Operațiunea Haos

XXVII

Tunelul era lung și întortocheat și se intersecta cu multe altele. Dacă nu aș fi avut simțul mirosului care să mă ghideze, m-aș fi rătăcit foarte repede. Lumina venea de la mâinile așezate deasupra chiliilor săpate în stâncă la intervale mari. Toată lumea cunoștea faptul că orice candidat la inițiere petrecea aici, singur, o zi și o noapte, iar evlavioșii se întorceau și ei din când în când. Sufletul avea, pare-se, de câștigat prin rugăciuni și meditații în singurătate. Dar nu știam ce alte influențe ți se infiltrau atunci în subconștient. Anumite efluvii, aflate la limita percepției mele de lup, îmi făceau blana de pe gât să se zbârlească.

După un timp, acestea au fost total acoperite de mirosul în căutarea căruia pornisem. Stomacul lupilor este mai rezistent decât cel al oamenilor, totuși de-abia m-am stăpânit să nu vomit. Când în cele din urmă am ajuns la sursă, a trebuit să-mi țin respirația.

Strălucirea vagă, albăstruie, provenită de la mâna de deasupra intrării lumina doar parțial chilia. Marmiadon dormea pe o saltea de paie. Purta rasa ca să-i țină de cald; era la fel de soioasă ca și pielea lui. În rest, avea niște pesmeți, o gamelă cu apă, o cană, o Biblie ioanină și o lumânare la lumina căreia să citească. Probabil că-și părăsea chilia doar ca să meargă la latrină. Nu că ar fi fost mare diferență dacă nu se ducea acolo. Pfuu!

M-am dat înapoi și m-am transformat în om. Efluviile nu mă mai afectau atât de tare, mai ales după ce rațiunea prelua controlul. Fără îndoială că Marmiadon nici nu mai simțea duhoarea.

Am intrat în chilie, m-am aplecat și l-am zgâlțâit. Cu mâna liberă am scos cuțitul.

— Ia scoală-te!

Deschise ochii, mă văzu și icni. Probabil că eram o prezență destul de amenințătoare cum stăteam acolo, fără pic de milă pe chip și îmbrăcat într-un costum sumar negru. In lumina aceea cadaverică, arăta și el destul de rău, având ochii înfundați în orbite. I-am acoperit gura cu mâna înainte să poată scoate vreun sunet Perii bărbii nerase îi erau ca niște țepi, carnea feței moale ca o cocă.

— Dacă faci gălăgie, i-am spus aspru, îți vărs mațele.

Făcu semn că a înțeles și l-am eliberat.

— D-d-domnul Matuchek, șopti, retrăgându-se din calea mea până ajunse la perete.

Am încuviințat.

— Vreau să vorbesc cu tine.

— Eu… cum… Pentru numele lui Dumnezeu, despre ce?

— Despre cum să-mi aduc înapoi acasă fiica nevătămată.

Marmiadon făcu prin aer semnul crucii și închipui și alte simboluri.

— Ești posedat? Reuși să se uite la mine și să-și răspundă singur la întrebare: Nu. Pot să-mi dau seama…

— Nu sunt nici subjugat de vreun demon, am mormăit, și nici psihopat. Vorbește!

— D-d-dar n-am ce să-ți spun. Fiica dumitale? Ce s-a-ntâmplat? Nu știam că ai un copil.

Chestia asta mă dezorientă. Nu mințea, n-ar fi putut, în starea în care se afla.

— Cum așa? am reușit să îngaim.

Se mai liniști, își căută ochelarii, și-i puse pe nas, după care mă privi iar.

— E purul adevăr, insistă. De ce-aș deține informații despre familia dumitale? De ce-ar avea nevoie de ele oricine de-aici?

— Deoarece v-ați autodeclarat dușmanii mei, am spus furios.

Clătină din cap:

— Noi nu suntem dușmani ai omului. Cum am putea? Propovăduim Evanghelia dragostei.

Am mârâit. Își coborî privirile.

— Ei bine, bolborosi, suntem și noi fiii lui Adam. Păcătuim și noi, ca oricare alții. Recunosc că am fost furios când ați făcut… scamatoria aceea… Împotriva acelor nevinovați…

Am descris un arc cu cuțitul.

— Lasă balivernele, Marmiadon. Singurul nevinovat din toată chestia asta nenorocită este o fetiță de trei ani, care a fost dusă cu forța în infern.

Rămase cu gura căscată. Ochii i se bulbucară.

— Hai, scuipă tot ce știi, am spus.

Un timp, nu reuși să articuleze nici un cuvânt. Apoi, absolut îngrozit:

— Nu. Imposibil. Niciodată n-aș… niciodată…

— Dar ceilalți preoți? Care dintre ei?

— Nici unul. Jur. Nu se poate! — I-am atins gâtul cu vârful cuțitului. Se cutremură. - Te rog, spune-mi ce s-a întâmplat. Vreau să te ajut.

Am lăsat lama în jos, m-am așezat, mi-am frecat gânditor bărbia și m-am încruntat.

— Uite ce e, l-am învinuit, ai făcut tot ce se putea ca să-mi tulburi traiul. Și acum, când viața mea e distrusă, ce pot să cred? Dacă nu tu ești răspunzător, ar trebui să te străduiești să mă convingi de asta.

Inițiatul înghiți în sec.

— Eu… da, firește. N-am vrut nimic rău. Numai ceea ce făceați voi — ceea ce faceți — este imoral. Vă osândiți la chinurile iadului și-i ajutați și pe ceilalți s-o facă. Biserica nu poate să rămână nepăsătoare la așa ceva. Foarte mulți preoți ai ei sunt gata să se ofere voluntari pentru ca lucrul ăsta să nu se întâmple.

— Treci peste predică, i-am poruncit.

Nu voiam să-l las să se ambaleze; altfel nu l-aș mai fi putut domina.

— Rezumă-te la evenimente. Ai fost trimis să instigi mulțimea.

— Nu. Nu să… Ei bine, eram pe lista voluntarilor. Când s-a oferit prilejul, mi s-a îngăduit să merg. Dar nu ca să… să fac ce spui dumneata… ci să dau ajutor, sfaturi, sprijin moral… și, da, ei bine, da — să-i apăr pe protestatari împotriva eventualelor vrăji… Nimic altceva! Voi ați fost cei care au atacat.

— Sigur, sigur. Noi am început prin a forma pichete și, când chestia asta n-a mers, am încălcat teritoriul fabricii, ne-am dedat la vandalisme, am instituit blocada, am terorizat… Oh-oh. Iar tu ai acționat numai ca un simplu cetățean, astfel încât, atunci când ai dat greș, superiorii te-au compătimit și deja te-au lăsat să te întorci la treburile cotidiene.

— Ispășesc doar pentru păcatul furiei, răspunse.

Am simțit un fior pe șira spinării. Ajunsesem la un moment important.

— Nu te afli tu aici, jos, doar pentru că te-ai supărat pe noi. Ce-ai făcut de fapt?

Iarăși îl cuprinse teama. Își ridică mâinile lipsite de vlagă.

— Te rog. Nu pot să… Nu.

Am apropiat din nou cuțitul de el. Închise ochii și rosti repede:

— În furia mea, atunci când v-ați arătat atât de încăpățânați, am aruncat blestemul asupra grupului vostru. Blestemul lui Mabon. Venerabilii mei superiori… Nu știu cum au aflat ce făcusem, dar adepții dispun de asemenea însușiri… Când m-am întors, am fost confruntat cu păcatul meu. Mi-au spus că urmările ar putea fi grave. Nimic altceva. Nu mi-au spus deloc că… că s-a și întâmplat ceva grav. Chiar s-a întâmplat?

— Depinde. În ce constă blestemul?

— Nu e o vrajă. Înțelegi diferența, nu-i așa? O vrajă strunește niște forțe paranormale, folosind legile magiei incantatorii. Cheamă ființe nonumane sau… Are la bază același principiu ca folosirea unei arme, a unei unelte sau chemarea unui câine, domnule Matuchek. O rugăciune este altceva. Ea se adresează Celui de Sus sau slujitorilor Săi. Un blestem nu este decât o formulă prin care îi rogi pe Ei să, ăăă, să pedepsească pe cineva. Ei o fac numai când consideră că trebuie… doar Ei…

— Recită-l!

— Absit omen! (Fiecare lucru la locul lui). Pericolul!

— Tocmai ai zis că nu-i nici o primejdie să-l rostești.

— Nu înțelegi? Rugăciunile ioanine sunt diferite de cele petrine. Noi suntem noua mântuire, ne-au fost acordate cunoștințe speciale și favoruri divine. Cuvintele pe care le rostim au o putere a lor. Nu pot ști ce se va întâmpla dacă le rostesc, chiar și fără intenție, în condiții necontrolate, ca cele de aici.

M-am gândit că era foarte probabil să aibă dreptate. În lumea antică, esența gnosticismului fusese căutarea puterii prin cunoștințe ascunse, o putere ultimă asupra lui Dumnezeu însuși. Fără îndoială că Marmiadon era sincer când nega că biserica lui revitalizase anume acest concept. Dar el nu ajunsese încă la statutul de adept; nu-i fuseseră dezvăluite și ultimele secrete. M-am gândit, fără tragere de inimă, că nici nu prea avea șanse să ajungă la acel statut, deoarece în esență nu era băiat rău.

Mintea mea făcu un salt. Hai să analizăm această idee, m-am gândit în răstimpul unei jumătăți de secundă. Hai să presupunem că fondatorii gnosticismului modern au realizat niște descoperiri care le-au conferit capacități necunoscute înainte, iar asta i-a convins că pot exercita o influență directă asupra lui Dumnezeu. Hai să presupunem, mai departe, că au greșit — au fost înșelați — fiindcă, fiți atenți, noțiunea că muritorii pot să clintească Atotputernicia este irațională. La ce concluzie ne duc aceste ipoteze? La aceasta: fie că ei știau sau nu, binecuvântările și blestemele ioaninilor nu erau de fapt rugăciuni, ci vrăji deosebit de subtile și puternice.

— Pot să-ți arăt textul, spuse Marmiadon. Poți să-l citești singur. Nu se află printre capitolele interzise.

— Okay, am aprobat.

Aprinse lumânarea și deschise cartea. Mai văzusem Biblii ioanine, dar niciodată nu mă învrednicisem să citesc una până la capăt. Înlocuiseră Vechiul Testament cu ceva pe care chiar un om de treabă ca mine îl considera o blasfemie, și după multe dintre capitolele standard ale celui Nou, adăugaseră o mulțime de apocrife, plus alte chestii a căror origine nu putuse fi identificată de savanți reputați.

Degetul tremurător al lui Marmiadon atinse un pasaj din ultima categorie de texte. Mi-am încordat privirile, încercând să deslușesc scrisul mărunt. Variantei în greacă îi era alăturată o traducere în engleză, care în același timp încerca să dea sens unui sir de cuvinte pe care le auzisem cântate în cor.

Sfânt, sfânt, sfânt. În numele celor șapte trăsnete. O, Mabon al dreptății, mult preamăritule, înger al Duhului, carele veghezi asupra celor năpăstuiți de mânie și asupra tainei neîndurătorului infern, vino în ajutorul meu, aruncă părerea de rău peste cei ce rău mi-au făcut, ca să afle ei remușcarea si să nu le mai tulbure pe slugile adevărului celui ascuns și ale Împărăției ce va să vină. Prin aste cuvinte fii tu chemat, Heliphomar Mabon Saruth Gefutha Enunnas Sacinos. Amin. Amin. Amin.

Am închis cartea.

— Nu dau doi bani pe soiul ăsta de invocații, am spus tărăgănat.

— Oh, dumneata poți s-o reciți cu glas tare, se repezi Marmiadon. De fapt, orice credincios de rând poate s-o facă fără să primească vreun răspuns. Dar eu sunt clopotar. Un invocator, cum ai spune dumneata. Nu prea mare în grad sau prea talentat; oricum, am dobândit o anumită dibăcie.

— Deci a-șșșa! Cumplita explicație căzuse asupra mea ca un trăsnet. Meseria ta e să chemi și să controlezi demonii.

— Nu demonii. Nu, nu, nu. De cele mai multe ori e vorba de ființe paranormale obișnuite. Și, din când în când, câte un înger nesemnificativ.

— Vrei să zici o făptură care-ți spune că-i înger.

— Dar asta și este!

— Nu contează. Vasăzică, s-a întâmplat. Tu zici că te-ai supărat și că ai rostit acel blestem, o rugă neagră, împotriva noastră. Eu zic însă că, voit sau nu, ai făcut o vrajă. Din moment ce detectoarele n-au înregistrat nimic, trebuie să fie un soi de vrajă necunoscută științei. O chemare adresată cuiva din afara acestui univers. Ei bine, se pare că voi, ioaninii, ați descoperit calea către o altă lume. Majoritatea dintre voi crede că acea lume este Paradisul. Eu am convingerea că sunteți trași pe sfoară: de fapt este infernul.

— Nu, gemu el.

— Nu uita, am toate motivele s-o cred. Acolo a fost dus copilul meu.

— Nu se poate!

— Demonul a răspuns chemării tale. S-a întâmplat că, dintre toți angajații aflați acolo, numai eu și soția mea aveam locuința expusă acțiunii lui în acea noapte. Deci răzbunarea a acționat asupra noastră.

Marmiadon își îndreptă umerii firavi.

— Domnule, nu neg că fetița dumitale lipsește. Dar dacă a fost luată… ca un rezultat neintenționat al acțiunii mele… ei bine, nu ai de ce te teme.

— Când ea e în infern? Chiar presupunând că reușesc s-o aduc îndată înapoi, ce i s-a întâmplat ei în acel loc?

— Nu, serios, nu fi speriat. Marmiadon îndrăzni să-mi mângâie mâna încleștată pe mânerul cuțitului. Dacă se află în iad, operațiile de salvare vor implica faze temporale. Înțelegi ce vreau să spun? Eu nu mă prea pricep la asemenea probleme, dar adepții noștri, da, iar o parte din descoperirile lor li se comunică și inițiaților, începând cu cei de gradul patru. Aspectele matematice sunt mai presus de înțelegerea mea. Dar, din câte-mi amintesc, universul infernului are o geometrie a spațiu-timpului complexă și deosebită. Va fi ușor s-o recuperezi pe fiica dumitale din exact momentul în care a intrat acolo, ca și din oricare alt moment.

Arma îmi căzu din mână. Capul îmi bubuia îngrozitor.

— Să fie adevărat?

— Da. Ți-am spus mai mult decât îmi este îngăduit din punct de vedere canonic…

Mi-am acoperit fața. Lacrimile îmi curgeau printre degete.

— … dar vreau să te ajut, domnule Matuchek. Mă căiesc pentru furia mea.

Ridicându-mi privirile, am văzut că plângea și el.

Abia după un timp am fost în stare să ne întoarcem la ale noastre.

— Bineînțeles, nu trebuie să te induc în eroare, declară el. Când am spus că vei putea să intri în iad în indiferent ce moment al timpului, n-am înțeles prin asta că va fi ușor. Într-adevăr, e un lucru neînchipuit de dificil pentru oricine, cu excepția înalților noștri adepți. Nu există în zilele noastre geometri înzestrați cu geniul necesar ca să-și găsească singuri drumul prin acele dimensiuni. Totuși, din fericire, acum nu e vorba de așa ceva. Am vrut să te îmbărbătez îndeajuns încât să înțelegi care e adevărata noastră problemă. Se prea poate ca fiica dumitale să fi fost răpită ca urmare a blestemului meu. Asta ar explica de ce superiorii mei sunt atât de nemulțumiți de mine. Dar dacă așa stau lucrurile, atunci ea este în grija îngerilor.

— Dovedește-o, l-am provocat.

— Pot să încerc. Iarăși încalc regulile, mai cu seamă acum, când mă aflu în penitență, iar pe de altă parte dumneata ești un necredincios. Totuși, pot să încerc să chem un înger. Îmi zâmbi timid. Cine știe? Dacă te căiești, fiica ți-ar putea fi returnată imediat. Un om cu talentele și energia dumitale ar fi un convertit minunat. Fără îndoială că, de la bun început, Dumnezeu a urmărit tocmai acest scop.

Nu-mi plăcea ideea unei Chemări. De fapt, eram înspăimântat de ea. Marmiadon n-avea decât să creadă că arătarea care ar apărea venea din rai — eu însă nu. Dar eram pregătit ca în această călătorie să fac față unor lucruri mult mai rele decât diavolii.

— Încearcă.

Deschise Biblia la un alt pasaj, pe care nu l-am recunoscut. Îngenunchind, începu să cânte; o alternare de tonuri înalte și joase, care mă călca pe nervi.

Prin tunel trecu un curent de aer. Luminile nu se stinseră, dar peste ochi mi se așeză o ceață, care se-ndesea cu fiecare secundă, ca și cum aș fi murit, până când am rămas singur într-un întuneric șuierător. Iar noaptea era infinită și eternă; frica mă părăsi, dar în locul ei apăru acea deznădejde absolută de care mi-am amintit imediat. Totuși, niciodată nu mai cunoscusem o asemenea suferință — nici în cele trei ocazii precedente, nici când Valeria fusese răpită, nici când murise mama — pentru că acum ajunsesem cu adevărat la stingerea ultimei speranțe și la zădărnicia absolută a tuturor lucrurilor; dragostea, bucuria, onoarea erau mai puțin decât scrum, nu existaseră niciodată, iar eu eram pustiu precum unica existență dintr-o creație pustie.

Departe, foarte departe, se aprinse o lumină. Venea către mine; o scânteie, o stea, un soare. M-am uitat la masca imensă a unui chip, la ochii lipsiți de viață; iar un glas măsurat reverberă în mine:

„Ora a sosit. In ciuda afreetului, a salamandrei, a incubusului și a muritorului, destinul tău a supraviețuit, Steven. Nu astea au fost voința sau planul meu. Am prevăzut că te vei număra printre cei mai pătimași adversari ai mei în acest ciclu al lumii și că pericolul pe care îl reprezinți ar putea nărui cea mai nouă mare încercare a mea. Dar nu știam ce te va face să te opui lucrării mele — chemarea idioată a unui prost sau supunerea oarbă a altuia. Acum vei căuta să asaltezi propria mea lume. Teme-te, Steven. S-ar putea să nu te ating eu însumi, dar am agenți mult mai puternici decât cei pe care i-am trimis până acum. Dacă o să mi te mai împotrivești, te vei îndrepta spre propria pieire. Întoarce-te acasă; acceptă-ți cu umilință pierderea, cum i se potrivește unui fiu al lui Adam; procreează alți copii, nu te mai amesteca în treburi publice, vezi-ți de ale tale. Atunci vei avea bucurii, bogății și succese din abundență, și zilele tale pe pământ vor fi nenumărate. Dar asta numai dacă faci pace cu mine. Dacă nu, vei fi doborât, și la fel se va întâmpla și cu cei la care ții. Teme-te de mine.”

Imaginea, sunetul, orbirea luară sfârșit. M-am clătinat, ud de o transpirație urât mirositoare și l-am privit prostește pe Marmiadon la lumina lumânării. El exulta și-și freca mâinile. Abia izbuteam să-l înțeleg.

— Așa! N-am avut dreptate? Nu ești mulțumit? N-a fost minunat? În locul dumitale, aș cădea în genunchi, proslăvindu-l pe Dumnezeu pentru bunătatea Lui.

— Ce? am reușit eu să îngaim.

— Îngerul, îngerul!

M-am scuturat, ca și cum aș fi ieșit din niște ape învolburate, de unde abia scăpasem de la înec. Inima îmi era încă pustie. Lumea părea îndepărtată și fragilă. Creierul îmi funcționa mecanic. Mi-am forțat buzele să se miște:

— Probabil că fiecare a văzut o altă înfățișare a făpturii. Tu ce-ai descoperit?

— Capul încoronat, aripile strălucitoare, croncăni el. Copila dumitale e teafără. Îți va fi înapoiată atunci când căința dumitale va fi deplină. Și întrucât în viața ei de muritoare s-a aflat printre cei binecuvântați, va deveni o sfântă a adevăratei biserici.

Ei bine — îmi trecu prin minte — fără îndoială că nu-i prima oară când Dușmanul își face unelte din oamenii care cred că-l slujesc pe Dumnezeu. Ce spunea Jonathan Edwards, întors în vechea New England? „Podelele iadului sunt așternute cu craniile copiilor nebotezați.” Cine era cu adevărat acel Iehova pe care-l invoca?

— Dumneata ce-ai văzut? mă întrebă Marmiadon.

Poate că i-aș fi relatat revelația mea, sau poate că nu. Probabil că nu; la ce i-ar fi folosit? Dar atenția ne fu atrasă de niște zgomote — pași care se apropiau, cuvintele cuiva:

— Dar dacă n-a fost aici?

— O să așteptăm câteva ceasuri.

— În aceste veșminte subțiri?

— Ne aflăm în slujba Domnului, frate.

M-am încordat. Veneau doi oameni; zgomotul sandalelor arăta că erau călugări; masivi, după cum le răsunau pașii pe piatră. Probabil că adeptul pe care-l întâlnisem sus devenise suspicios; sau invocarea lui Marmiadon, inclusiv efectele ei, se înregistraseră și în alte părți; ori și una, și alta. Dacă mă prindeau — fusesem avertizat ce mă aștepta. Iar până ajungeam acasă cu informațiile care ar fi putut ajuta la salvarea lui Val, viața mea era neprețuită.

Am acționat prompt lanterna. Marmiadon începu să scrâșnească atunci când m-am transformat. Era bine că mă grăbeam. Fiind lup, cu porniri de lup, dacă aș fi avut timp i-aș fi sfâșiat gâtul pentru ceea ce făcuse. Așa însă am ieșit din celulă printr-un salt lung.

Din cauza semiîntunericului, cei doi călugări nu mă văzură până am ajuns aproape de ei. Erau niște tipi solizi. Unul avea un ciomag, iar celălalt o armă automată, de calibrul patruzeci și cinci. M-am repezit printre picioarele celui din urmă, răsturnându-i. Amicul lui îmi aplică o lovitură în coaste, cu ciomagul!

Durerea îmi încetini, un moment, mișcările. Probabil îmi fusese rupt un os. Dar acesta se refăcu la iuțeală — condiție de vârcolac! — și am alergat mai departe. Pistolul lătră. Gloanțele țiuiră pe lângă mine. Dacă induseseră și gloanțe din argint, mă puteau opri. Trebuia să mă grăbesc.

Am fugit pe scări în sus. I-am pierdut pe preoți. Dar undeva începu să sune o alarmă, clopote ce se intercalau cu imnul. Oare urmăritorii aveau la ei un glob walkie-talkie? Fabricat la „Nornwell”?

M-am năpustit în holul de la parter. Trebuia să existe și alte ieșiri în afară de ușa principală, dar nu știam unde. Un lup poate circula la fel de rapid ca și veștile proaste. Mă și aflam în spatele perdelei care masca vestiarul corului, înainte ca vreun ioanin din tura de noapte să scoată capul pe ușa unui birou sau vreun călugăr somnoros să sosească din altă zonă.

Catedrala clocotea. Am întredeschis ușa spre naos ca să arunc o privire. Cântecul continua. Dar prin naos alergau oameni, strigând. Mai expeditivi, doi dintre ei închideau ușile spre vestibul. Nu mai aveam cum să ies.

Pe coridor am auzit tropote de pași. Ioaninii nu știau exact încotro fugisem și oricum erau derutați de toată această criză neașteptată. In orice caz, aveam foarte puțin timp la dispoziție până se va fi gândit cineva să verifice și aici.

Prin minte îmi trecu o posibilă tactică. Nu m-am gândit la logica ei, deoarece un lup nu este dotat pentru așa ceva. Încrezându-mă în instinct, am apăsat cu laba pe butonul lanternei. Luminile albastre de la intrări nu mi-au împiedicat revenirea la forma umană. Năpustindu-mă înapoi în vestiar, am înșfăcat un stihar. Îmi venea aproape până la glezne. Aveam picioarele goale, dar poate că nimeni nu va observa.

Urcând, în timp record, în balconul corului, m-am oprit la intrarea boltită și am studiat situația. Bărbații și femeile erau grupați în conformitate cu tonalitatea glasului. Fiecare avea în mână o carte de imnuri. Pe o masă se aflau cărți de rezervă. De aici, priveliștea spre altar și spre cupolă îți tăia răsuflarea. Dar eu nu aveam nici o răsuflare de risipit. Mi-am ales din priviri locul unde să ajung, am luat o carte și am pășit într-acolo, solemn.

În condiții normale, nu aș fi reușit. Dar acele condiții nefiind normale, oamenii din cor erau agitați, atenția fiindu-le întruna atrasă de vânzoleala de la parter. Cântecul se abătea tot timpul de la linia muzicală.

M-am postat în marginea zonei baritonilor și am deschis cartea la aceeași pagină ca și vecinul meu.

Mephnounos Cherniath Avoura Maridon Elison, cânta el. Ar fi fost bine să încerc să scot sunete similare. Problema era că nu participasem la repetițiile care se organizau pentru laici. Nici măcar nu puteam să pronunț acele cuvinte, d-apoi să mai și păstrez melodia.

Vecinul mă privi. Era un preot corpolent, după toate aparențele genul de lingău. Probabil se gândea că n-ar trebui să mai stau mult prin preajmă cu toți dinții în gură. I-am zâmbit umil.

Thatis Etelelam Tetheo Abocia Rusar? intonă el ostentativ, mai departe.

Am ales prima melodie venită în minte și care avea oarece asemănare cu cea intonată de el. Stâlcind-o atât cât îndrăzneam, mi-am studiat cartea și am început:

In contrapunctul general, care se suprapunea zarvei de jos, treaba merse. Clericul își luă ochii de la mine. El o ținea mai departe cu imnul, iar eu cu Marea timonă roșie.

Sper să fiu iertat și pentru celelalte improvizații la care a trebuit să recurg în următoarea oră. Am presupus că un laic nu stârnea bănuieli dacă rămânea o oră să cânte. Intre timp, numai ochi și urechi, îi urmăream pe cei care mă căutau. Pentru prima dată, mărimea și complexitatea catedralei lucrau în avantajul meu; aș fi putut fi oriunde. Fără îndoială că pentru căutare se foloseau vrăji; dar magicienii nu dispuneau de prea multe indicii, în afara celor furnizate de Marmiadon. Iar eu beneficiam de toate protecțiile pe care Ginny — una dintre cele mai bune vrăjitoare din Ghildă — mi le putuse asigura înainte de plecare. Depistarea și identificarea mea nu erau deloc niște lucruri simple, nici măcar pentru făpturile pe care le-ar fi putut chema adepții cei mai avansați.

Dar nici să rezist prea mult nu puteam. Dacă nu dispăream repede, aveam să fiu mort sau și mai rău. O parte din mine însă aștepta cu bucurie acel moment. Vedeți voi, pericolul și concentrarea, ca să-l înfrunt, a tuturor resurselor pe care le aveam șterseseră disperarea pe care o încercasem în cripte, întâlnind iadul. Eram viu, asta conta, și hotărât să fac tot ce se putea ca să ucid orice-ar fi fost între mine și iubitele mele!

După un timp, intrarea principală fu redeschisă, dar era păzită de călugări. Mi-am întocmit un plan ca să-i evit. După ce am părăsit corul și m-am dezbrăcat, m-am transformat în lup. Coridorul nordic era iarăși pustiu, spre norocul ioaninilor pe care i-aș fi putut întâlni. Fără nici o îndoială, postaseră paznici la fiecare ieșire, și acum mă vânau metodic. Am mers mai departe, în liniște, fără grabă, atenția nemaifiindu-mi distrasă de atmosfera religioasă. Simțurile de lup mă ajutară să mă feresc de patrule în timp ce căutam o fereastră.

La nivelurile de jos, acestea se găseau în camere ocupate sau ale căror uși erau încuiate. A trebuit să mă duc la etajul șase — unde miasma răului era aproape insuportabilă — înainte de a găsi o fereastră pe un coridor. Mi-a trebuit multă dârzenie sau disperare ca să mă arunc de acolo. Durerea pe care am simțit-o când geamul s-a spart și m-a tăiat nici nu se putea compara cu aceea simțită când m-am zdrobit de betonul de dedesubt

Dar eram licantrop. Rănile suferite nici nu-mi erau fatale, nici nu aveau urmări permanente. Mormanul roșu de carne care devenisem începu să tremure, se adună — și am redevenit întreg. Foarte mult sânge era împrăștiat în jur; nu-l mai puteam recupera, așa că mă simțeam nițel slăbit și amețit; dar o masă bună avea să rezolve problema.

Deasupra capului meu, stelele încă străluceau. Vizibilitatea nu era prea bună. Dar mă îndoiam că portarilor de la ieșirile exterioare li se comunicase mare lucru. Ierarhia prefera, probabil, să-și mușamalizeze, pe cât posibil, necazurile. Mi-am sfâșiat cu dinții rămășițele costumului, mi-am ascuns lanterna în coamă cât de bine am putut și am pornit spre aceeași poartă pe unde intrasem.

— Ia te uită! Hei, cuțu-cuțu, spuse tânărul meu prieten. De unde-ai apărut?

L-am lăsat să-mi scarpine urechile, apoi am plecat.

În întunecatul oraș Siloam, am mai comis încă o fărădelege, spărgând fereastra din spate a unei băcănii. Mai târziu, puteam să-l răsplătesc anonim pe proprietar. După cele câteva kilograme de șuncă pe care le-am găsit și le-am mâncat, aveam acum nevoie de un mijloc de transport, iar dacă m-aș fi transformat în om aș fi fost lefter și gol pușcă. L-am sunat pe Barney.

— Vino și ia-mă. Mă vei găsi sub formă de lup într-unui dintre următoarele locuri…

I-am indicat câteva variante, pentru cazul că aș fi fost urmărit și dincolo de hotarele catedralei.

— Ce s-a întâmplat cu mătura mea? mă întrebă el.

— A trebuit s-o las în parcare. Poți s-o revendici mâine.

— Abia aștept să-ți aud povestea.

— Ei bine, pot să-ți spun că a fost o noapte de pomină.