Nemuritorul (Roger Zelazny) читать бесплатно онлайн полную версию книги

*

Fiul meu Jason, sosit cu câteva zile înaintea noastră, plecase deja pe drumul cel mare. Vecinii ne-au povestit că pornise spre Hades în seara precedentă. Patriarhul plecase călare pe un copoi din iad, cu ochi de jăratic, ce doborâse uşa locuinţei, purtându-l apoi în noapte. Rudele mele doreau să mă duc să cinez la ele. Dos Santos încă se odihnea; George îi tratase rănile şi considera că nu e necesar să fie dus la spital, la Atena.

Întotdeauna e bine să vii acasă.

Am coborât în piaţă şi mi-am petrecut după-amiaza tăifăsuind cu urmaşii mei. N-aş vrea eu să le vorbesc despre Taler, despre Haiti, despre Atena? Ba da. Şi le-am vorbit. Dar ei, n-ar vrea să-mi spună ce s-a mai întâmplat la Makrynitsa, în ultimele două decenii? Cum să nu…

Am dus nişte flori la cimitir şi-am rămas un timp a colo, după care n-am repezit acasă la Jason şi-am reparat uşa cu sculele pe care le-am găsit în magazie. Pe urmă, am luat o sticlă de vin de-al lui şi am băut-o toată. Am fumat o ţigară de foi. Mi-am mai făcut şi o cană de cafea, pe care tot aşa, am băut-o toată.

Încă mă simţeam deprimat. Nu ştiam ce se întâmplă. George însă îşi cunoştea meseria şi ne avertizase că veganul manifestă simptomele neîndoielnice ale unei tulburări neurologice de tip extraterestru. O boală incurabilă. Invariabil fatală. Nici Hasan nu-şi dădea seama de unde provine. „Etiologie necunoscută”, fusese diagnosticul pus de George.

Prin urmare, totul trebuia reconsiderat.

George ştia de starea lui Myshtigo încă de la sosire. Pe ce bază? Phil îi ceruse să-l observe pe vegan şi să vadă dacă prezintă semnele vreunei boli fatale. De ce? Ei bine, nu-i spusese, iar eu, pe moment, nu mai puteam, să mă duc să-l întreb.

Pentru mine era, într-adevăr, o problemă.

Myshtigo fie că-şi terminase treaba, fie că nu mai avea timp s-o facă. De spus, spusese însă c-ar fi terminat-o. Dacă lucrurile nu stăteau aşa înseamnă că asigurasem tot timpul protecţia unui om mort, fără nici un sens. Dacă da, atunci aveam nevoie să cunosc rezultatele, pentru ca să mă pot hotărî repede asupra crâmpeiului de viaţă ce-i mai rămăsese.

Cina nu mi-a fost de nici un folos. Myshtigo n-a spus decât ceea ce voia să spună, ignorând sau evitând întrebările noastre. Aşa că, imediat după cafea, Perucă Roşie şi cu mine am ieşit la o ţigară.

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea.

— Nu ştiu. Credeam c-ai aflat tu.

— Nu. Şi-acum ce facem?

— Tu trebuie să-mi spui.

— Să-l ucidem?

— Poate că da. Dar mai întâi, de ce?

— Şi-a terminat treaba.

— Care treabă? Ce anume a terminat?

— De unde să ştiu?

— La naiba! Eu trebuie să ştiu. Îmi place să cunosc de ce ucid. Asta mă amuză.

— Te amuză? Foarte interesant. Dar este evident, nu-i aşa? Veganii vor să achiziţioneze noi zone de pe Terra. Cel de faţă se înapoiază cu un raport asupra locurilor care prezintă interes.

— Atunci de ce nu le-a vizitat pe toate? De ce s-a oprit după ce-a parcurs Egiptul şi Grecia? Nisip, pietre, junglă şi monştri de toate soiurile — asta-i tot ce-a văzut. Nu-i o evaluare prea încurajatoare.

— Poate pentru că s-a speriat şi e fericit că se mai află încă în viaţă. Putea să fi fost mâncat de boadil sau de tribul Kouretes. Acum fuge.

— Bine. În cazul ăsta, să-l lăsăm să fugă. Să prezinte un raport prost.

— Totuşi, nu poate. Dacă ei vor să se intereseze, nu se pot mulţumi cu un raport atât de subţire. Or să trimită pe un altul — cineva mai perseverent — ca să termine treaba. Dacă însă îl ucidem pe Myshtigo, ei îşi vor da seama că încă existăm cu adevărat, că protestăm, că suntem puternici.

— …Şi că nu se teme pentru viaţa lui, am remarcat eu.

— Nu? Atunci, care-i situaţia?

— Nu ştiu. Dar va trebui să aflu.

— Cum?

— Cred c-am să-l întreb direct.

— Eşti smintit, constată ea şi se întoarse.

— Acţionez în felul meu sau nu acţionez deloc, am spus. Atunci, fă cum vrei. Nu mai contează. Oricum am pierdut.

Am luat-o pe după umeri şi-am sărutat-o pe gât.

— Încă nu… Ai să vezi!

Ea rămase nemişcată.

— Du-te acasă, îmi spuse. E târziu. E prea târziu.

Aşa am şi făcut. M-am întors în clădirea mare, veche, e lui Iakov Korones, unde eram cazaţi Myshtigo şi cu mine şi unde stătuse şi Phil.

M-am oprit acolo, în camera unde sălăşluieşte moartea, în locul unde Phil dormise pentru ultima dată. Cartea sa, Prometeu descătuşat, se mai afla încă pe masa de scris, lângă o sticlă goală. Când îmi telefonase în Egipt, îmi vorbise despre moartea lui; pe urmă avusese un atac şi trecuse prin toate chinurile iadului. Părea deci normal că trebuia să fi lăsat un mesaj pentru vechii prieteni, într-o problemă atât de delicată ca aceasta.

Am deschis poemul ratat al lui Percy B. şi l-am răsfoit. Pe paginile albe de la sfârşitul cărţii, am găsit mesajul scris în greceşte. Însă nu în greaca modernă. In cea clasică. Suna cam aşa:

„Dragă prietene, deşi nu suport să scriu un lucru asupra căruia nu mai pot reveni, simt că trebuie s-o fac cu toată graba. Nu mă simt bine. George doreşte să mă trimită cu skimmer-ul la Atena. O voi face mâine dimineaţă. Dar întâi, în legătură cu problema la ordinea zilei…

Scoate-l pe vegan viu de pe Pământ, cu orice preţ.

Este un lucru important. Cel mai important din lume. Mi-a fost teamă să ţi-o spun mai înainte, pentru că mi-am închipuit că Myshtigo ar putea s-o afle prin telepatie. Iată de ce n-am mers tot timpul excursiei cu voi, deşi mi-ar fi plăcut tare mult. Iată de ce m-am prefăcut că-l urăsc; pentru ca să pot sta pe cât posibil departe de el. Abia după ce-am reuşit să obţin confirmarea faptului că nu e telepat, m-am hotărât să vin după voi.

Am bănuit, în parte datorită lui Dos Santos, Diane şi Hasan, că Radpol-ul ar putea să-i vrea moartea. Dacă era telepat, îmi închipuiam că va afla repede ce i se pregăteşte şi-şi va lua măsuri de siguranţă. Dacă nu era telepat, aveam mare încredere în capacitatea ta de a-l feri de aproape orice. Inclusiv de Hasan. Însă n-am vrut ca el să afle ce ştiu şi ce nu. Totuşi, am încercat să te previn, dacă-ţi mai aminteşti.

Tatram Yshtigo, bunicul lui, este una dintre cele mai bune şi mai nobile fiinţe aflate încă în viaţă, E filosof, un mare scriitor, administrator altruist al serviciilor publice. L-am cunoscut pe timpul şederii mele pe Taler, acum vreo treizeci de ani, şi-am devenit prieteni apropiaţi. De atunci, am ţinut permanent legătura şi încă din vremea aceea mi-a spus câte ceva despre planurile Complexului Vegan referitoare la Pământ. M-a pus să jur că voi păstra secretul. Nici măcar Cort nu-şi dă seama că eu cunosc acest secret. Dacă s-ar afla înainte de vreme, ar fi un dezastru pentru reputaţia bătrânului.

Veganii se află într-o postură extrem de stânjenitoare. Compatrioţii noştri expatriaţi şi-au impus ei înşişi dependenţa economică şi culturală faţă de Vega. Veganilor li s-a arătat — cu câtă ardoare! — pe timpul Rebeliunii Radpolului, faptul că există o populaţie indigenă care are o puternică organizaţie proprie şi doreşte restaurarea planetei noastre. Veganii ar vrea şi ei ca acest lucru să se întâmple. Căci nu au nevoie de Pământ. La ce să-l folosească? Dac-ar dori să-i exploateze pe pământeni, apoi aceştia sunt mai mulţi pe Taler decât pe Pământ. Însă veganii nu vor aşa ceva; sau — oricum — nu în proporţie de masă şi nu cu răutate. Foştii noştri compatrioţi şi-au ales singuri tipul de exploatare dorit, atunci când au preferat să nu mai revină pe Pământ. Ce denotă aceasta? Că Returnismul este o problemă moartă. Nu se mai întoarce nimeni. Iată de ce părăsesc mişcarea. Şi de aceea cred că şi tu ai părăsit-o. Veganii ar dori să-şi ia mâna de pe problema „planetei natale”. Desigur, ei vor să viziteze în continuare Pământul. A veni aici şi a vedea ce i se poate face unei lumi este ceva instructiv, un lucru îndemnând la reflecţie şi căinţă, care pur şi simplu îţi trezeşte teamă. Teamă.

Ceea ce aveau ei nevoie era găsirea unei modalităţi de lucru cu guvernul foştilor noştri compatrioţi de pe Taler. Taleriţii nu se grăbeau să renunţe la singura lor pretenţie, legată de impozite şi existenţă: Oficiul.

Totuşi, după multe negocieri şi după un lung şir de avantaje economice, inclusiv acordarea definitivă a cetăţeniei vegane foştilor noştri compatrioţi se părea că se găsise o modalitate. Aplicarea planului a fost încredinţată familiei Shtigo, în special lui Tatram.

În cele din urmă, acesta găsise o soluţie (aşa credea cel puţin) de a-i reda Pământului poziţia autonoma şi de a-i păstra integritatea culturală. Iată de ce şi-a trimis nepotul, pe Cort, în chip de „cercetaş”. Cort este o fiinţă ciudată; adevăratul său talent este cel actoricesc (toţi cei din neamul Shtigo sunt, de altfel, dotaţi) şi îi place să pozeze. Cred c-a dorit foarte mult să joace rolul unui extraterestru şi sunt sigur că a făcut-o cu îndemânare şi eficienţă. Ţartam m-a anunţat de asemenea că acesta ar putea fi ultimul rol al lui Cort, aflat pe moarte, deoarece suferă de drinfan — o boală Vegană incurabilă. Cred că ăsta e şi motivul pentru care a fost ales Cort şi nu altcineva.

Crede-mă, Konstantin Karaghiosis Korones Nomskos Conrad (şi toate celelalte nume ale tale pe care nu le ştiu); crede-mă, el nu a făcut niciodată cercetări în legătură cu proprietăţile funciare. Nu, nu, nu…

Dar mai permite-mi un ultim gest romantic. Crede-mă pe cuvânt că el trebuie să trăiască şi lasă-mă să-mi ţin promisiunea şi să păstrez secretul. N-ai să regreţi când ai să ştii totul.

Îmi pare rău că n-am apucat să-ţi termin elegia, şi dracul să te ia pentru faptul că mi-ai luat-o pe Lara, atunci, la Kerci! Phil”.