Operațiunea Haos

XIV

De data asta, interludiul va fi scurt. Ne terminarăm cu bine primul an academic. Ginny fu mândră că am luat numai note de A la șamanistică și matematică și mă ajută să depășesc unele dificultăți la limbile magice. (Griswold îmi făcu un serviciu similar la electronică.) Ginny trebuia să-și modifice întrucâtva propriile ei planuri de studiu dacă voiam să ne căsătorim în iunie.

Vă veți spune că o fostă vrăjitoare, foarte bine plătită în New York, putea fi oricum, numai inocentă nu. Desigur, Ginny avea temperament și un fel de a fi destul de sofisticat. Dar, dincolo de faptul că era cinstită și loială până la încăpățânare, se și concentrase asupra acelor ramuri ale Artei care pretind virginitate. Acest soi de specializare e salarizat împărătește, pentru că reprezintă o raritate.

Acum, iubita mea de foc și de gheață avea să devină o mireasă ca oricare alta. Și ce dacă? Anul viitor avea să-și poată însuși tehnicile necesare compensării noului său statut

N-am putut să ascundem cu totul, față de mass-media, rolul pe care-l jucasem în anihilarea salamandrei, dar prin cooperarea energică a lui Malzius (care se tot lăuda că echipa universității salvase frumosul nostru oraș), reușirăm să ne minimalizăm contribuția, până când publicul nu ne mai acordă atenție. Griswold avea mustrări de conștiință pentru că primise mai multe onoruri decât credea el că merită și era indignat că noi avusesem parte de mai puține, până ce îi demonstrarăm că în felul acesta departamentul său avea să fie modernizat, iar noi puteam să ne protejăm intimitatea.

De altfel, dacă doream să fim siguri că regula împotriva relațiilor de dragoste va fi revocată, iar condițiile de la „Trismegistus” vor deveni acceptabile pentru noi și sub alte aspecte, trebuia să-l sprijinim în mod tacit pe Malzius să-și salveze mândria și să nu i se creeze o imagine de fricos.

Pe scurt, acea iarnă și acea primăvară fură superbe și pline de minunății. Aș putea sări peste o bună perioadă de timp, dar nu mă pot abține să stărui asupra… ăă… cel puțin unui singur moment.

— Nu, i-am spus asociatului miresei mele. Nu vii cu noi în luna de miere.

Urechile i se pleoștiră.

— Miaaauu! rosti el cu reproș.

— O să te descurci foarte bine singur în apartamentul ăsta timp de o lună, am adăugat. Administratorul ne-a promis că o să te hrănească în fiecare seară, când vine să lase laptele pentru Brownie. Și nu uita, când Brownie apare aici, să nu-l mai alungi. Ai făcut-o de trei ori la rând pe când eu și Ginny luam masa în oraș, și de atunci spiridușii ne îndulcesc paharele cu Martini.

Svartalf mă privi amenințător cu ochii lui galbeni și dădu din coadă. Bănuiesc că, la pisici, asta înseamnă: „Ei bine, la dracu’, orice e cât un șoarece și fuge ca un șoarece trebuie să se aștepte să fie tratat ca un șoarece.”

— Va veni aici doar ca să șteargă praful și să schimbe cutia ta cu murdării, i-am reamintit lui Svartalf pe cel mai sever ton. O să ai casa numai pentru tine, și o să poți ieși pe coș cu mătura de nuiele ori de câte ori ai chef să iei aer. Dar de Brownie n-ai voie să te atingi, pezevenghiule, și dacă mă întorc și aflu că l-ai necăjit, mă fac lup și te fugăresc în copac. Ai înțeles?

Svartalf își îndreptă coada drept în sus, spre mine.

Virginia Graylock, care de câteva ore era, în mod incredibil, doamna Steven Matuchek, intră în camera de zi. Am rămas împietrit la vederea siluetei zvelte și înalte, îmbrăcate într-o rochie albă, a trăsăturilor aristocratice și a părului roșu care-i cădea în cascadă pe umeri, încât i-am receptat vocea doar ca pe o muzică, fără să-i înțeleg sensul cuvintelor. Trebui să repete:

— Scumpule, ești chiar atât de sigur că nu-l putem lua și pe el? Îi rănim sentimentele.

Mi-am revenit îndeajuns încât să spun:

— Sentimentele lui sunt făcute din oțel de scule. Dacă vrea să împartă patul cu noi după ce ne întoarcem, e-n ordine — în limitele bunei cuviințe — dar nu văd nici un motiv ca în luna de miere să țin tot timpul pe burtă șapte kilograme de motan vrăjitor. Și cu atât mai puțin mi-aș dori să se tăvălească pe burta ta.

Ginny roși.

— Va fi ciudat să stau, după atâția ani, fără animalul meu sacru. Dacă promite să se comporte…

Svartalf, care stătuse pe o masă, se frecă de șoldul ei și începu să toarcă. Ceea ce nu era o idee rea. Totuși pusesem piciorul în prag și nu aveam de gând să-l ridic.

— Nu e în stare să fie cuminte, am spus. Și tu n-ai nevoie de el. O să uităm de lume și de muncă, nu-i așa? Eu n-o să studiez nici un text, n-o să vizitez nici un coleg teriomorf, nici măcar familia aceea de pricolici care ne-a invitat la Acapulco. Tu n-o să faci nici o vrajă și n-o să iei parte la nici o întrunire a vrăjitoarelor. O să fim doar noi doi și nu vreau nici o mâță…

M-am oprit cât de repede am putut. Ea nu replică nimic, oftă doar, încuviință și mângâie cu blândețe motanul.

— Foarte bine, dragă, spuse apoi. Și, ca o amintire a vechiului său eu: Bucură-te, cât mai poți, de faptul că, deocamdată, tu ești cel care poartă pantaloni în familia noastră.

— Intenționez să-i port tot timpul, m-am lăudat.

— Tot timpul? Apoi spuse, grăbită: Ar fi mai bine să plecăm. Bagajele sunt gata.

— Șah-mat, am aprobat.

Ea scoase limba la mine. L-am dezmierdat pe Svartalf:

— La revedere, prietene. Cred că nu-mi porți pică.

Svartalf îmi mușcă o bucățică din mână și răspunse că nu prea. Ginny îl pupă, mă înșfăcă de braț și mă scoase grăbită afară.

Locuința pe care tocmai o părăsisem era un apartament de la etajul trei, situat în apropierea universității „Trismegistus”. Nunta noastră avusese loc în dimineața aceea și fusese liniștită: câțiva prieteni la biserică, apoi un prânz acasă la cineva, după care ne luasem rămas-bun. Dar cunoscuții lui Ginny din New York și ai mei de la Hollywood aveau bani. Punând mână de la mână, ne dăruiseră un covor persan: un cadou copleșitor, dar arătați-mi niște tineri căsătoriți cărora să nu le placă nițel lux.

Fusese întins în parcare, iar culorile îi străluceau în lumina soarelui. Bagajele noastre erau îngrămădite la un capăt. Ne așezarăm spate în spate, pe pernele din spumă de mare polimerizată. Ginny murmură cuvintele de comandă. Ne puserăm în mișcare, atât de ușor, încât nici nu observarăm când ne-am ridicat în aer. Covorul nu era atât de rapid și nici atât de strălucitor ca o coadă de mătură model sport, dar vraja de trei sute de dragoni putere aplicată asupra lui ne scoase din oraș în câteva minute.

Sub noi, câmpiile din Midwest se desfășurau verzi și enorme, brăzdate ici și colo de vreun râu ca o panglică de argint; eram singuri, cu păsările și norii. Curentul de aer stârnit de trecerea noastră nu străbătea prin bariera de forță. Ginny își dădu jos rochia. Pe dedesubt avea un costum de baie, iar atunci am înțeles teoria tranzistorului; absența materialului are o existență tot atât de reală ca și prezența lui. În drum spre sud, făcurăm plajă; la apus, ne oprirăm pentru o cină la un mic restaurant încântător, din regiunea Ozarsk, dar hotărârăm să nu rămânem la măturotel. Zburarăm mai departe. Covorul era moale, gros și spațios. Am vrut să ridic prelata rabatabilă, dar Ginny spuse că n-o să fie frig dacă zburăm la altitudine joasă și avu dreptate. Cerul fu înțesat de stele până ce răsări o lună imensă care le făcu să pălească, aerul fremăta iar de jos se auzea corul greierilor. Restul nu vă privește…