Nemuritorul

*

Sala era plină de oameni, o lună mare, tropicală, strălucea a petrecere, iar motivul pentru care eu le puteam vedea pe amândouă era acela că în final reuşisem s-o ademenesc pe Ellen Emmet afară, pe balcon, şi că uşile fuseseră larg deschise şi blocate în această poziţie.

— Iată-te întors iarăşi din rândul morţilor, mă salută ea, cu un zâmbet uşor. Ai dispărut aproape un an şi n-ai trimis nici măcar o ilustrată din Ceylon, în care să spui că eşti bine.

— Ai fost bolnavă.

— Aş fi putut să fiu.

Era mică de statură şi, ca toate femeile care urăsc lumina zilei, folosea din plin produsele cosmetice pe sub îmbrăcăminte. Îmi amintea de o păpuşă mecanică foarte complicată, dar tu mecanismul stricat — avea o graţie rece şi tendinţa să te lovească la ţurloaie tocmai atunci când te aşteptai mai puţin; şi mai avea şi-o grămadă de păr blond-castaniu, împletit într-o coafură ca un nod gordian, care mă chinuia, în timp ce mă munceam să i-l desfac în gând; ochii ei împrumutau oricare culoare i-ar fi plăcut zeului ales de ea pentru acea zi aparte — nuanţa nu mi-o amintesc acum, dar undeva, adânc, adânc, în interiorul lor, erau întotdeauna albaştri. Îmbrăcămintea de pe ea era verde-cafenie, suficientă ca s-o poată înfăşura de câteva ori şi s-o facă să arate asemeni unei plante fără formă, ceea ce reprezenta o şmecherie croitorească, dacă există aşa ceva — în afară de cazul că era din nou însărcinată, lucru de care mă îndoiam.

— Ei bine, dacă vrei să ştii, sunt bine, i-am spus eu. Insă n-am fost în Ceylon. Majoritatea timpului m-am aflat în Mediterana.

Din interior, se auzeau aplauze. Mi-a părut bine că mă găseam afară. Interpreţii tocmai terminaseră piesa lui Graber intitulată Masca lui Demeter, pe care autorul o scrisese în pentametru, în onoarea oaspetelui nostru din Vega; chestia durase două ore şi era proastă. Phil Graber, un om bine educat şi cu părul rar, considera că treaba este la locul ei, însă noi cam duceam lipsă de laureaţi în ziua când l-am ales pe el. Phil se simţea atras de ideile iui Rabindranath Tagore şi ale lui Chris Isherwood, având înclinaţie spre scrierea de epopei metafizice îngrozitor de lungi, discutarea detaliată a problemelor iluminismului şi practicarea zilnică, pe plajă, a unor exerciţii de respiraţie. În rest, era o fiinţă umană cât se poate de decentă.

Aplauzele se stinseră şi am auzit apoi sunetele melodioase ale thelinstrei, ca şi vocile celor ce începeau să. vorbească.

Ellen se sprijini cu spatele de balustradă.

— Aud că acum eşti oarecum căsătorit…

— Adevărat, am recunoscut eu; şi oarecum răvăşit. De ce m-au chemat înapoi?

— Întreabă-ţi şeful.

— L-am întrebat. Mi-a zis că urmează s-o fac pe ghidul. Ceea ce vreau totuşi să ştiu, este de ce? Care-i adevăratul motiv? M-am tot gândit la asta şi sunt tot mai nedumerit.

— Şi eu de unde să ştiu?

— Tu le ştii pe toate.

— Mă supraapreciezi, scumpule. Mai bine spune-mi cum e ea.

Am dat din umeri.

— Ca o sirenă, poate. De ce?

A fost rândul lui Ellen să dea din umeri.

— Aşa, din curiozitate. Dar pe mine cum mă prezinţi altora?

— Eu nu spun nimănui că semeni cu ceva.

— Mă jigneşti. Trebuie să semăn cu ceva, că doar n-oi fi unică?

— Tocmai asta e. Eşti unică.

— Atunci de ce nu m-ai luat cu tine anul trecut?

— Pentru că eşti o fiinţă de societate şi ai nevoie de un oraş în jurul tău. Tu nu poţi fi fericită decât aici, la Port.

— Dar nu sunt fericită, aici, la Port.

— Eşti mai puţin nefericită decât ai fi în oricare altă parte a acestei planete.

— Am fi putut încerca, spuse ea, după care îmi întoarse spatele ca să se uite în vale, la luminile portului.

— Ştii, zise după un timp, deşi eşti al naibii de urât, eşti atrăgător. Asta trebuie să fie.

Mi-am oprit mâna la câţiva centimetri de umărul ei.

— În plus, a continuat ea cu o voce calmă, golită de emoţie, eşti un coşmar care merge ca un om.

Am lăsat mâna în jos şi-am râs pe înfundate.

— Ştiu, am spus. Vise plăcute!

Am dat să mă întorc, dar m-a apucat de mânecă.

— Aşteaptă!

M-am uitat în jos, la mâna ei, apoi am privit-o în ochi şi iar mi-am îndreptat privirea spre mână. Mi-a dat drumul.

— Tu ştii că eu niciodată nu vorbesc adevărat, spuse.

Apoi râse, cu râsul ei delicat.

— …Şi m-am gândit la ceva pe care ar trebui să-l ştii, despre această călătorie. Donald Dos Santos este aici şi cred că o să meargă şi el.

— Dos Santos? Asta e ridicol!

— E sus, în bibliotecă, împreună cu George şi cu un arab de statură mare.

Am privit dincolo de ea, până jos, în port, urmărind umbrele care, ca şi gândurile mele, erau negre şi se mişcau încet pe străzile întunecoase.

— Un arab de statură mare? am zis eu, după un timp. Cu cicatrice pe mâini? Ochi galbeni? Cu numele de Hasan?

— Da, aşa este. L-ai mai întâlnit?

— A lucrat ceva pentru mine, în trecut, am recunoscut.

Şi am zâmbit, chiar dacă îmi îngheţa sângele, căci nu-mi place să ştie oamenii la ce mă gândesc.

— Zâmbeşti, zise ea. La ce te gândeşti?

Aşa e ea…

— Mă gândesc că tu iei lucrurile mult mai în serios decât aş fi crezut.

— Aiurea! Ţi-am spus de-atâtea ori că sunt o mincinoasă de mâna-ntâi. De fapt, chiar acum o secundă; şi mă refeream doar la o mică ciocnire dintr-un război mare. Şi ai dreptate când spui că aici sunt mai puţin nefericită decât aş fi în oricare alt colţ de pe Pământ. Aşa că poate vorbeşti cu George şi-l faci să-şi ia un serviciu pe Taler sau pe Bakab. Ce zici? Se poate?

— Da, am spus. Desigur. Nimic mai simplu. După ce-ai încercat asta timp de zece ani… Ce mai face colecţia lui de gândaci?

Ea schiţă ceva aducând a zâmbet.

— Creşte, răspunse. Sărind şi săltând. De asemenea, bâzâie şi se târăşte — iar unele dintre aceste târâtoare sunt radioactive, li tot spun, „George, de ce nu ieşi şi tu cu alte femei, în loc să-ţi petreci tot timpul cu gâzele astea?” Dar el dă din cap şi-şi vede de treabă. „George”, îi zic eu atunci, „într-o zi, una din urâţeniile astea o să te muşte şi-ai să rămâi impotent. Ce-o să te faci pe urmă?”. El îmi explică însă că aşa ceva nu se poate întâmpla şi-mi ţine prelegeri despre toxinele produse de insecte. Poate că, în realitate, nici el nu e altceva decât un gândac mare, în travesti. Am impresia că-i produce un fel de plăcere sexuală când le vede cum roiesc în containere. Nu ştiu ce altceva…

M-am întors şi am privit în interiorul sălii, pentru că faţa ei nu mai era a ei. Când, o clipă mai târziu, am auzit-o râzând, m-am răsucit în loc şi am scuturat-o de umăr.

— Okay. Acum ştiu mai multe ca înainte. Mulţumesc. O să ne vedem cât de curând.

— Să aştept?

— Nu. Noapte bună.

— Noapte bună, Conrad.

Şi-am plecat.