Pe când soarele cobora încet Ia asfinţit, Moreby veni iarăşi la noi, aducând după sine o ceată de Kouretes înarmaţi cu săbii.
— E timpul, declară el. V-aţi hotărât cine-o, să lupte?
— Hasan o să fie acela, am spus eu.
— Foarte bine. Haideţi, atunci. Şi vă rog să nu-ncercaţi vreo prostie. Nu-mi place să ofer la o sărbătoare lucruri stricate.
Mergând înconjuraţi de săbii, am lăsat în urmă coliba şi-am pornit în lungul uliţei, spre sat, trecând pe lângă păşune. Erau acolo opt cai, cu boturile plecate. Chiar şi la lumina crepusculului, am putut să văd că nu era cine ştie ce de capul lor. Aveau coastele pline de răni şi arătau foarte slabi. I-am privit pe rând, fiecare, pe când treceam pe lângă ei.
Satul era format din vreo treizeci de colibe semănând cu aceea în care stătuserăm închişi. Uliţa prăfuită pe care mergeam era plină de hârtoape şi de gunoaie. Peste tot. mirosea a transpiraţie şi a urină, a fructe putrede şi a fum.
După ce-am mers vreo optzeci de metri, am cotit la stânga. Era capătul unei uliţe şi, după ce-am coborât pe-o cărare în pantă, am intrat într-o împrejmuire mare, curăţată de obstacole. O femeie grasă şi cheală, cu nişte sâni enormi şi-o faţă presărată cu tumori canceroase ca un câmp de lavă, veghea un foc mocnit şi îngrozitor de sugestiv, amplasat sub o ţeapă uriaşă de fript carne. Zâmbi, pe când trecurăm pe lângă ea, si plescăi din buzele-i umede.
Alături, zăceau pe pământ ţăruşi mari, ascuţiţi…
Puţin mai sus exista o suprafaţă plană, acoperită cu pământ bătătorit. La un capăt al terenului, se înălţa un gen de arbore tropical, năpădit de viţă, adaptat, se pare, la clima noastră, iar de jur împrejur erau înfipte şiruri de torţe înalte cam de doi metri şi jumătate, ale căror flăcări prelungi pâlpâiau deja ca nişte flamuri. La celălalt capăt, se afla cea mai dichisită dintre toate colibele din partea locului. Avea aproape cinci metri înălţime si o faţadă largă de zece. Era vopsită în roşu aprins şi acoperită peste tot cu simboluri vrăjitoreşti. Întreaga secţiune centrală a faţadei era de fapt o uşă mare, glisantă. În faţa acestei uşi, făceau de gardă doi Kouretes înarmaţi.
Soarele se mai vedea la apus ca o bucăţică de coajă de portocală. Moreby ne duse de-a curmezişul terenului, către pom. În partea opusă torţelor, pe fiecare latură a terenului, erau aşezaţi pe jos vreo 80-100 de spectatori. Arătând spre coliba roşie, Moreby întrebă:
— Cum vă place casa mea?
— Drăguţă, am zis eu.
— Am un coleg de cameră, dar ziua doarme. O să-l întâlniţi imediat.
Am ajuns la baza arborelui; Moreby ne lăsă acolo, înconjuraţi de gardienii săi. Merse la mijlocul terenului şi se adresă în greceşte celor din tribul Kouretes.
Stabiliserăm ca, înainte să dăm lovitura, să aşteptăm până ce lupta va fi aproape terminată, indiferent în ce mod, iar membrii tribului vor fi cu toţii agitaţi şi concentraţi asupra finalului. Plasasem femeile în centrul grupului nostru, iar eu reuşisem să ajung în stânga unui luptător care-avea o sabie în mâna dreaptă şi pe care intenţionam să-l ucid repede. Păcat că ne găseam la celălalt capăt al scenei. Ca să ajungem la cai, trebuia să ne retragem luptând, prin zona unde se afla frigarea.
— …şi pe urmă, în noaptea aceea, zicea Moreby, Omul Mort s-a ridicat, l-a doborât la pământ pe acest războinic puternic, Hasan, rupându-i oasele şi trântindu-l cam în acest loc al petrecerii. În cele din urmă, el l-a omorât pe acest mare duşman, i-a băut sângele din gâtlej şi i-a mâncat ficatul — crud şi încă aburind în aerul nopţii. Acestea le-a făcut el în noaptea aceea. Mare e puterea lui.
— Mare, mare! strigă mulţimea şi cineva începu să bată o tobă.
— Acum o să-l trezim iar la viaţă…
Mulţimea aclamă.
— Iar la viaţă!
— Iar la viaţă…
— Iar la viaţă!
— Salutare!
— Salutare!
— Dinţi albi, ascuţiţi…
— Dinţi albi, ascuţiţi!
— Piele albă, albă…
— Piele albă, albă!
— Mâini care frâng…
— Mâini care frâng!
— Gură care bea…
— Gură care bea!
— Sângele vieţii!
— Sângele vieţii!
— Mare este tribul nostru!
— Mare este tribul nostru!
— Mare este Omul Mort!
— Mare este Omul Mort!
— Mare este Omul Mort!
— MARE ESTE OMUL MORT!
La urmă, aproape că mugiră. Gâtlejuri umane, semi-umane şi aumane făcură să răsune scurta litanie asemănătoare unui val uriaş care se revărsa peste arenă. Aşa strigau şi gardienii noştri. Myshtigo îşi blocase urechile sensibile, iar pe faţă i se putea citi o expresie de suferinţă. Mie îmi vâjâia capul. Dos Santos îşi făcu cruce, iar unul dintre gardieni se stropşi la el, ridicând sabia, ameninţător. Don dădu din umeri şi-şi întoarse capul spre teren. Moreby se duse la colibă şi lovi cu mâna, de trei ori, în uşa glisantă. Unul dintre gardieni i-o deschise.
Înăuntru se zărea un imens catafalc negru, înconjurat de cranii de oameni şi animale. Pe el era aşezat un coşciug enorm, făcut din lemn închis la culoare, împodobit cu linii încâlcite, strălucitoare. La indicaţia lui Moreby, gardienii ridicară capacul. În următoarele douăzeci de minute, el făcu nişte injecţii hipodermice unei entităţi aflate în coşciug. Acţiona cu mişcări încete, rituale. Unul dintre gardieni îşi pusese sabia deoparte şi-l ajuta. Toboşarii băteau un ritm lent, continuu. Mulţimea rămăsese nemişcată şi păstra o tăcere absolută. Apoi Moreby se întoarse:
— Acum Omul Mort se ridică, anunţă el.
— Se ridică, răspunse mulţimea.
— Acum iese ca să primească sacrificiul…
— Acum iese…
— Arată-te, Omule Mort, strigă Moreby, întorcându-se către catafalc.
Şi el se arătă, în toată lungimea sa. Colosal, obez. Mare era, într-adevăr, căci avea statura unui uriaş, Omul Mort! Să tot fi avut vreo sută şaptezeci şi cinci de kilograme…
Se ridică în şezut şi se uită de jur împrejur. Îşi frecă pieptul, subsuorile, ceafa, pântecul. Ieşi din coşciugul cel mare şi rămase în picioare lângă catafalc, transformându-l pe Moreby într-un pitic. Purta doar o pânză în jurul şalelor, iar în picioare avea sandale din piele de capră. Tenul îi era alb — alb ca de mort, alb ca burta peştelui, ca luna… ca moartea.
— Un albinos, constată George şi vocea lui se propagă nestingherită de la un capăt la altul al arenei, fiind singurul zgomot care mai răsuna în noapte.
Moreby aruncă o privire în direcţia noastră şi zâmbi. Luă mâna, cu degete butucănoase, a Omului Mort şi-l conduse afară din colibă, apoi mai departe, în mijlocul terenului de luptă. Creatura întoarse capul ferindu-se de lumina torţelor. Pe măsură ce înainta, îi studiam expresia feţei.
— Nici urmă de inteligenţă, zise Perucă Roşie.
— Poţi să-i vezi ochii? întrebă George, cu pleoapele aproape lipite, întrucât ochelarii i se spărseseră pe timpul încăierării.
— Da. Sunt trandafirii.
— Are cumva pleoape epicantiale?
— Mm… Da.
— Aha! Un mongoloid. Pariez că-i idiot. Iată de ce i-a fost atât de uşor lui Moreby să facă din el ce-a făcut. Şi uitaţi-vă la dinţii lui! Par piliţi.
M-am uitat. Monstrul rânjea, căci zărise creştetul viu colorat al lui Perucă Roşie. O mulţime de dinţi frumoşi şi ascuţiţi ieşiseră la iveală cu acest prilej.
— Albinismul lui explică obiceiurile nocturne pe care i le-a impus Moreby. Priviţi! Tresare până şi la lumina torţelor! Este ultrasensibil la orice fel de actinice.
— Dar ce e cu obişnuinţele lui dietetice?
— Le-a dobândit prin constrângere. Mulţi primitivi îşi făceau vitele să sângereze. Kazahii au procedat aşa până în secolul al XII-lea; la fel şi cei din Toda. Aţi văzut rănile cailor, când am trecut pe lângă păşune. Ştiţi că sângele este hrănitor, cu condiţia să-l poţi înghiţi şi să nu-l vomiţi; sunt sigur că Moreby i-a controlat idiotului dieta încă de pe vremea când era copil. Bineînţeles c-a ajuns vampir — din moment ce aşa a fost crescut.
— Omul Mort s-a ridicat, anunţă Moreby.
— Omul Mort s-a ridicat, aprobă mulţimea.
— Mare este Omul Mort!
— Mare este Omul Mort!
Dădu apoi drumul mâinii albe ca de mort şi se îndreptă spre noi, lăsându-l rânjind, în mijlocul terenului, pe singurul vampir adevărat pe care-l cunoscusem.
— Mare este Omul Mort, rosti el, rânjind, pe când se apropia de noi. Magnific, nu-i aşa?
— Ce i-ai făcut sărmanei fiinţe? întrebă Perucă Roşie.
— Foarte puţin, răspunse Moreby. A fost extrem de dotat încă din naştere.
— Ce erau injecţiile alea pe care i le-ai administrat? se interesă George.
— Ah! Înaintea unor asemenea întâlniri, îi injectez cu novocaină centrii nervoşi ai durerii. Lipsa acesteia ajută la întărirea imaginii despre propria invincibilitate. I-am făcut şi-o injecţie cu hormoni. În ultimul timp s-a îngrăşat şi-a devenit cam leneş. Injecţia compensează acest lucru.
— Vorbeşti despre el şi-l tratezi de parc-ar fi o jucărie mecanică, zise Diane.
— Aşa este. O jucărie invincibilă. Şi, totodată, de nepreţuit. Ei. Hasan, eşti gata? întrebă el.
— Sunt gata, răspunse arabul, scoţându-şi haina şi burnuzul, pe care i le dădu lui Ellen.
Muşchii umerilor i se încordară, degetele i se flexară uşor; păşi înainte, ieşind din cercul de săbii. Pe umărul stâng avea o umflătură; pe spate, alte câteva. Lumina torţelor i se reflecta în barbă, făcând-o să pară roşie ca sângele. Fără să vreau, mi-am amintit de seara aceea de la hounfor, când Hasan jucase scena strangulării, făcând-a pe Mama Julie să-mi spună: „Prietenul tău e posedat de Angelsou”. Pentru ca apoi să adauge: „Angelsou este un zeu al morţii, care-i vizitează numai pe-ai lui”.
— Mare este războinicul Hasan, anunţă Moreby, îndepărtându-se de noi.
— Mare este războinicul Hasan, răspunse mulţimea.
— Puterea lui face cât a multora la un loc…
— Puterea lui face cât a multora la un loc! repetă, ca un ecou, mulţimea.
— Dar Omul Mort este şi mai tare…
— Dar Omul Mort este şi mai tare!
— Îi rupe oasele şi-l doboară în acest loc festiv.
— Îi rupe oasele…
— Îi mănâncă ficatul…
— Îi mănâncă ficatul.
— Îi bea sângele din beregată…
— Îi bea sângele din beregată.
— Mare e puterea lui.
— Mare c puterea lui.
— Mare e Omul Mort!
— Mare e Omul Mort!
— În seara asta, spuse Hasan calm, va deveni într-adevăr Omul Mort.
— Omule Mort! strigă Moreby, în timp ce Hasan înaintase şi se oprise în faţa creaturii. Ţi-l ofer pe acest om, Hasan, drept sacrificiu!
Se dădu la o parte şi le ceru gardienilor să ne ducă înspre marginea cea mai îndepărtată a arenei.
Idiotul rânji şi mai tare şi se întinse încet către Hasan.
— Bismallah![28] zise Hasan, prefăcându-se că se întoarce şi lăsându-se în jos şi într-o parte. Imediat însă ţâşni în sus, răsucindu-se ca un bici, şi-l pocni zdravăn pe Omul Mort cu latul palmei, peste falcă. Ţeasta aceea albă, albă, abia dacă se mişcă vreo zece centimetri. Dar continua să rânjească…
Apoi mâinile lui scurte şi groase se repeziră înainte şi-l înhăţară pe Hasan de subsuori. La rândul său, Hasan îl apucă de umeri, îşi înfipse degetele în muşchii parcă acoperiţi de zăpadă şi, trăgând cu putere, făcu să-i apară pe piele brazde roşii, acoperite cu picături de aceeaşi culoare.
Mulţimea ţipă când văzu sângele Omului Mort. Poate că mirosul acestuia îl întărâtă pe idiot. Ori poate strigătul mulţimii. Namila îl ridică pe Hasan la peste jumătate de metru de la pământ şi se năpusti înainte, cu el cu tot. Dădu însă peste copacul acela mare şi capul lui Hasan zvâcni când se lovi de trunchi. Omul Mort căzu peste Hasan; făcu un pas înapoi, se scutură şi începu să-l pocnească.
Era o bătaie în toată regulă. Idiotul îl biciuia cu mâinile lui scurte şi groase, de-a dreptul groteşti. Hasan îşi proteja faţa cu mâinile, în timp ce coatele îi acopereau stomacul. Omul Mort continua să-l izbească însă în cap şi în coaste. Mâinile i se ridicau şi coborau fără încetare. Şi rânjea, rânjea mereu… În cele din urmă, mâinile lui Hasan se lăsară în jos, încrucişându-se pe stomac… Din colţurile gurii începu să-i curgă sânge.
Jucăria invincibilă îşi continua distracţia. Deodată, din depărtare, din cealaltă parte a nopţii, atât de departe încât numai eu puteam să aud, se făcu simţită o voce pe care-o recunoşteam.
Era puternicul urlet de vânătoare al îndrăcitului meu copoi, Bortan. De undeva, nu se ştie cum, se luase pe urmele mele şi-acum venea, alergând prin noapte, sărind ca un ţap, plutind ca un cal pe un râu vijelios, aşa bălţat cum era, cu ochii lucind ca jarul şi cu dinţii ca de fierăstrău. Bortan al meu nu se sătura niciodată de alergat. Cei ca el se nasc fără să cunoască teama, cu vânătoarea în sânge şi sub pecetea morţii. Copoiul meu îndrăcit venea şi nimic n-ar fi reuşit să-l oprească din drum. Dar era încă departe, tare departe, de cealaltă parte a nopţii…
Mulţimea urla. Hasan n-o mai putea duce mult. Nimeni n-ar fi putut. Cu coada ochiului (cel căprui) am remarcat un mic gest al lui Ellen. Era ca şi cum ar fi aruncat, ceva, cu mâna dreaptă…
După două secunde, se produse evenimentul. Mi-am întors repede privirea de la acel punct strălucitor care apăruse în spatele idiotului. Omul Mort gemu şi-şi pierdu controlul asupra mâinilor.
Vechea şi înţeleaptă regulă 237.1 (din regulamentul promulgat de mine) preciza: „Orice ghid şi orice membru al unui grup de excursionişti va purta la el, pe timpul deplasărilor, nu mai puţin de trei torţe cu magneziu.”
Însemna că Ellen mai avea două. Fie binecuvântată!…
Omul Mort încetase să-l mai lovească pe Hasan. Încercă să îndepărteze torţa, cu o izbitură. Ţipă. Încercă iarăşi s-o arunce de lângă el. Îşi acoperi ochii. Se rostogoli ia pământ.
Hasan privea — sângerând, gâfâind…
Torţa ardea, Omul Mort ţipa…
În cele din urmă, Hasan se mişcă. Se întinse şi apucă una dintre corzile groase de viţă, care atârnau din copac. Trase de ea. Coarda rezistă. Trase mai tare. Coarda se desprinse. Gesturile lui erau tot mai sigure, în timp ce-şi înfăşură capetele corzii pe câte-o mână. Torţa trosni, devenind din nou luminoasă… Hasan se lăsă în genunchi lângă Omul Mort şi, cu o mişcare rapidă, îi aruncă laţul din coardă de viţă în jurul gâtului. Torţa trosni iar. Hasan strânse laţul. Omul Mort se luptă să se ridice de jos. Hasan strânse şi mai tare. Idiotul îl apucă de mijloc. Muşchii puternici de pe umerii Asasinului se încordară. Pe faţa lui, transpiraţia era amestecată cu sânge. Omul Mort se ridică în picioare, săltându-l şi pe Hasan odată cu el. Hasan trase cu şi mai multă putere. Idiotul, a cărui faţă nu mai era albă, ci pestriţă, şi ale cărui vene se încordaseră pe frunte şi pe ceafă, îl ridică şi mai sus de la pământ. Cum îl ridicasem eu pe golem, aşa l-a ridicat şi Omul Mort pe Hasan, cu tot laţul care-i strângea nemilos gâtul, în timp ce el îşi încorda întreaga forţă. neomenească.
Mulţimea gemea şi urla fără noimă. Toba, care ajunsese la un ritm frenetic, bătea fără-ncetare. Şi-atunci, am auzit iarăşi urletul — încă foarte îndepărtat. Torţa începu să pălească. Omul Mort se clătină… Apoi, cuprins de un spasm, îl aruncă pe Hasan cât colo. Laţul i se desprinse de la gât.
Hasan apucă ukemi-ul şi se rostogoli în genunchi. Rămase în această poziţie. Omul Mort se îndreptă spre el. Apoi se clătină. Începu să tremure din tot corpul. Bolborosi şi-şi prinse gâtul cu mâinile. Faţa i se întunecă tot mai mult. Ajunse, împleticindu-se, până la pom şi întinse o mână. Rămase locului, gâfâind. Curând, se auzi un zgomot puternic de sufocare. Mâna îi alunecă pe trunchiul copacului şi monstrul se prăbuşi cu totul la pământ. Se săltă iarăşi, pe jumătate chircit.
Hasan se ridică şi luă laţul de viţă din locul în care căzuse. Înaintă spre idiot. De data asta, îl înşfăcă în aşa fel încât să nu mai scape. Omul Mort căzu şi nu se mai sculă…