Nemuritorul

*

Sorbindu-mi berea într-o cabană de munte de pe planeta Divbah, împreună cu un informator vegan numit Krim (acum mort), m-am uitat cândva printr-o fereastră largă, la cel mai înalt munte din universul cunoscut. Se numeşte Kasla şi nimeni nu l-a urcat vreodată. Motivul pentru care menţionez acest lucru este faptul că în dimineaţa duelului am simţit o bruscă remuşcare că n-am încercat niciodată să-l escaladez. E una din chestiile alea trăznite, la care te gândeşti şi pe care promiţi c-ai să le încerc, dar pe urmă te trezeşti într-o dimineaţă şi-ţi dai seama că probabil e prea târziu: n-ai s-o faci niciodată.

În dimineaţa respectivă, toate feţele erau inexpresive Lumea exterioară arăta strălucitoare, şi limpede, şi curată, şi plină de cântecul păsărelelor. Interzisesem folosirea radioului până după duel, şi Phil, ca să fie sigur de respectarea deciziei, purta cu el, în buzunarul jachetei, câteva piese esenţiale ale aparatului. Lorel n-avea să ştie, Radpolul n-avea să ştie, nimeni n-avea să ştie despre duel, decât după consumarea lui.

Preliminariile odată terminate, s-a trecut la măsurarea distanţei. Ne-am ocupat fiecare locul, în capetele opuse ale luminişului. Soarele răsărea din stânga mea.

— Sunteţi gata, domnilor? strigă Dos Santos.

„Da” şi „Sunt gata” — sunară răspunsurile.

— Mai fac o ultimă încercare de-a vă determina să renunţaţi la această acţiune. Doreşte cineva dintre dumneavoastră să-şi reconsidere poziţia?

„Nu” şi „Nu” — veni replica.

— Fiecare dintre dumneavoastră are zece pietre de mărime şi greutate similare. Prima lovitură aparţine, desigur, aceluia care-a fost provocat: lui Hasan.

Amândoi am dat afirmativ din cap.

— Atunci, începeţi!

Se dădu înapoi şi între noi nu mai rămăseseră decât cincizeci de metri de vid. Stăteam fiecare cu umărul înainte, pentru o oferi o ţintă cât mai mică posibil. Hasan îşi puse prima piatră în praştie. L-am urmărit cum o învârte repede prin aer, în spatele lui, şi cum mâna îi zvâcneşte deodată înainte. Se auzi apoi zgomotul căderii pietrei, undeva, în urma mea. Nimic altceva. Nu mă nimerise. Am pus o piatră în praştie şi am rotit-o prin aer, făcând-o să şuiere. Am slobozit apoi proiectilul cu toată puterea braţului meu drept.

Piatra aruncată de mine îi zdreli puţin umărul stâng, abia atingându-l. Mai mult i-a sfâşiat haina. Ricoşând apoi din pom în pom, piatra dispăru în spatele lui. Se făcuse linişte. Păsările renunţaseră la concertul lor de dimineaţă.

— Domnilor, zise Dos Santos, aţi avut fiecare o şansă să vă reglementaţi diferendul. Se poate spune că v-aţi înfruntat cu onoare, că v-aţi descărcat mânia şi acum sunteţi mulţumiţi. Doriţi să opriţi duelul?

— Nu!

Hasan îşi frecă umărul şi scutură din cap. Puse o a doua piatră în praştie, o învârti repede şi cu putere, dându-i apoi drumul spre mine. Drept între şold şi coşul pieptului, acolo m-a lovit. Am căzut la pământ şi-am văzut negru dinaintea ochilor. După o secundă, s-a făcut lumină, dar eu eram chircit de durere şi ceva cu o mie de colţi mă înhăţase dintr-o parte, fără să-mi mai dea drumul. Toţi alergau spre mine, însă Phil le făcu semn să se dea înapoi. Hasan rămăsese pe poziţie. Dos Santos se apropie.

— E-n regulă? mă-ntrebă Phil, cu blândeţe. Poţi să te ridici?

— Da. Am nevoie de-un minut ca să respir şi să-mi treacă arsura, dar am să-mi revin.

— Care-i situaţia? întrebă Dos Santos.

Phil îl informă. Mi-am pus mâna sub coaste şi m-am ridicat încetişor. Doi, trei centimetri mai sus sau mai jos, şi lovitura mi-ar fi rupt un os, însă aşa, mi-a provocat doar o durere arzătoare. Mi-am masat puţin locul, apoi am făcut câteva rotaţii cu mâna dreaptă, ca să văd cum stau cu muşchii de pe acea parte. Era în regulă. Pe urmă am luat praştia şi-am pus în ea o piatră. De data asta aveam să nimeresc. O presimţeam.

Am rotit praştia de câteva ori şi piatra zbură în cea mai mare viteză. Hasan se prăbuşi, ţinându-se de coapsa stângă. Dos Santos se duse la el. Vorbiră ceva. Haina lui Hasan amortizase lovitura, deviind-o în cea mai mare parte. Piciorul nu era rupt. Adversarul urma să continue lupta imediat ce se va putea ridica în picioare. I-au trebuit cinci minute ca să-şi maseze piciorul, după care se sculă. În timpul ăsta, durerea mea cedase locul unui zvâcnet surd.

Hasan îşi alese cea de a treia piatră. O pregăti încet, cu grijă… Mă măsură din cap până-n picioare. Pe urmă începu să biciuiască aerul cu praştia. Tot timpul avusesem senzaţia — care creştea mereu — că ar trebui să mă înclin puţin mai la dreapta. Ceea ce am şi făcut.

El învârti piatra şi o aruncă. Îmi zdreli ciuperca de pe obraz şi-mi rupse urechea stângă. Obrazul mi se năclăi dintr-o dată. Ellen ţipă scurt. Dacă lovitura ar fi fost puţin mai la dreapta, nu i-aş mai fi auzit ţipătul.

Era, din nou, rândul meu. Netedă, cenuşie, piatra mirosea a mort… Am să-i vin de hac, părea ea să spună. Era una dintre acele mici premoniţii care parcă mă trăgeau de mânecă şi pentru care am un mare respect. Mi-am şters sângele de pe obraz. Am pus piatra în praştie. Când am ridicat-o, simţeam că mâna mea dreaptă este purtătoarea morţii. O simţise şi Hasan, căci tremura. Puteam să văd asta de la distanţă.

— Rămâneţi cu toţii pe loc şi aruncaţi armele, spuse, de undeva, o voce.

Vorbise greceşte, aşa că în afară de Phil, de Hasan şi de mine, nimeni n-a înţeles nimic, eram sigur. Poate Dos Santos sau Perucă Roşie. Încă nu ştiu exact. Dar cu toţii am înţeles despre ce era vorba, când am zărit puşca automată pe care-o ţinea individul, ca şi săbiile, bâtele şi cuţitele celor vreo trei duzini de oameni şi semi-oameni aflaţi în spatele lui. Erau cei din tribul Kouretes. Un neam cumplit… Întotdeauna îşi primesc raţia de carne. Carne de om… De obicei, prăjită. Uneori, friptă. Alteori, fiartă sau crudă…

Vorbitorul părea singurul purtător al unei arme de foc… Iar eu roteam deasupra umărului o piatră a morţii, M-am hotărât să i-o fac cadou. Şi capul lui explodă când l-am pocnit.

— Omorâţi-i! am strigat şi-aşa am început să facem.

George şi Diane au fost primii care-au deschis focul. Apoi, Phil găsi un pistol. Dos Santos fugi la bagaj. Ellen ajunse şi ea acolo, foarte repede.

Hasan nu avusese nevoie de ordinul meu ca să înceapă să ucidă. Singurele noastre arme erau praştiile. Koureţii se aflau însă la o distanţă mai mică decât cei cincizeci de metri dintre mine şi Hasan, iar formaţia lor era de tip „grămadă”. Hasan doborî doi dintre ei, cu pietre bine ţintite, înainte ca grămada să treacă la atac. Am mai doborât şi eu unul. Se aflau acum la jumătatea terenului, sărind peste morţi şi peste cei căzuţi, ţipând in timp ce se repezeau asupra noastră.

Cum am spus, nu toţi arătau a oameni: unul era înalt şi slab, cu aripi de vreun metru, acoperite cu răni; mai existau vreo doi microcefali, cu păr suficient ca să para fără cap şi încă unul care trebuie să fi fost la origine un cuplu de gemeni, apoi câţiva steatopigiaci[24] şi trei brute uriaşe şi greoaie, care continuau să înainteze, în ciuda găurilor de gloanţe pe care le aveau în piept şi abdomen; una dintre acestea din urmă avea mâini ce trebuie să fi măsurat 50 de centimetri lungime şi vreo 30 grosime, iar alta părea să sufere de un fel de elefantiazis. Cât despre restul, unii păstrau o formă rezonabil de normală, însă cu toţii arătau prăpădiţi şi râioşi, purtând doar nişte zdrenţe sau nepurtând nimic, nebărbieriţi şi puţind îngrozitor.

Am mai aruncat o piatră, dar n-am apucat să văd unde-a lovit, căci au tăbărât pe mine. Am început să izbesc — cu picioarele, cu pumnii, cu coatele; nu prea eram politicos în privinţa asta. Focurile de armă se potoliră, apoi încetară de tot. Trăgătorii trebuie să se mai oprească din când în când să-şi încarce armele, plus că mai există şi rateuri… Durerea din coaste era cumplită. Şi totuşi… Am reuşit să dobor încă trei adversari înainte ca ceva mare şi diform să m-apuce de cap, după care-am căzut la pământ, ca mort.