Operațiunea Haos

VIII

Iată-mă ajuns la prima dintre perioadele de răgaz. O să trec repede peste ele, deși au fost mult mai importante și mai interesante pentru noi — pentru Ginny și pentru mine — decât episoadele care-l implică direct pe Dușmanul nostru. Lucrurile care-i preocupă cu adevărat pe oameni nu sunt vrajba, pericolul sau melodrama, ci munca lor — mai cu seamă dacă au norocul să le placă ceea ce fac — distracțiile, dragostea, întemeierea unei familii, anecdotele și surprizele plăcute.

Dar nu v-ar putea interesa prea mult să aflați despre noi asemenea gen de lucruri. Aveți și voi viața voastră personală. În plus, multe dintre ele au un caracter prea intim pentru a fi destăinuite. Iar peste toate astea, am la dispoziție doar noaptea de față ca să vi le povestesc. Tot ce durează prea mult face ca stresul să aibă repercusiuni asupra mea. Nu vreau să-mi asum riscuri inutile cu necunoscutul; știu ce înseamnă asta.

La urma urmei, pentru voi contează numai evenimentele importante. Adversarul nostru este și al vostru.

Deci vă voi relata câte ceva despre perioadele de răgaz doar ca să fac legătura între episoadele importante. E-n regulă?

Primul acoperă o durată cam de doi ani. Eu și Ginny rămaserăm încă vreo câteva luni în cadrul armatei, deși nu ne-am mai aflat pe câmpul de luptă. Partea proastă a fost că, în acest răstimp, nu ne-am văzut defel. Noile misiuni ne purtau dintr-un loc într-altul.

Dar războiul se termină curând. Necredincioșii fură înfrânți pretutindeni în afara granițelor Califatului. De altfel, în urma revoluțiilor, răscoalelor, secesiunilor, vendetelor, actelor banditești și a capitulărilor parțiale, Califatul însuși se dezintegră, ca o bucată de sticlă care cade și se sparge. America și aliații ei n-avuseseră nevoie de forțe armate pentru a invada teritoriul inamic, dar avură mare nevoie de ele, și încă urgent, pentru a ocupa teritoriile și a reinstaura ordinea, înainte ca foametea și molimele să facă ravagii. Din cauza talentelor noastre speciale, eu și Ginny vizitarăm jumătate din planetă — dar nu împreună.

Amândoi am cheltuit pe timbre poștale o mare parte din soldă. Oricum, mi-a trebuit ceva timp până să mă hotărăsc s-o cer în căsătorie; însă răspunsul ei, deși plin de delicatețe, nu fu afirmativ. Rămasă orfană de la o vârstă fragedă, tânjise după afecțiune și avea, la rândul ei, capacitatea de-a oferi așa ceva — dar, în același timp se închisese în carapacea muncii, menită s-o apere de suferință. N-ar fi acceptat o căsătorie, decât dacă ar fi fost sigură că aceasta va dura întreaga viață.

Am fost demobilizat ceva mai devreme decât ea și m-am întors acasă, dorind să leg din nou firele rupte din cauza războiului. Surprinzător, în Statele Unite se petrecuseră destul de puține schimbări. Deși inamicul invadase aproape jumătate din țară, fusese gonit destul de repede de-acolo, iar în acea scurtă perioadă avusese prea mult de furcă să ne respingă atacurile ca să mai poată produce dezastre precum acelea suferite de unele localități lipsite de noroc, ca Trollburgul, de exemplu. Puterea civilă urmă foarte îndeaproape armata, reinstalându-se mai rapid și mai eficient decât mi-aș fi putut închipui. Sau poate că acest lucru era o amprentă a civilizației. Tehnologia poate produce pagube imense, dar și recuperări rapide.

Astfel că m-am întors într-o țară care, cu excepția câtorva lipsuri, remediate de altfel destul de repede, nu se schimbase prea mult. La suprafață, vreau să spun. Psihicul era cu totul altceva. Probabil că o parte semnificativă a populației devenise dezechilibrată mintal în urma șocului profund provocat de cele întâmplate, un șoc mai puternic decât își dădeau ei înșiși seama. Fără îndoială că de la dezastrul social ne salvă varietatea manifestărilor excentrice. Apăruseră atât de mulți demagogi, profeți autodeclarați, pretinși necromanți, propovăduitori demenți ai unor religii, ai unor ideologii politice și științifice, ai unor metode de slăbire, stiluri noi de viață și Dumnezeu mai știe ce, încât aveau tendința să se anuleze reciproc.

Puține dintre toate aceste devieri s-au dezvoltat suficient ca să devină îngrijorătoare; una dintre ele fu biserica ioanină, despre care vă voi vorbi foarte curând.

În orice caz, procesul nu se desfășură prea repede. Pe aceia dintre noi care nu eram atinși de nici un soi de fanatism — și luați aminte, reprezentam majoritatea — manifestările nu ne îngrijorau și nici nu ne preocupau prea mult. Ne gândeam că, până la urmă, clasa politică le va pune capăt, reinstaurând cursul normal al vieții. Intre timp, noi înșine trebuia să ne reconstruim visele și carierele profesionale; trebuia să facem față problemelor de fiecare zi.

Eu unul m-am întors la Hollywood și am reînceput s-o fac pe vârcolacul pentru „Metro-Goldwin-Merlin”. A fost o dezamăgire. Faptul că eram nevoit să port un pămătuf legat de coada mea ciuntită mă deranja și pe mine, și pe cei de la studio. Patronii nu erau satisfăcuți nici de interpretările mele; și nici eu nu eram. De exemplu, deși am depus cu adevărat eforturi, n-am reușit să fiu foarte convingător în rolurile din Dracula, Frankenstein, Omul-Lup, Mumia și Față-n față cu Paracelsus. Nu fiindcă aș fi disprețuit spectacolele de divertisment, dar îmi descoperisem dorința de a realiza ceva mai important.

Așa că începurăm să ne facem aluzii reciproce referitoare la demisia mea. Probabil că doar medaliile mele întârziară deznodământul. Eroi de război erau însă prea mulți. De altfel, toată lumea știe că la comportarea curajoasă a unui militar contribuie, în mare măsură, disciplina, antrenamentul și descântecele împotriva fricii; acestea din urmă sunt, de regulă, anulate la demobilizare: civilii au nevoie de puțină timiditate. Oricum, eu nu pretind că aș avea mai mult curaj decât un om normal.

Cam tot pe atunci a ieșit din armată și Ginny. Veni imediat să mă viziteze. A fost o reîntâlnire fantastică. Dar la repetatele mele propuneri de a ne căsători, spunea:,Nu încă, Steve, până când nu vom vedea cum ne înțelegem în condițiile vieții obișnuite, pricepi?” — dar se părea că nu am nici un rival.

Timp de câteva zile, în afara lucrurilor pe care era de așteptat să le facem, purtarăm conversații lungi și foarte serioase. Ginny reuși să mă determine să-i destăinui adevărata mea ambiție: să supun Focul și Aerul, ca să creez o vrajă antigravitațională suficient de puternică pentru ca omul să poată ajunge pe alte planete. De fapt, avusesem de gând să devin inginer. Dar veniturile unui student în primul an de facultate sunt mici. Se întâmplase ca un vânător de talente să mă vadă într-o piesă de teatru de amatori și asta îmi schimbase cariera. Ca mulți alți oameni, m-am lăsat dus de curent.

Ginny nu semăna cu majoritatea oamenilor. Dar și ea avea acum alte gânduri. Cei de la „Arcane” ar fi reprimit-o bucuroși, dar ea se întreba dacă într-adevăr dorea să mai lucreze pentru o mare corporație. Oare dacă ar fi avut propria ei agenție de consulting nu i-ar fi fost mai ușor să-și dezvolte ideile personale? Pentru aceasta însă îi erau necesare cunoștințe de magie incantatorie suplimentare și era clar că, pentru a le obține, trebuia să-și ia titlul de doctor în filozofie.

Dar economiile noastre, la un loc cu pensiile de veterani, abia dacă ne-ar fi permis să ne întoarcem la colegiu…

Argumentul decisiv pentru reluarea studiilor a fost faptul că, după un schimb de corespondență, universitatea „Trismegistus” îi oferi lui Ginny un post de asistent — din moment ce ea obținuse deja, în Congo, diploma de Maestru al Artelor — pe timpul cât avea să-și efectueze studiile pentru doctorat.

Am trimis și eu, îndată, o cerere de înscriere la secția de inginerie a aceleiași universități și am fost acceptat. Câteva săptămâni mai târziu, Steve Matuchek și M.G.M. se despărțeau cu o politicoasă strângere de mână, apoi, împreună cu Virginia Gray-lock, m-am îmbarcat pe un supercovor cu destinația Upper Midwest.

La început, totul merse foarte bine. Ne găsirăm niște camere decente și impersonale, destul de aproape una de alta. Cursurile erau interesante. Ne petreceam împreună majoritatea timpului liber. Rezistența ei împotriva căsătoriei pripite scădea atât de repede, încât am crezut că până la Crăciun va accepta și că vom face nunta imediat după examenele de primăvară.

Dar apoi am încasat lovitura. Direct în plex.

Știam că profesorii, în general foarte buni, erau conduși de un președinte mediocru și înfumurat, Bengt Malzius, a cărui principală calitate era aceea că obținea acordul unanim al membrilor din consiliul de administrație. Se făcea totdeauna doar ceea ce dorea el. In general, acest fapt nu afecta pe nimeni de la nivelurile inferioare — oricum, nu prea mult. Dar, cu un an în urmă, Malzius decretase că personalul academic, fără nici o excepție, trebuia să fie descântat să se supună tuturor regulilor universității atâta timp cât lucra acolo.

Prea puțini se opuseseră vehement. În mare, regulile erau cele standard; și salariile erau bune; iar noua constrângere se dorise o ținere în frâu, măcar parțială, a rebeliunilor, demenței și nihilismului, care în ultimul timp luaseră o amploare îngrijorătoare nu numai printre studenți, ci și în rândurile corpului profesoral. Ginny se supusese.

Ne aflam acolo de două săptămâni, când cineva observă că eram împreună și trăncăni despre asta. Ginny fu chemată la președinte. I se arătă regulamentul, pe care ea nici nu se gândise să-l citească. Persoanele care făceau parte din corpul profesoral, până la nivelul de asistent, nu aveau voie să întrețină relații amoroase cu studenții.

În seara aceea ne certarăm cumplit.

A doua zi, bineînțeles, am trecut ca o furtună pe lângă funcționari și secretare, ca să port o discuție cu Malzius în biroul lui. Zadarnic. Nici prin gând nu-i trecea să facă o excepție pentru noi.

— S-ar crea un precedent, domnule Matuchek, un precedent nedorit.

M-am gândit, furios, că, de fapt, el era un președinte nedorit. Regula ar fi trebuit desființată, din moment ce descântecul nu admitea dispense. Nici măcar în cazul în care ar fi fost vorba despre un student de la o altă universitate, deci n-ar fi ajutat la nimic să mă transfer.

Până în iunie, când contractul lui Ginny expira, singura soluție era să mă retrag de la cursuri, dar, cu o fermitate de neclintit, ea îmi refuză propunerea. Să pierd un an întreg? Ce eram eu, ditamai vârcolacul sau un amărât de șoarece? Ne-am certat foarte urât pe chestia asta și, ce-i mai rău, în public. Iar când nu te poți întâlni cu cineva decât din întâmplare sau la evenimente oficiale, nu e deloc ușor să te săruți și să recuperezi timpul pierdut.

Oh, desigur, rămăseserăm „buni prieteni” și ne vedeam în locurile pentru fumat, la ceaiuri, la anumite colocvii… adevărată dolce vita. Până una-alta, tot ceea ce ea decretase cu o logică rece știam că era doar o formă de apărare, dar nu o puteam înfrânge, oameni eram… Din când în când, ea se va mai fi întâlnit cu câte un coleg necăsătorit, dorindu-și ca în locul lui să fi fost eu; iar eu, la rându-mi, mai însoțeam câte o fată…

Așa se prezenta situația în noiembrie.