— Eşti un kallikanzaros![1], proclamă ea, dintr-o dată.
M-am întors pe partea stângă şi am zâmbit prin întuneric.
— Mi-am lăsat copitele şi coarnele la Oficiu.
— Ai auzit povestea!
— Numele meu este Nomikos!
M-am întins după ea şi am găsit-o.
— De data asta ai de gând să distrugi lumea?
Am râs şi am tras-o lângă mine.
— O să mă mai gândesc. Dac-aşa se face Pământul praf…
— Tu ştii că acei copii care s-au născut aici, de Crăciun, au în ei sânge de kallikanzaros şi odată chiar mi-ai povestit că ziua ta de naştere…
— Bine, bine!…
Mi-a trecut prin minte că ea glumea doar pe jumătate. Cunoscând unele dintre lucrurile ce pot fi găsite întâmplător în Locurile Vechi, devenite acum Locurile Fierbinţi, aproape că ajungi să crezi în mituri fără vreun efort suplimentar — cum e cazul poveştii cu spiriduşii aceia semănând cu Pan, care se adună în fiecare primăvară să-şi petreacă zece zile cu tăiatul Pomului Lumii, doar pentru a fi împrăştiaţi în ultimul moment de sunetul tălăngilor de Paşti. (Cling-cling — tălăngile, cranţ-cranţ — scrâşnetul dinţilor, tropa-tropa — copitele etc.) Cassandra şi cu mine nu obişnuiam să discutăm în pat probleme de religie, de politică sau de folclor egeean (deşi, pentru mine, născut fiind în această zonă, amintirile sunt încă vii, oarecum).
— Sunt jignit, am spus eu, doar pe jumătate în glumă.
— Şi tu mă jigneşti pe mine…
— Îmi pare rău.
M-am liniştit din nou. După un timp, i-am explicat:
— Demult, pe când eram puşti, cei de seama mea mă priveau de sus şi-mi ziceau „Konstantin Kallikanzaros”. Când m-am făcut mai mare şi mai urât, au încetat să-mi mai spună aşa. Cel puţin când eram de faţă…
— „Konstantin”? Asta era numele tău? Mă-ntrebam…
— Acum este Conrad, aşa că uită-l pe celălalt.
— Dar îmi place. Prefer să-ţi spun „Konstantin” decât „Conrad”…
— Dacă-ţi face plăcere…
Luna îşi înălţa faţa răvăşită deasupra pervazului ferestrei, parcă pentru a-şi bate joc de mine. Neputând s-ajung la ea şi nici măcar la geam, m-am uitat în altă parte. Noaptea era rece, apăsătoare şi umedă, ca întotdeauna prin părţile astea.
— E greu să spui despre Comisarul pentru Arte, Monumente şi Arhive al planetei Pământ c-ar avea de gând să taie Pomul Lumii, am remarcat eu, iritat.
— Dragul meu kallikanzaros, replică ea, prea repede, n-am spus aşa ceva. Însă an de an sunt tot mai puţini clopoţei şi nu întotdeauna ceea ce contează este dorinţa. Am totuşi sentimentul că tu vei schimba într-un fel lucrurile. Poate…
— Te înşeli, Cassandra…
— Şi mi-e teamă, şi mi-e frig…
Şi era drăgălaşă pe întuneric, aşa că am luat-o în braţe, ca s-o feresc de rouă ceţoasă, ceţoasă…