Nemuritorul

*

Sperasem ca memoria lui Hasan să se fi dus de râpă sau. dimpotrivă, să fi urcat undeva, printre nori. Dar speranţa mea se risipi atunci când intrarăm în bibliotecă. El stătea cu spatele drept şi sorbea limonadă.

Să tot fi avut vreo optzeci sau nouăzeci de ani, poate chiar mai mult, dar arăta ca de patruzeci şi încă putea să acţioneze ca la treizeci. Corpul său răspunsese foarte bine la tratamentul Sprung-Samser. Aşa ceva nu se întâmplă des. De fapt, nu se întâmplă aproape niciodată. Acest tratament provoacă la unii un şoc anafilactic accelerat, fără nici un motiv aparent, şi nici chiar un puseu de adrenalină intra cardial nu-i mai face să-şi revină; alţii, cei mai mulţi, reuşesc să se menţină în starea caracteristică vârstei de 50-60 de ani. Însă în cazuri extrem de rare, cam de unul la o sută de mii, tratamentul are ca rezultat o întinerire.

Ceea ce m-a frapat în mod deosebit este că, din lungul şir al celor implicaţi, destinul l-a ales tocmai pe el pentru un asemenea mod de rezolvare.

Trecuseră peste cincizeci de ani de la Afacerea Madagascar, în care Hasan fusese folosit de către partidul Radpol în acţiunea sa de „vendeta” împotriva taleriţilor — adică a celor de pe astrul Taler. El se aflase în solda răposatului (Dumnezeu să-l odihnească!), mare K, din Atena, care îl trimisese să „cureţe” societatea numită Earthgov Realty Company. Iar el şi-a făcut treaba. Şi încă bine! Cu un mic dispozitiv pe bază de fisiune. Buum! Reînnoire urbană imediată. Cei Puţini l-au poreclit Hasan Asasinul, el fiind ultimul mercenar de pe Pământ.

Totodată, Hasan era, alături de Phil (care nu întotdeauna fusese un mânuitor al paloşului fără lamă şi mâner), unul dintre cei Foarte Puţini care-şi puteau aminti de bătrânul Karaghiosis.

In consecinţă, cu bărbia sumeţită şi împingând înainte obrazul atins de ciupercă, am încercat să-i întunec mintea cu prima mea căutătură. Indiferent dacă se aflau în preajmă puteri vechi şi misterioase, lucru de care mă îndoiam, sau că el era mai sus decât aş fi crezut — ceea ce era posibil, sau că-mi uitase chipul — ceea ce ar fi fost posibil, deşi nu foarte probabil, ori că făcea dovada de etică profesională sau de o şiretenie animală primară… (El le avea, în proporţii diferite, pe acestea două din urmă, accentul fiind pus însă pe şiretenia animală). Nu schiţă nici un gest în clipa când furăm prezentaţi unul altuia.

— Domnul Hasan, gardianul meu personal, zise Dos Santos zâmbind ca la fotograf, în timp ce eu strângeam mâna care, cândva, ca să zic aşa, zguduise lumea.

Era, încă, o mână foarte puternică.

— Conrad Nomikos, îmi repetă Hasan numele, uitându-se printre pleoapele pe jumătate închise, de parcă l-ar fi citit de pe o listă.

Îi ştiam pe toţi din cameră, aşa că m-am grăbit spre scaunul cel mai depărtat de Hasan, ţinând mai tot timpul paharul cu băutură în dreptul feţei, pentru mai multă siguranţă. Diane — Perucă Roşie stătea alături, în picioare. Deschise gura, zicându-mi:

— Bună dimineaţa, domnule Nomikos!

— Bună seara, Diane, i-am răspuns, ridicând paharul.

Înaltă, subţirică, îmbrăcată în cea mai mare parte în alb, ea stătea lângă Dos Santos, dreaptă ca o lumânare.

Ştiu că poartă perucă pentru că odată i se ridicase puţin în sus, lăsând vederii o porţiune dintr-o cicatrice interesantă şi urâtă, pe care în mod obişnuit o ţine ascunsă sub păr. M-am întrebat de multe ori ce-o fi cu aceasta cicatrice, mai ales pe când stăteam cu nava la ancoră şi priveam stelele printre nori sau când dezgropam statuete deteriorate. Buze purpurii — tatuate, cred — pe pare nu le-am văzut niciodată zâmbind; muşchii maxilarelor îi sunt mereu încordaţi, pentru că totdeauna stă cu dinţii încleştaţi. Iar între ochi, de-atâta încruntare, i s-a format un mic „v” întors. Bărbia fină şi-o ţine ridicată; oare în semn de sfidare? Vorbeşte sacadat şi abia deschide gura când articulează cuvintele. Despre vârsta ei nu mi-am putut face o părere. Oricum, peste treizeci.

Ea şi cu Don formează o pereche interesantă. El are tenul măsliniu, este vorbăreţ, fumează mereu şi nu e în stare să stea locului mai mult de două minute. Ea este mai înaltă cu vreo treisprezece centimetri şi este tipul de om care arde fără flacără. Încă nu-i ştiu toată povestea, şi nici nu cred c-o să i-o ştiu vreodată.

Se apropie şi rămase în picioare lângă scaunul meu, în timp ce Lorel i-l prezenta pe Cort lui Dos Santos.

— Tu eşti, zise ea.

— Da, eu sunt, i-am răspuns.

— …cel care va fi ghidul excursiei.

— Fiecare ştie totul despre acest lucru, cu excepţia mea, am spus. N-ai putea să-mi povesteşti şi mie câte ceva din ceea ce ştii?

— Nu ştiu nimic, despre nimic, zise ea.

— Vorbeşti ca Phil, am remarcat eu.

— Nu asta am vrut.

— Ai făcut-o, totuşi. Deci, de ce?

— De ce, ce?

— De ce tu? Don? Aici? În această seară?

Îşi trecu limba peste buza de sus, apoi o apăsă tare, de parc-ar fi vrut să stoarcă din ea sucul de grepuri sau să-şi înăbuşe cuvintele. Pe urmă privi spre Don, însă el era prea departe ca să fi auzit şi oricum se uita în altă parte. Era ocupat să-i toarne lui Myshtigo un pahar de Coke autentică, din cana de pe măsuţa cu gustări. După părerea veganilor, formula de preparat Coke fusese descoperirea arheologică a secolului. Ea s-a pierdut pe timpul celor Trei Zile, fiind regăsită abia cu vreo zece ani în urmă. Se găseau multe feluri de cimicoke, însă nici unul nu avea asupra metabolismului veganilor acelaşi efect ca băutura originală. Aşa cum o caracterizase un istoric contemporan de-al lor, Coke era „cea de-a doua contribuţie a Pământului la cultura galactică”. Prima contribuţie era, desigur, o problemă socială nouă şi foarte delicată, pe care obosiţii filosofi vegani o aşteptaseră câteva generaţii ca să apară.

Diane îşi întoarse privirea către mine.

— Încă nu ştiu, spuse ea. Întreabă-l pe Don.

— Am să-l întreb.

Şi l-am întrebat. Însă mai târziu. Şi nu mi-a părut rău, mai ales că nu mă aşteptam să aflu ceva.

Dar, în timp ce şedeam şi mă căzneam, pe cât posibil, să trag cu urechea, am avut dintr-o dată o viziune — ceva de genul pe care un doctor de „glumeţi” mi l-a categorisit cândva drept o îndeplinire pseudotelepatică a dorinţei. Aceasta se desfăşoară cam aşa:

Doresc să ştiu ce se întâmplă undeva. Dispun de informaţii aproape suficiente ca să pot ghici. Ceea ce şi fac. Numai că asta se întâmplă ca şi cum aş vedea şi aş auzi totul cu ochii şi urechile uneia dintre părţile implicate. Şi totuşi, nu este vorba cu adevărat de telepatie, cel puţin aşa cred, căci uneori percepţia e falsă. Lucrurile par însă destul de reale.

Doctoraşul de „glumeţi” poate să-mi spună tot ce vreau despre chestia asta, mai puţin cauza pentru care se întâmplă.

Aşa se face că —

eu stăteam în mijlocul camerei,

şi mă uitam la Myshtigo,

şi eram Dos Santos,

şi spuneam:

— …vom merge împreună, pentru protecţia dumneavoastră. Nu ca secretar al Radpol-ului, ci ca un cetăţean particular.

— N-am solicitat protecţia dumitale, spunea veganul, totuşi îţi mulţumesc. Voi accepta oferta, ca să păcălesc moartea din mâinile tovarăşilor tăi — şi zâmbi în vreme ce spunea asta.- dacă vor încerca s-o caute pe timpul deplasărilor mele. Mă îndoiesc că o vor face, dar ar însemna să fiu tâmpit ca să refuz scutul lui Dos Santos.

— Eşti un înţelept, am spus noi, cu o uşoară înclinare a capului.

— Exact, zise Cort. Dar spuneţi-mi acum — şi făcu semn cu capul înspre Ellen, care tocmai terminase o discuţie aprinsă cu George şi pleca repede de lângă el -, cine e dânsa?

— Ellen Emmet, soţia lui George Emmet, directorul Departamentului pentru Protecţia Naturii.

— Care este preţul ei?

— Nu cunosc să fi fost evaluată recent.

— Dar ce preţ avea mai înainte?

— N-a avut niciodată vreunul.

— Pe Pământ, orice are un preţ.

— In cazul acesta, cred că va trebui să-l afli singur.

— Aşa am să fac, spuse el.

Femeile de pe Pământ au prezentat întotdeauna o atracţie ciudată pentru vegani. Unul dintre aceştia mi-a zis odată că ele îl fac să se simtă ca un zoofil. Ceea ce este interesant, pentru că o gagică de la Cote d’Or Resort mi-a zis cândva, cu un chicotit, că veganii o fac să se simtă ca „une zoophiliste”. Bănuiesc că jeturile acelea de aer trebuie să gâdile sau cam aşa ceva, trezind animalul din fiecare.

— Apropo, am intervenit noi, ai încetat să-ţi mai ciomăgeşti nevasta în ultimul timp?

— Care din ele? întrebă Myshtigo.

Ştergere şi, iată, mă pomenesc din nou în scaunul meu.

— …ce zici de asta? tocmai mă întreba George Emmet.

M-am holbat la el. Acum o secundă nu fusese acolo. Apăruse pe neaşteptate şi se aplecase peste braţul larg al fotoliului meu.

— Mai zi o dată, te rog. Moţăiam.

— Spuneam că liliacului-păianjen i-am venit de hac. Ce zici de acest atac?

— Rimează, am observat eu. Aşadar, povesteşte-mi cum i-am venit noi de hac liliacului-păianjen…

Dar el râdea. Este unul dintre indivizii la care râsul e ceva imprevizibil. Poate să stea botos zile întregi şi, dintr-o dată, te pomeneşti că izbucneşte în râs, din te miri ce. Când râde, scoate un scâncet ca de bebeluş, impresie întărită de culoarea roz a pielii şi de părul său rar. Aşa că am aşteptat. Ellen se apucase acum să-l insulte pe Lorel, iar Diane era ocupată cu cititul titlurilor cărţilor de pe raft.

— Am elaborat o nouă tulpină de slishi, gâfâi el in sfârşit, cu un aer confidenţial.

— Bine, dar asta e ceva nemaipomenit! După care: Şi totuşi, ce-i aia slishi? am întrebat eu, pe un ton scăzut.

— Slishi este un parazit de pe astrul Bakab, explică George, aşa, cam ca o căpuşă mare. Slishi-i mei sunt lungi de vreo zece milimetri, zise cu mândrie, intră adânc în carne şi produc o substanţă foarte veninoasă.

— Mortală?

— La ai mei, da.

— Poţi să-mi împrumuţi unul? am întrebat.

— De ce?

— Vreau să i-l pun cuiva-n spinare. Ba, dacă mă gândesc mai bine, dă-mi câteva duzini. Am o grămadă de prieteni.

— Ai mei nu fac rău oamenilor, ci numai liliecilor-păianjen. Ei ştiu să facă diferenţa. Pentru slishi-i mei (era foarte pătruns de simţul de proprietate), oamenii ar fi veninoşi. Gazda lor trebuie să aibă un metabolism bazat mai curând pe cupru, decât pe fier, explică el, iar liliecii-păianjen intră în respectiva categorie. Iată de ce vreau să merg cu tine în această călătorie.

— Vrei să găsesc un liliac-păianjen şi să-l ţin ca să pui slishi pe el? Asta vrei să spui?

— Da, aş vrea să deţin vreo câţiva lilieci-păianjen; pe-ai mei i-am folosit pe toţi, până luna trecută, dar sunt sigur că slishi-i vor acţiona cum trebuie. Vreau să merg şi să încep propagarea ciumei.

— Ai zis ciumă?

— În rândul liliecilor-păianjen. Slishi-i se înmulţesc foarte repede în condiţiile de pe Pământ, dacă dispun de un purtător corespunzător, şi ar deveni extrem de contagioşi dacă i-am lansa la momentul oportun al anului. M-am gândit la ultimul sezon de împerechere a liliecilor-păianjen din sud-vest. El va începe peste şase sau opt săptămâni pe teritoriul Californiei, într-un Loc Vechi — care nu mai este cu adevărat Fierbinte — numit Capistrano. Înţeleg că deplasarea ta va cuprinde şi locul acela, cam în perioada de care-ţi vorbeam. Când liliecii-păianjen se vor întoarce la Capistrano, vreau să-i aştept cu slishi-i. Aş putea, de asemenea, să folosesc un concediu.

— Aha! Mm-hm! Ai discutat treaba asta cu Lorel?

— Da, şi el crede că este o idee bună. De fapt, doreşte să ne întâlnim cu toţii acolo şi să facem nişte fotografii. S-ar putea să nu mai fie prea multe prilejuri de a-i vedea întunecând cerul cu zborul lor, făcându-şi cuiburi printre ruine, cum le e obiceiul, mâncând porci sălbatici sau lăsându-şi excrementele verzi pe străzi — oricum, va fi frumos, să ştii.

— Oho, ca la Halloween. Dar ce se va întâmpla cu toţi aceşti porci sălbatici, dacă-i vom extermina pe liliecii-păianjen?

— Ooo, or să fie şi mai mulţi pe-acolo. Îmi închipui însă că pumele nu-i vor lăsa să se înmulţească precum iepurii australieni. Oricum, mai bine s-avem porci decât lilieci-păianjen, ce zici?

— Nu-m plac în mod deosebit nici unii, nici alţii, dar, dacă stau să mă gândesc, prefer să am porci decât lilieci-păianjen. Cât despre participarea ta, desigur, poţi să vii cu noi.

— Mulţumesc, spuse el. Am fost sigur de ajutorul tău.

— Treci peste asta…

Cam în acel moment, se auzi vocea guturală a lui Lorel, care-şi cerea scuze. El stătea în picioare lângă biroul mare, din mijlocul camerei, în faţa căruia cobora uşor un ecran lat. Acesta era transparent şi avea o grosime care le asigura tuturor o imagine panoramică, fără a fi cineva nevoit să-şi caute un loc mai bun de vizionare. Lorel apăsă pe un buton de pe marginea biroului şi luminile îşi reduseră puţin din intensitate.

— Am să vă proiectez o serie de hărţi, spuse el, dac-o să reuşesc să pornesc aparatul de sincronizare… Ah! Uite-l că merge!

Partea de nord a Africii şi majoritatea ţărilor mediteraneene apărură în culori pastel.

— Asta e cea pe care aţi dorit-o prima? îl întrebă el pe Myshtigo.

— În final, asta a fost, spuse masivul vegan, întorcându-se de la o conversaţie şoptită cu Ellen, pe care o încolţise în alcovul de Istorie Franceză, sub un bust al lui Voltaire.

Luminile se micşorară şi mai mult, iar Myshtigo se deplasă spre birou. Se uită la hartă, după care îşi fixă privirea în gol.

— Doresc să vizitez anumite locuri-cheie, care, dintr-un motiv sau altul, sunt importante pentru istoria lumii voastre, spuse el. Mi-ar plăcea să încep cu Egiptul, Grecia şi Roma. Pe urmă, aş vrea să trec repede prin Madrid, Paris şi Londra. (Pe măsură ce vorbea, hărţile se schimbau, totuşi nu destul de repede pentru a ţine pasul cu el). După asta, vreau să fac cale întoarsă la Berlin, să ating Bruxelles-ul, să vizitez Sankt Petersburg-ul şi Moscova, să trec înapoi Atlanticul şi să mă opresc la Boston, New York, Dee-Cee[10], Chicago (pe Lorel îl treceau deja năduşelile, tot schimbând hărţile), să cobor spre Yucatan şi apoi să fac un salt până pe teritoriul Californiei.

— In această ordine? am întrebat eu.

— Pe cât posibil, da, spuse el.

— Ce este rău cu India şi Orientul Mijlociu sau cu Extremul Orient, pentru această deplasare? întrebă o voce, pe care-am recunoscut-o ca fiind a lui Phil. El intrase după estomparea luminilor.

— Nimic, răspunse Myshtigo, doar că în principal acolo e plin de noroi, şi nisip, şi foarte cald, plus că n-are nici o legătură cu ceea ce urmăresc eu.

— Dar ce urmăreşti?

— O poveste!

— Ce fel de poveste?

— Am să-ţi trimit un exemplar cu autograf.

— Mulţumesc.

— Plăcerea e de partea dumitale.

— Când doreşti să pleci? l-am întrebat eu.

— Poimâine, răspunse el.

— Okay.

— Am făcut pentru tine hărţi detaliate ale locurilor prevăzute. Lorel îmi spune că ţi-au fost trimise astăzi, după-amiază, la birou.

— Din nou, okay. Este însă ceva ce s-ar putea să nu ştii prea bine. Se referă la faptul că toate locurile pe care le-ai nominalizat până acum sunt situate în partea continentală. În prezent însă, cultura noastră este mai mult insulară şi asta din nişte pricini foarte simple. Pe timpul celor Trei Zile, partea continentală a fost afectată din plin, aşa că majoritatea locurilor menţionate tind să fie încă întrucâtva fierbinţi. Iar acesta nu este singurul, motiv pentru care ele au fost considerate nesigure…

— Eu nu sunt străin de istoria voastră, ba, mai mult, sunt la curent cu precauţiile care trebuie luate în legătură cu radiaţiile, mă întrerupse el. Mai ştiu şi despre varietatea de forme de viaţă mutante care populează acum Vechile locuri. Toate acestea mă preocupă, dar nu mă îngrijorează.

Am ridicat din umeri, în atmosfera de amurg artificial.

— Pentru mine este O.K…

— Bine. Mai sorbi o gură de Coke. Atunci fă mai multă lumină, Lorel.

— Prea bine, Srin.

Se făcu din nou lumină.

Pe când ecranul se ridica la loc, în spatele lui, Myshtigo mă întrebă:

— E-adevărat că te cunoşti cu câţiva mambo[11] şi houngan[12] de aici, din Port-au Prince?

— Da, desigur, am zis eu. De ce?

El se apropie de scaunul pe care stăteam.

— Înţeleg, spuse pe un ton degajat, că religia voodoo sau voudoun a supravieţuit aproape neschimbată în decursul secolelor.

— S-ar putea, am răspuns. Nu eram pe-aici când a început, aşa că nu ştiu sigur.

— Înţeleg că membrii acestui cult nu apreciază prea mult prezenţa străinilor.

— Şi asta e-adevărat. Însă ei îţi vor prezenta un spectacol foarte frumos, dacă vei alege un hounfor — adică un local — potrivit şi le vei duce nişte cadouri.

— Dar eu aş vrea foarte mult să fiu martor la o ceremonie adevărată! Dac-ar fi să particip împreună cu cineva care nu este străin pentru gazde, atunci poate că m-aş bucura de o manifestare autentică.

— Şi de ce ţii neapărat? Curiozitate morbidă faţă de obiceiurile barbare?

— Nu. Fac studii de religie comparată.

M-am uitat la el, dar nu i-am putut citi nimic pe faţă.

Trecuse ceva timp de când mă vizitasem cu Mama Julie şi cu Papa Joe şi cu toţi ceilalţi, iar hounfor-ul nu era prea departe, însă nu ştiam cum ar reacţiona ei dacă aş aduce cu mine un vegan. Desigur, nu obiectaseră niciodată când le dusesem oameni.

— Păi…, am început eu.

— Nu vreau decât să privesc, a insistat el. Voi sta deoparte. Nici nu vor şti că sunt acolo.

Am mormăit un pic, în final însă am, cedat. O cunoşteam destul de bine pe Mama Julie şi nu întrevedeam nimic rău care să se poată întâmpla, indiferent în ce problemă.

— Bine, i-am zis, te voi duce la un asemenea spectacol. Deseară, dacă vrei.

A fost de acord, mi-a mulţumit şi s-a dus să-şi mai ia un pahar de Coke. George, care nu se dezlipise de braţul fotoliului, s-a aplecat la urechea mea şi a făcut observaţia că ar fi foarte interesant de disecat un vegan. I-am dat dreptate.

Când Myshtigo s-a întors, Dos Santos se afla alături de el.

— E-adevărat că-l duci pe domnul Myshtigo la o ceremonie păgână? m-a întrebat, cu nările dilatate şi tremurânde.

— Aşa este, am spus eu.

— Fără gardă personală, n-ai să-l duci.

Am întins mâinile, cu palmele în sus.

— Sunt în stare să rezolv orice situaţie care-ar putea apărea.

— Hasan şi cu mine vă vom însoţi.

Eram gata să protestez, când Ellen se strecură între ei:

— Şi eu vreau să merg, zise ea. N-am fost niciodată la aşa ceva.

Am dat din umeri. Dacă mergea Dos Santos, însemna că vine şi Diane, ceea ce, automat, ducea la mărirea grupului. Aşadar, încă o persoană nu mai conta sau nu ar fi trebuit să conteze. Petrecerea era deja stricată, chiar înainte de-a începe.

— De ce nu? am spus eu, totuşi.