Nemuritorul

*

Următoarele şase zile au fost lipsite de evenimente deosebite rămânând totuşi de neuitat, căci activitatea s-a desfăşurat extrem de intens, lucrurile frumoase coexistând cu cele urâte — aşa cum o floare cu toate petalele la locul lor poate avea chiar în mijloc o pată în descompunere, acoperită de mucegai. Asta a fost…

Myshtigo trebuie să fi „intervievat” fiecare dintre berbecii de piatră ce străjuiesc lunga alee de patru mile, dintre Luxor şi Karnak. Sub strălucirea soarelui, apoi la lumina torţelor, am trecut printre ruine, tulburând liniştea liliecilor, a şobolanilor, şerpilor şi insectelor, ascultând limbajul monoton al veganului care-şi înregistra impresiile pe dictafon. Noaptea ne-am aşezat tabăra pe nisip, având însă grijă s-o împrejmuim cu vreo două sute de metri de cablu electric de avertizare şi să punem doi oameni de veghe. Boadilul este un animal cu sânge rece, iar nopţile erau răcoroase. Aşa că practic ne puteam aştepta la puţine pericole venite din afară.

Nopţile erau luminate de mari focuri de tabără, aprinse în jurul zonei alese — aceasta pentru că veganul dorea ca lucrurile să arate într-un mod cât mai primitiv, pentru a crea o anumită atmosferă, bănuiam eu. Skimmerele se aflau undeva mai la sud, într-un loc pe care-l ştiam, fiind păzite de către o gardă a Oficiului. Pentru călătoria noastră pe vechiul drum al Zeului-Soare de la Karnak la Luxor, închiriasem feluca. Aşa dorise Myshtigo. Când şi când, noaptea, Hasan se antrena în aruncarea suliţei assagai, pe care o obţinuse târguindu-se cu un nubian cu statură atletică, sau se lupta ore întregi, dezbrăcat până la brâu, cu neobositul său golem.

Golemul era un adversar redutabil. Hasan îl programase la o putere care depăşea de două ori forţa medie a unui om, rezultată din statistici, şi-i îmbunătăţise timpul de reacţie cu 50 la sută. Memoria robotului conţinea sute de figuri de luptă corp la corp, iar unitatea lui de comandă elimina, teoretic, posibilitatea uciderii sau schilodirii adversarului. Toate acestea se realizau printr-o serie de elemente aferente, chimice şi electrice, de genul nervilor, care permiteau dozarea până la o precizie de douăzeci-treizeci de grame a efortului necesar pentru apucarea unui os sau ruperea unui tendon. Golemul era înalt de aproape 1,70 metri şi cântărea cam 125 de Kg. Construit pe astrul Bakab, costa foarte mult, avea o culoare spălăcită şi trăsături caricaturale, iar „creierul” său era dispus ceva mai jos de locul unde s-ar fi aflat buricul (dacă golemul ar avea buric), pentru a-i proteja materia gânditoare de şocurile produse la luptele greco-romane. Accidentele erau totuşi posibile. S-a întâmplat să fie omorâţi oameni de către astfel de roboţi cărora li se dereglaseră anumite circuite neuronale sau pe care oamenii înşişi, manevrându-i greşit, îi înzestraseră cu o forţă excesivă. Avusesem şi eu unul cândva, vreme de aproape un an, pe care-l programasem pentru box. Îmi petreceam cu el cam 15 minute, în fiecare după-amiază. Ajunsesem să mă gândesc la el aproape ca la un om. Într-o zi însă m-a înşelat şi m-am zbătut mai mult de o oră până ce-am reuşit să-i rup capul. L-am mai păstrat doar pentru box şi am încetat să mă mai gândesc la el ca la un partener loial. Vă daţi seama ce simţământ ciudat aveam când boxam cu un golem fără cap? Ca şi cum te-ai trezi dintr-un vis plăcut şi ai da peste un coşmar ghemuit la picioarele patului. Practic, robotul nu-şi vede adversarul cu piesele care-i ţin loc de ochi; el este împânzit cu membrane „radar” piezoelectrice, cu ajutorul cărora poate să „vadă” prin toată suprafaţa trupului. Totuşi, moartea unei iluzii tinde să descumpănească. Aşa că mi-am decuplat robotul şi nu l-am mai pus niciodată în funcţiune. L-am vândut unui negustor de cămile pe un preţ destul de bun. Nu ştiu dacă i-a mai fixat vreodată la loc capul. Însă negustorul era turc, deci cui îi mai pasă?

Oricum, Hasan se încăiera cu Rolem, amândoi strălucind în luna focului, iar noi stăteam pe pături şi priveam. Din când în când, lilieci se abăteau pe deasupra noastră, în zbor razant, ca nişte bucăţi mari de cenuşă ce dispăreau într-o clipă. Nori subţiri acopereau luna ca un văl, apoi se mişcau din loc, lunecând mai departe. Cam aşa era atmosfera în cea de-a treia noapte, când mi-am ieşit din minţi.

Îmi amintesc totul aşa cum îţi aduci aminte de un peisaj de ţară, văzut printr-o furtună nocturnă, la sfârşitul verii: frânturi de imagini pe care le vezi din când in când, la lumina unui fulger…

După ce vorbisem cu Cassandra aproape o oră, încheiasem transmisia cu promisiunea de a lua un skimmer în după-amiaza următoare şi de a-mi petrece apoi noaptea pe insula Kos. Îmi amintesc ultimele noastre cuvinte.

— Ai grijă, Konstantin. Am avut un vis urât.

— Astea-s fleacuri, Cassandra. Noapte bună!

Şi cine ştie dacă nu cumva visul ei a însemnat o devansare în timp a undei de şoc, provocate de un cutremur de 9,6 grade pe scara Richter?

Cu o licărire crudă în ochi, Dos Santos aplaudă când Hasan îl azvârli pe Rolem la pământ, unde namila căzu de se zgâlţâi locul. Dar această zgâlţâială continuă încă mult timp după ce golemul se ridicase din nou în picioare şi începuse un nou asalt, cu braţele şerpuind în direcţia arabului. Pământul se zguduia şi se zguduia.

— Câtă forţă! înc-o mai simt! strigă Dos Santos. Olé!

— Este o anomalie seismică, spuse George. Chiar dacă nu sunt geolog…

— Cutremur! ţipă soţia lui, scăpând din mână curmala pe caro tocmai i-o dădea lui Myshtigo.

Nu era nici un motiv să fugim şi nici nu aveam unde.

Oricum, în jur nu se afla nimic ce-ar fi putut să cadă peste noi. Terenul era plat şi gol. Aşa că am rămas locului, fiind aruncaţi încoace şi-ncolo, ba chiar trântiţi ia pământ de câteva ori. Focurile luau forme uimitoare.

Rolem îşi terminase perioada de funcţionare, iar acum zăcea inert. Hasan veni şi se aşeză pe jos, alături de George şi de mine. Cutremurul a durat aproape o oră, după care s-a repetat, tot mai slab, de mai multe ori în cursul acelei nopţi. După încheierea primului şi celui mai grav şoc, am intrat în legătură cu Port-au-Prince. Instrumentele de acolo arătau că epicentrul se situa la mare distanţă şi spre nord faţă de locul unde ne aflam noi.

La o distanţă rea pentru mine…

În Marea Mediterană.

Mai precis, în Marea Egee.

Am simţit că mi se face rău şi dintr-o dată aşa a şi fost. Am încercat să iau legătura cu insula Kos.

Nimic.

Cassandra mea, scumpa mea doamnă, prinţesa mea… Unde era oare? Am tot încercat să aflu, vreme de două ore. Pe urmă am fost chemat de către Port. Era chiar vocea lui Lorel, nu a unui operator aflat întâmplător de serviciu.

— Of, Conrad, nu ştiu cum să-ţi spun exact ce s-a întâmplat…

— Vorbeşte, i-am spus eu, şi opreşte-te când termini.

— Un satelit de observare a trecut pe deasupra voastră acum vreo douăsprezece minute, se auzi vocea lui, printre hârâituri şi pocnituri. Câteva insule din Marea Egee nu mai apar pe imaginile transmise…

— Nu, am spus eu.

— Şi mi-e teamă că una dintre ele este insula Kos.

— Nu, am repetat.

— Îmi pare rău, zise el, dar aşa arată satelitul. Nu ştiu ce altceva aş putea să-ţi spun.

— E suficient, am spus eu. Asta-i situaţia. La revedere. Vorbim mai târziu. Ba, nu. Nu!

— Aşteaptă! Conrad!

Îmi ieşisem din minţi.

Liliecii, stârniţi de la locurile lor în puterea nopţii, fâlfâiau în jurul meu. Am lovit cu mâna dreaptă şi am omorât unul care tabăra pe mine. Am aşteptat câteva secunde şi am mai omorât unul. Pe urmă, am luat cu amândouă mâinile o piatră mare şi eram gata să sparg radioul, când George puse o mână pe umărul meu. Am dat drumul pietrei, i-am împins mâna şi l-am lovit cu dosul palmei peste gură. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat apoi cu el, dar când m-am aplecat să iau iarăşi piatra, am auzit zgomot de paşi în spatele meu. M-am sprijinit într-un genunchi şi m-am răsucit, luând o mână de nisip pe care să-l arunc în ochii cuiva. Erau toţi acolo: Myshtigo, Perucă Roşie şi Dos Santos, Rameses, Ellen, trei funcţionari locali şi Hasan, care se apropiau de mine în grup. Când mi-au văzut faţa, cineva a strigat „Păzea!” şi-au dispărut.

Pe urmă se făcea că îi am în faţa ochilor pe toţi cei pe care i-am urât cândva. Puteam s-o simt. Vedeam alte feţe, auzeam alte voci. Toţi cei pe care îi cunoscusem, îi urâsem, dorisem să-i distrug sau îi distrusesem, stăteau acolo, în faţa focului, readuşi la viaţă. Doar albul dinţilor li se zărea prin umbrele ce le treceau peste faţă şi în timp ce veneau spre mine zâmbeau. Fiecare avea câte o sentinţă în mână, iar de pe buze le ieşeau cuvinte convingătoare, abia rostite. Am aruncat nisipul în ochii celui mai apropiat şi l-am îmbrâncit. Upercutul meu l-a răsturnat pe spate, după care doi egipteni au sărit mine, dintr-o parte şi din cealaltă. M-am descotorosit de ei, dar cu coada ochiului meu mai rece am văzut un arab uriaş ce ţinea în mână ceva ca un fruct avocado, de culoare neagră. Îl învârtea ţintindu-mi capiul, aşa că m-am lăsat în jos. Cum venea spre mine, am reuşit să-i dau o lovitură puternică în stomac, trântindu-l brusc la pământ. Pe urmă, cei doi egipteni săriră din nou asupra mea. Undeva, departe, ţipa o femeie, dar eu n-o puteam vedea.

Mi-am eliberat mâna dreaptă şi am pocnit cu ea pe cineva; omul căzu, însă un altul îi luă locul. Din faţă, un ins cu pielea albastră aruncă în mine cu o piatră care mă izbi în umăr şi mă înfurie şi mai tare. Am pus mâna pe un obiect, l-am ridicat în aer şi am lovit pe cineva, după care am dat cu pumnul în altcineva. M-am scuturat. Gealabia mea era ruptă şi murdară, aşa că am sfâşiat-o de tot şi am aruncat-o.

M-am uitat în jur. Se opriseră. Nu mai veneau spre mine, ceea ce nu era frumos. Nu era frumos să se oprească tocmai când doream aşa de mult să distrug ceva. Aşa că l-am ridicat în sus pe omul ce zăcea la picioarele mele şi am dat cu el de pământ. Pe urmă, l-am ridicat iar şi cineva ţipă: „Ei! Karaghiosis!”, după care începu să-mi spună şi nişte nume într-o grecească stâlcită. L-am lăsat pe nesuferit să cadă şi m-am întors.

Acolo, în faţa focului, se aflau două personaje: unul înalt şi cu barbă, celălalt scund şi greoi, chel, făcut parcă dintr-un amestec de chit şi pământ.

— Prietenul meu zice c-o să te zdrobească, grecule! strigă insul cel înalt, în timp ce moşmondea ceva la spatele celuilalt.

M-am năpustit spre ei, iar omul din chit şi lut sări la mine. Mi-a pus piedică, dar m-am revenit repede; l-am prins de subsuori şi l-am aruncat la o parte. Dar el îşi regăsi echilibrul tot aşa de repede ca şi mine, se întoarse şi mă apucă de ceafă cu o mână. Am făcut şi eu acelaşi lucru, apucându-i, în plus, cotul; ne strângeam unul pe altul şi era, într-adevăr, puternic. Pentru că era puternic, îl tot apucam din altă parte, ca să văd cât e de tare. Dar el se mişca repede, contracarând fiecare gest de-al meu aproape tot atât de repede pe cât ne gândeam. Mi-am aruncat cu putere taratele în sus, între ale lui şi am păşit înapoi pe piciorul meu cel întărit. Eliberaţi pentru un moment, ne-am învârtit unul în jurul celuilalt, căutând o altă deschidere.

Îmi ţineam braţele în jos şi mă aplecam mult în faţă pentru că el era mic de statură. La un moment dat, m-a prins stând cu braţele prea apropiate de trup şi, mişcându-se cu o iuţeala cum nu mai văzusem până atunci, m-a apucat aşa de strâns că mi-a ieşit transpiraţia prin pori şi m-a luat o durere de şale cumplită. Mă ţinea ca. Într-un cleşte şi-mi dădeam seama că dacă nu voi reuşi să mă desprind, nu va mai dura mult şi mă va frânge. Mi-am încordat pumnii, l-am izbit în burtă şi l-am împins. Degeaba! Strânsoarea spori şi mai mult. Capul îmi vâjâia pe măsură ce ridicam mâinile, iar rinichii parcă îmi erau pe jăratic. Mi-am încordat apoi muşchii spatelui şi umerii, simţind cum îmi creşte puterea în mâini, pe care le-am repezit în sus, fără să poată fi oprite de bărbia lui, aflată în cale. Căzu pe spate. Lovitura a fost atât de puternică, încât ajunse să-şi vadă călcâiele uitându-se din spate, ceea ce pentru un altul ar fi însemnat ruperea gâtului. Dar el ţâşni imediat în sus şi atunci mi-am dat seama că nu este un luptător obişnuit, un muritor născut din femeie, ci una dintre acele fiinţe apărute ca Anteu din pântecul Pământului însuşi.

L-am apăsat puternic cu mâinile pe umeri, făcându-l să cadă în genunchi. L-am apucat apoi de gât, am trecut în dreapta lui şi i-am înfipt genunchiul stâng în partea de jos a spatelui. M-am aplecat înainte şi, apăsându-i coapsele şi umerii, am încercat să-l frâng. Dar n-am putut. El s-a tot încovoiat până ce capul i-a atins pământul, însă n-am putut să apăs mai tare. Nimeni n-are un spate care să se îndoaie în felul acesta fără să se rupă, însă al lui nu s-a rupt. Am împins apoi, cu genunchiul în sus şi m-am eliberat, dar aproape în acelaşi moment el sărise din nou asupra mea. Am încercat atunci să-l sugrum. Aveam braţele mult mai lungi decât ale lui. L-am prins de gât cu amândouă mâinile, în timp ce cu degetele mari apăsam cu putere în ceea ce ar fi trebuit să fie beregata adversarului, aşteptând să i se înnegrească faţa, iar ochii să-i iasă din orbite. El însă îşi înfipse la rându-i mâinile în gâtul meu şi începu să strângă. Eram amândoi în picioare şi fiecare căuta să-l sufoce pe celălalt. Numai că individul nu se lăsa strangulat. Degetele lui mari îmi presau ca două crampoane muşchii gâtului. Am simţit cum mi se urcă sângele în obraji. Tâmplele începură să-mi zvâcnească. În depărtare, am auzit pe cineva ţipând:

— Opreşte-l, Hasan! Nu asta trebuia să facă!

Semăna cu vocea lui Perucă Roşie. Oricum, acesta era numele care-mi venise în minte: Perucă Roşie. Ceea ce însemna că Donald Dos Santos era şi el pe undeva, pe aproape. Iar femeia spusese „Hasan”, un nume scris pe o altă imagine care-mi deveni dintr-o dată clară. Însemna că eu eram Conrad, că mă găseam în Egipt şi că faţa inexpresivă agitându-se dinaintea mea era a lui Rolem, golemul luptător. Rolem putea fi programat să acţioneze cu o forţă de cinci ori mai mare ca a unei fiinţe omeneşti şi probabil că aşa şi fusese reglat. Acestei creaturi i se puteau da reflexele unei pisici injectate cu adrenalină şi fără îndoială că în momentul acela le folosea din plin. Însă golemul nu era conceput să ucidă, decât — poate — ca urmare a unui accident, în timp ce Rolem căuta să mă omoare. Rezulta că mecanismul lui de dirijare nu funcţiona.

Dându-mi deci seama că încercarea mea de strangulare nu are nici un efect asupra robotului, mi-am luat mâinile de pe gâtul lui.

După cum îl cunoşteam eu pe Hasan, Rolem trebuie să fi fost reglat să funcţioneze la capacitatea sa temporală maximă, adică două ore. O durată destul de lungă, având în vedere circumstanţele. Acum însă îmi revenisem, ştiam cine sunt şi ce fac. Mai cunoşteam şi structura golemului. Practic, era unul destinat luptelor greco-romane. Ca urmare, nu putea să boxeze.

Am aruncat o scurtă privire peste umăr, spre locul unde mă aflam la începerea acestei întâmplări, adică lângă cortul radio. Se afla cam la cincizeci de picioare distanţă.

În acea frântură de secundă, cât mi-am îndreptat atenţia înapoi, golemul fu cât pe-aci să mă termine. Sări şi mă prinse cu o mână de ceafă şi cu cealaltă de sub bărbie. Mi-ar fi rupt gâtul, dac-ar fi putut să-şi continue acţiunea, însă chiar în acel moment se produse un nou cutremur. A fost o zguduitură puternică ce ne-a aruncat pe amândoi la pământ, permiţându-mi să mă eliberez din strânsoare.

După câteva secunde m-am ridicat în picioare, însă pământul continua să se clatine. Dar şi Rolem se sculase, îndreptându-se iar spre mine. Eram ca doi marinaţi beţi ce se luptau pe puntea unei nave, în timp de furtună… Veni spre mine, iar eu m-am dat înapoi. I-am aplicat o lovitură scurtă cu stânga, iar când încercă să-mi apuce mâna, l-am lovit în zona stomacului. Pe urmă m-am retras.

Boxul era pentru el ceea ce este pentru mine a patra dimensiune — pur şi simplu nu putea să vadă. Îşi continua înaintarea, scuturându-se de loviturile mele, în timp ce, eu mă retrăgeam mereu în direcţia cortului radio. Pământul se cutremura, întruna, undeva ţipa o femeie şi atunci când i-am plasat o directă de dreapta sub centură, acolo unde se afla aparatul ce-i ţinea loc de creier şi pe care speram să-l stric, am auzit un „Olé” puternic.

Ajungând la cort, am zărit ceea ce-mi doream: piatra mare pe care intenţionasem s-o arunc în aparatul de radio. Am fentat cu stânga, l-am apucat apropiindu-mi umărul şi coapsa, după care l-am ridicat deasupra capului, m-am dat puţin înapoi şi, încordându-mi muşchii, l-am aruncat cu stomacul peste piatră. Încercă iar să se ridice, dar mai încet decât o făcuse înainte. Un huruit ciudat începu să se audă în secţiunea sa centrală.

Pământul se mai zgudui o dată. Rolem se ghemui, apoi se destinse. Singurul semn de mişcare vizibil era acum la degetele mâinii stângi, care se strângeau şi se desfăceau spasmodic, amintindu-mi, în mod ciudat, de mâinile lui Hasan din noaptea aceea, de la hounfor.

M-am răsucit uşor şi i-am văzut pe toţi acolo, în picioare: Myshtigo şi Ellen, Dos Santos cu un obraz umflat, Perucă Roşie, George, Rameses, Hasan şi cei trei egipteni arămii. Am făcut un pas înspre ei şi i-am văzut cum încep iar să se împrăştie, cu ochii plini de teamă. Am dat din cap.

— Nu, acum mă simt bine, le-am spus, dar lăsaţi-mă singur. Mă duc să fac o baie în fluviu.

Am făcut vreo şapte paşi, apoi parcă m-a scos cineva din priză; bolboroseam, toate se învălmăşeau şi lumea întreagă părea că se scurge la vale, într-un torent.

Zilele care-au urmat au fost ca de cenuşă, iar nopţile de fier. Bucata ruptă din sufletul meu zăcea îngropată mai adânc decât toate mumiile ce mucegăiesc sub acele nisipuri. Se spune că morţii îi uită pe morţi în casa lui Hades, dar speram să nu fie aşa, Cassandra. Trecusem prin emoţiile organizării unei excursii şi Lorel sugeră să numesc pe altcineva care s-o încheie, iar eu să plec într-o permisie. N-am putut. Ce era să fac? Să stau şi să clocesc în vreun Loc Vechi, cerşind ceva de băut de la călătorii nechibzuiţi? Nu. Mişcarea este întotdeauna cel mai bun lucru în asemenea momente; formele sale generează în cele din urmă un conţinut pentru golul din interior. În consecinţă, am continuat excursia şi mi-am concentrat atenţia asupra micilor mistere pe care le conţinea.

L-am tras deoparte pe Rolem şi i-am cercetat aparatul de dirijare. Acesta fusese, desigur, stricat; asta însemna fie că o făcusem chiar eu, în etapa iniţială a conflictului nostru, fie că era opera lui Hasan, care urmărea să mă scoată din luptă. Dacă era opera lui Hasan, atunci el nu dorise să mă vadă doar bătut, ci mort. Se punea întrebarea: De ce? Mă întrebam dacă patronul său ştia că eu fusesem cândva acel Karaghios. În caz că da, de ce-ar fi dorit să-l ucidă pe fondatorul şi primul secretar al propriului său partid? Pe omul care jurase să nu admită (cel puţin, nu fără luptă) ca Pământul de sub el să fie vândut şi transformat în bordel de către o haită de extraterestri albaştri, şi care organizase în jurul lui o intrigă ce reducea până la zero, sistematic, valoarea tuturor bunurilor terestre posedate de vegani? Pe omul care mersese atât de departe, încât să radă de pe suprafaţa Pământului somptuosul oficiu al taleriţilor din Madagascar? În fine, pe omul ale cărui idealuri le îmbrăţişase cu atâta uşurinţă, deşi ele erau actualmente canalizate spre forme mai paşnice, legale, de apărare a proprietăţii? De ce ar fi dorit ca acest om să fie mort?

Prin urmare, însemna fie că el vânduse Partidul, fie că nu ştia cine fusesem eu şi avea un cu totul alt scop în minte, atunci când îl instruise pe Hasan să mă ucidă. Sau poate că Hasan acţiona sub ordinele altcuiva. Dar cine putea fi acest altul? Şi încă o dată, de ce? N-aveam nici un răspuns. Şi am hotărât că-mi trebuie unul.