se plimba în jurul zonei de alarmă. Făcându-i un semn cu mâna, am intrat în tabără.

Hasan îşi instala întotdeauna un „Gauzy” — un cort cu foaie simplă, opacă, uşoară ca fulgul şi foarte rezistentă. Însă niciodată nu dormea în el. Îl folosea doar ca să-şi ţină boarfele.

M-am aşezat pe un buştean în faţa focului, iar Hasan intră pe brânci în „Gauzy”. Ieşi de-acolo o clipă mai târziu, cu pipa şi cu o bucată de material tare, cu aspect de răşină, pe care se apucă s-o răzuiască, fărâmiţându-i cojile. Amestecă apoi pulberea obţinută cu puţin tutun slab şi-şi umplu pipa. După ce şi-o aprinse eu un beţişor luat din foc, se aşeză lângă mine ca să fumeze.

— Eu nu vreau să te omor, Karagee, mărturisi ei.

— Împărtăşesc acest sentiment. Nici eu nu doresc să fiu ucis.

— Însă mâine trebuie să ne luptăm.

— Da.

— Poţi să-ţi retragi provocarea.

— Iar tu poţi să pleci cu skimmer-ul.

— N-am să plec.

— Nici eu n-o să-mi retrag provocarea.

— E trist, zise el, după o vreme. Trist că doi tipi ca noi trebuie să se bată pentru un albastru. El nu merită viaţa ta şi nici pe-a mea.

— E-adevărat, am zis, însă aici este în joc mai mult decât viaţa lui. Viitorul acestei planete depinde întrucâtva de ceea ce face el.

— Eu nu cunosc treburile astea, Karagee. Eu lupt pentru bani. N-am altă ocupaţie.

— Da, ştiu.

Focul abia mai pâlpâia. Am adăugat câteva vreascuri.

— Îţi mai aminteşti când am pus o bombă pe Coasta de Aur, în Franţa? întrebă el.

— Îmi amintesc.

— În afară de vegani, am ucis şi mulţi oameni.

— Da.

— Prin asta, viitorul planetei nu s-a schimbat, Karagee. Căci iată-ne acum, aici, după mulţi ani, şi nimic nu e altfel.

— Ştiu asta.

— Şi mai ţii minte zilele când ne-am strecurat pe brânci într-o gaură de pe coasta dealului care domină golful Pireu? Uneori îmi aduceai benzi de cartuşe, iar eu trăgeam în bărcile-văpaie, şi când oboseam eu, treceai tu la mitralieră. Aveam multă muniţie. Garda Oficiului n-a debarcat în ziua aceea şi nici în următoarea. Ei nu au ocupat Atena şi nici n-au înfrânt Radpolul. Şi discutam pe când stăteam acolo, în cele două zile şi-n noaptea dintre ele, aşteptând să vină sfera de foc… iar tu mi-ai vorbit despre Puterile din Cer.

— Am uitat…

— Eu, nu. Mi-ai spus că sunt acolo oameni ca şi noi, care trăiesc sus, pe firmament, aproape de stele. Că mai sunt şi cei albaştri. Unii oameni, spuneai tu, caută să intre în graţiile acestora şi-ar vrea să le vândă Pământul ca să-l transforme în muzeu. Alţii, ziceai tu, nu voiau să facă asta, urmărind ca lucrurile să rămână aşa cum sunt acum: proprietatea lor, sub conducerea Oficiului. Cei albaştri erau divizaţi în legătură cu această chestiune, pentru că se punea problema dacă este moral şi etic să se procedeze aşa. S-a ajuns la un compromis, în urma căruia li s-au vândut albaştrilor nişte zone curate, pe care ei le-au folosit ca staţiuni şi din care se efectuau excursii în restul Pământului. Tu însă voiai ca Pământul să aparţină numai oamenilor. Spuneai că dacă le vom da albaştrilor o bucăţică, ei vor dori să ia totul. Ţineai neapărat ca oamenii din stele să se întoarcă şi să-şi reconstruiască oraşele, să îngroape Locurile Fierbinţi şi să ucidă bestiile care-i prăpădesc pe pământeni. Cum stăteam acolo şi aşteptam sfera de foc, spuneai că ne aflăm în război, nu din cauza a ceva ce puteam vedea, auzi, simţi sau pipăi, ci din cauza Puterilor din Cer, care nu ne văzuseră niciodată şi pe care nici noi nu le vom vedea vreodată. Lucrul acesta îl făcuseră Puterile din Cer şi din pricina asta oamenii trebuiau să moară aici, pe Pământ. Spuneai că prin moartea oamenilor şi a celor albaştri, Puterile ar putea să se reîntoarcă pe Pământ. Totuşi, n-au făcut-o. N-a fost decât moartea. Şi până la urmă Puterile din Cer ne-au salvat, pentru că ele trebuiau să fie consultate înainte ca sfera de foc să poată fi aprinsă deasupra Atenei. Ele au reamintit Oficiului o veche lege, proclamată după perioada celor Trei Zile, care spunea că mingea arzândă nu va mai străluci niciodată pe cerul Pământului. Tu ai crezut că o vor aprinde oricum, însă ele n-au făcut-o. De aceea i-am oprit noi la Pireu. Am ars Madagascarul pentru tine, Karagee, însă Puterile n-au coborât niciodată pe Pământ. Şi când oamenii primesc bani mulţi, pleacă şi nu se mai întorc niciodată de-acolo, din cer. Din tot ce-am făcut noi în zilele alea, nimic n-a produs vreo schimbare.

— Datorită faptelor noastre, în loc să se înrăutăţească, lucrurile au rămas aşa cum erau, l-am contrazis eu.

— Ce se va întâmpla dacă moare individul ăsta albastru?

— Nu ştiu. Lucrurile s-ar putea înrăutăţi. Dacă el priveşte locurile prin care trecem ca pe nişte posibile domenii care să fie cumpărate de vegani, atunci se repetă vechea poveste.

— Iar Radpolul va lupta din nou şi va pune bombe?

— Cred că da.

— Atunci, să-l ucidem acum, înainte să meargă mai departe şi să vadă mai multe.

— S-ar putea să nu fie chiar atât de simplu, iar ei ar putea trimite pe un altul. Ar urma, de asemenea, represalii — poate arestarea în masă a membrilor Radpolu-lui. Radpolul nu mai trăieşte la marginea vieţii, aşa cum era în zilele de odinioară. Oamenii sunt nepregătiţi. Au nevoie de timp ca să se pregătească. Pe acest albastru, cel puţin, îl am în mână. Îl pot supraveghea, îi pot afla planurile. Pe urmă, dacă e nevoie, pot să-l omor şi singur.

Trase un fum din pipă. Am tras şi eu aer pe nări. Mirosul aducea a lemn de santal.

— Ce fumezi?

— Ceva de pe lângă căminul meu. Am fost recent pe-acolo. E o plantă nouă, care n-a mai crescut niciodată în zona aia. Încearcă şi tu.

Am tras câteva fumuri în piept. La început, nu s-a întâmplat nimic. Am continuat să inspir şi, după un minut, mădularele mi-au fost cuprinse treptat de linişte şi de răcoare. Avea un gust amar, dar era relaxant. I-am înapoiat pipa. Senzaţia a continuat şi s-a întărit. Era foarte plăcută. De multe săptămâni nu mă mai simţisem atât de refăcut şi de relaxat. Focul, umbrele şi pământul din jurul nostru deveniră dintr-o dată mai reale, iar aerul nopţii, şi îndepărtata lună, şi zgomotul paşilor lui Dos Santos apărură cumva mai clare decât viaţa însăşi. Lupta părea ridicolă. În final, o vom pierde. Era scris ca oamenii să se preschimbe în pisicile, câinii şi maimuţele dresate ale adevăratului popor — veganii, şi pe undeva nici nu era o idee aşa de rea. Poate că aveam nevoie de cineva mai înţelept care să ne vegheze, care să ne îndrume viaţa. Pe timpul celor Trei Zile am transformat lumea noastră în ruine, în timp ce veganii nu cunoscuseră niciodată un război nuclear. Ei aveau în funcţiune o guvernare interstelară suplă şi eficientă, cuprinzând zeci de planete. Tot ce făceau era plăcut din punct de vedere estetic. Propriile lor vieţi decurgeau în mod regulat şi liniştit. De ce să nu-i lăsăm să aibă Pământul? Poate că vor face din el ceva mai bun decât am făcut noi. Şi de ce să nu fim mâna lor de lucru? N-ai fi o viaţă tocmai rea. Să le oferim bătrânul glob de noroi, plin de răni radioactive şi populat de handicapaţi. De ce nu?

Am acceptat încă o dată pipa, inhalând şi mai multă pace. Era tare plăcut să nu te mai gândeşti la aceste lucruri. Să nu te mai gândeşti la nimic pentru care n-ai putea face ceva. Doar să fii acolo şi să respiri aerul nopţii, contopindu-te cu focul şi cu vântul. Universul îşi va cânta imnul unităţii. De ce să deschizi sacul haosului, aici, în catedrală?

Dar eu o pierdusem pe Cassandra, vrăjitoarea mea cea bună de pe insula Kos, datorită forţelor nepăsătoare ce mişcă pământul şi apele. Nimic nu-mi putea şterge sentimentul acestei pierderi. Ai fi zis că-i undeva departe, închis în spatele unui geam, dar era totuşi prezent. Toate pipele Orientului nu mi-ar fi putut alina această durere. Nu doream să cunosc pacea. Voiam ură. Voiam să lovesc în toate măştile din univers — în uscat, apă, cer, în Taler, Guvernul Terestru şi Oficiu — cu ideea că în spatele uneia dintre ele aş putea găsi acea forţă care mi-o luase pe Cassandra şi s-o fac să încerce o parte din durerea mea. Nu doream să încerc pacea. Nu doream să mă contopesc cu nimic din ceea ce mă lovise în ce era al meu prin sânge şi dragoste. Măcar pentru cinci minute doream să fiu din nou Karaghiosis, să privesc totul prin cătarea armei şi să apăs pe trăgaci.

O, Zeus, stăpânul fulgerelor roşii arzătoare, mă rugam eu, fă în aşa fel încât să pot birui Puterile din Cer.

Am revenit la pipă.

— Mulţumesc, Hasan, dar încă nu sunt pregătit pentru Marele Smochin[23].

M-am ridicat şi m-am dus spre locul unde-mi aruncasem bagajul.

— Îmi pare rău că dimineaţă va trebui să te ucid, strigă el, după mine.