Nemuritorul

*

Grecia este plină de legende şi încărcată cu pericole. Majoritatea regiunilor continentale de pe lângă Locurile Fierbinţi sunt periculoase din punct de vedere istoric. Aceasta pentru că în timp ce, teoretic, Oficiul conduce Pământul, el de fapt are grijă de insule. În multe regiuni continentale, funcţionarii sunt cam aşa cum erau în secolul XX slujbaşii fiscului în anumite zone muntoase — corecţi în toate anotimpurile. Insulele au suferit mai puţin decât restul lumii pe timpul celor Trei Zile; ca urmare, ele au fost în mod logic nişte avanposturi ale oficiilor districtuale ale lumii, atunci când taleriţii au hotărât că putem exercita unele funcţii administrative. Dar, istoriceşte, cei din partea continentală s-au opus întotdeauna acestui lucru. Totuşi, în regiunile din jurul Locurilor Fierbinţi, băştinaşii nu sunt întotdeauna şi în întregime de factură umană. În aceasta constă antipatia istorică faţă de schemele anormale de comportare. Iată de ce Grecia este plină de pericole.

Am fi putut naviga pe lângă coastă până la Voios. Am fi putut să mergem şi pe calea aerului — până la Voios sau până în oricare altă parte, dacă era cazul. Myshtigo voia, totuşi, ca de la Lamia să mergem pe uscat, să ne bucurăm de deliciile legendelor şi ale peisajelor deosebite. Iată de ce am lăsat skimmer-ele la Lamia. Iată de ce mergeam pe jos spre Voios. Iată de ce am dat peste legende.

La Atena i-am zis la revedere lui Iason. El a plecat pe mare, în susul coastei. O hotărâre înţeleaptă.

Phil insistase să suporte greutăţile mersului pe jos, în loc s -o ia înainte cu skimmer-ul şi să ne aştepte mai încolo, pe traseu. Poate că, într-un fel, şi ăsta a fost un lucru bun…

Şoseaua spre Voios trece alternativ prin zone cu vegetaţie mai densă sau mai rară. Ea îşi face loc pe lângă bolovani uriaşi, aglomerări ocazionale de căsuţe, câmpuri de mac; traversează mici cursuri de apă, şerpuieşte pe lângă înălţimi sau trece peste ele, se lăţeşte şi se îngustează fără nici o pricină aparentă.

Era încă dimineaţă, devreme. Cerul se vedea ca o oglindă albastră, pentru că razele soarelui păreau să vine de peste tot. In locurile umbrite, umezeala mai atârna încă de iarbă sau de frunzele cele mai de jos ale pomilor.

Şi acolo, într-un luminiş interesant, de lângă şoseaua spre Voios, m-am întâlnit cu un soi de tiz de-al meu.

Demult, în Adevăratele Vremuri de Odinioară, locul fusese un gen de construcţie religioasă. In tinereţe veneam destul de des pe-acolo, pentru că-mi plăcea acea calitate — sunt sigur că aţi numi-o „linişte” — pe care o oferea. Uneori mă întâlneam cu semioameni sau cu altfel de creaturi, ori visam frumos, găseam piese vechi de ceramică, busturi de statui şi alte lucruri asemănătoare, pe care le puteam vinde la Lamia sau la Atena. Către acest loc nu duce nici o potecă. Trebuie să ştii unde se află. Eu nu i-aş fi dus până acolo, dacă nu s-ar fi nimerit să fie Phil de faţă, pe care-l cunoşteam amator de tot ceea ce miroase a sanctuar, a semnificaţie ascunsă, a imagine ca de diapozitiv asupra unor lucruri învăluite în ceaţa trecutului etc., etc.

Cam la o jumătate de milă distanţă faţă de şosea, dacă treci printr-o pădurice, etalând toate formele de verdeaţă şi de umbră, presărată la întâmplare cu o mulţime de pietre, ajungi dintr-o dată în vale şi găseşti drumul blocat de un desiş gros, cu care trebuie să te lupţi ca să dai peste un zid alb de stâncă. Dacă te apleci, mergi pe lângă zid şi o ţii tot la dreapta, ajungi la un luminiş unde de obicei e bine să te opreşti, înainte de-a merge mai departe.

După o coborâre scurtă, dar bruscă, jos apare o deschizătură în formă de ou, lungă de vreo cincizeci de metri şi lată de douăzeci, cu capătul ascuţit al oului intrând într-un loc scobit în stâncă; acolo, la capătul celălalt se află o peşteră scundă, de regulă goală. Câteva pietre pătrate stau aparent la întâmplare de jur-împrejur, pe jumătate îngropate. Pe margini cresc vrejuri de viţă de vie sălbatică, iar în centru se înalţă un copac bătrân şi enorm, ale cărui ramuri se întind ca o umbrela peste aproape întreaga suprafaţă, menţinând-o în întuneric tot timpul zilei. Din acest motiv, este greu de privit în interior, chiar şi din luminiş. Noi însă am putut vedea în mijloc un satir care se scobea în nas.

Am zărit mâna lui George îndreptându-se spre pistolul paralizant pe care-l purta la el. L-am prins de umăr, l-am privit în ochi şi am dat din cap a negaţie. El a ridicat din umeri, a făcut un semn aprobator şi a lăsat mâna în jos.

Mi-am scos de la brâu naiul ciobănesc pe care i-l cerusem lui Iason. Le-am făcut apoi semn celorlalţi să se aplece şi să rămână pe loc. Am înaintat câţiva paşi şi-am dus naiul la buze.

Primele note au fost cam chinuite. Trecuse mult timp de când nu mai cântasem la un asemenea instrument.

Satirul ciuli urechile şi se uită în jur. Se smuci în trei direcţii diferite, ca o veveriţă speriată, ne-ştiind spre ce pom să se repeadă. Pe urmă rămase acolo, tremurând, în vreme ce eu slobozeam în aer acordurile unei vechi melodii. Am continuat să cânt, amintindu-mi tot felul de cântece, şi vesele, şi triste, şi din cele de beţie, pe care de fapt le-am ştiut dintotdeauna. De toate mi-am amintit în timp ce stăteam acolo şi cântam pentru piciul cu jambiere păroase: cum să mişc degetele şi să las aerul să iasă, micile fugi, unduirile sonore şi toate celelalte minuni pe care numai naiul le poate produce. N-aş putea cânta în oraş, dar acolo redevenisem eu însumi; prin frunzişul des vedeam feţe şi auzeam zgomot de copite. Am pornit înainte. Ca într-un vis, am observat că stau cu spatele la pom şi că toţi se adunaseră în jurul meu. Îşi schimbau greutatea corpului de pe o copită pe alta, fără a sta o clipă locului, iar eu cântam pentru ei aşa cum o făcusem adesea, cu ani în urmă, fără să ştiu sau să-mi pese dacă erau sau nu aceiaşi care mă mai auziseră. Ţopăiau cu toţii în jurul meu. Râdeau de li se vedeau dinţii albi, albi, şi ochii lor dansau, şi ei se învârteau, împungând aerul cu coarnele, săltându-şi picioarele de capră, aplecându-se mult în faţă, sărind în aer, bătând pământul.

M-am oprit şi-am lăsat naiul în jos.

Ei stăteau în faţa mea şi se holbau la mine, încremeniţi cu toţii ca nişte statui, iar prin ochii aceia sălbatici şi întunecaţi nu mă privea o inteligenţă umană.

Am mai ridicat o dată naiul, încet. De data aceasta am cântat ultimul cântec pe care-l intonasem vreodată. Mi l-am amintit foarte bine. Era ca o lamentaţie pe care o interpretasem în noaptea când am hotărât că numitul Karaghiosis trebuie să moară.

Căci văzusem falsitatea Returnismului. Oamenii nu aveau să se mai întoarcă niciodată. Pământul urma să moară. Coborâsem în grădină şi intonasem această ultimă melodie, învăţată de la, vânt şi poate chiar de la stele. A doua zi, marea barcă ce zvârlea văpăi a lui Karaghiosis se sfărâma în golful Pireu.

Satirii şedeau pe iarbă. Din când în când, câte unul se freca la ochi cu un gest aparte. Stăteau cu toţii în jurul meu şi ascultau.

Nu ştiu cât de mult am cântat. Când am terminat, am pus naiul deoparte şi m-am aşezat. După un timp, unul s-a întins să pipăie instrumentul, trăgându-şi insa repede mâna înapoi. Se uită apoi în sus, la mine.

— Plecaţi, le-am poruncit, dar ei nu păreau să înţeleagă.

Am luat atunci naiul şi-am repetat ultimele măsuri:

Pământul moare, moare. Curând el va fi mort…

Plecaţi acasă, petrecerea s-a terminat. E târziu, târziu, atât de târziu…

Cel mai mare dintre ei scutură din cap.

Plecaţi, plecaţi, plecaţi acum. Bucuraţi-vă de linişte. După cel mai caraghios sacrificiu din viaţă, bucuraţi-vă de linişte. Ce-au sperat zeii să câştige, să câştige? Nimic. Totul nu a fost decât un joc. Plecaţi, plecaţi, plecaţi acum. E târziu, târziu, atât de târziu.…

Cum ei încă mai stăteau acolo, m-am ridicat şi, pocnind din palme, am strigat: „Plecaţi!”, după care m-am îndepărtat repede.

Mi-am adunat însoţitorii şi ne-am înapoiat la şosea.