Operațiunea Haos

XXII

Icnetul se repetă ca un oftat gutural, aproape un mârâit. Bărbații aflați cel mai aproape făcură un pas spre noi. Barney flutură steagul.

— Așteptați! strigă el, cu o tunătoare voce de bas, care acoperea orice alt zgomot. Armistițiu! Haideți să discutăm! Aduceți-l pe conducătorul vostru!

— Nu avem nimic de vorbit, ucigașilor! urlă o fată grăsuță.

Repezi spre mine pancarta pe care o ținea. Înainte de a mă lăsa în jos ca să-mi feresc capul, am văzut că pe ea scria PACE ȘI FRĂȚIE. Cineva începu să cânte; foarte repede îl urmară și ceilalți.

„Jos cu Diotref! Jos cu Diotref! Jos cu Diotref!”

M-a săgetat neliniștea. Deși Diotref abia dacă este pomenit în cea de-a treia Epistolă a lui Ioan, ioaninii din zilele noastre au făcut din el un simbol al bisericilor care se opun mișcării lor (fără îndoială că, pentru inițiați și adepți, personajul mai însemna și altceva). Incredibil de copleșitoarea majoritate a simplilor rebeli nici măcar nu se obosiseră să înțeleagă asta. Pentru ei, Diotref devenise numele hulitei autorități seculare, sau al oricui le stătea în cale. Asemenea cuvinte hipnotizaseră deja mai multe mulțimi, împingându-le spre o frenezie distructivă.

I-am luat fetei pancarta, mi-am ferit ochii de unghiile ei și mi-am dus mâna la lanternă. Dar pe neașteptate situația se schimbă. Se auzi un clopot. Răsună un strigăt. Amândouă aveau o tonalitate joasă, dar reușeau să domine larma în creștere.

— Pace. Umpleți-vă inimile de dragoste, fii ai mei. Stați liniștiți în prezența Duhului Sfânt.

Atacatoarea mea se retrase. Ceilalți, care ne împingeau înăuntru, își slăbiră presiunea. Prin mulțime trecu un geamăt, devenind aproape extatic înainte de a se stinge. Ridicându-mi privirile, l-am văzut pe preot apropiindu-se.

Se deplasa cu clopotul într-o mână, ținându-se de crucifixul imens în formă de T și stând pe piedestalul acestuia. Astfel, Isus pironit pe crucea suferinței venea înaintea lui. Nu era nimic straniu în asta, m-am gândit nebunește, cu excepția faptului că toate celelalte biserici ar considera un sacrilegiu să dea o formă laică semnului central al credinței lor, să îndrepte asupra lui o vrajă antigravitațională și să-l utilizeze ca pe orice coadă de mătură. Totuși, spectacolul era ciudat de impresionant. Semăna cu o personificare a acelui Altceva în jurul căruia este axat gnosticismul.

Eu unul privisem „secretul inefabil” al ioaninilor ca pe o balivernă îngrozitoare. În seara asta însă am știut mai bine despre ce era vorba. Acolo se afla ceva mai mult decât niște simple emanații paranormale. Fiecare nerv al organismului meu de vârcolac simțea asta. Nu credeam că Puterea în cauză venea de la Cel Preaînalt. Dar atunci, de unde?

Totuși, când ateriză lângă noi, preotul arăta pe de-a-ntregul uman. Era scund și slăbuț, rasa îi venea cam prea largă, pe nasul mic i se sprijineau nesigur niște ochelari, iar părul îi era atât de rar, încât de-abia îi deslușeam tunsoarea — o bandă rasă, de la o ureche la alta, peste vârful capului, care se spunea că este inspirată după Simon Magul. Mai întâi se întoarse spre mulțime.

— Lăsați-mă să le vorbesc cu dragoste acestor domni, nu cu ură, și fie ca dreptatea să învingă, spuse cu un glas straniu, vibrant. Cel ce n-a iubit nu-l cunoaște pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este iubirea.

— Amin, murmură mulțimea.

Când omul acela scund se întoarse din nou spre noi, am avut pe neașteptate impresia că el într-adevăr credea în acel citat. Asta nu-i îndepărtă însă miasma. Necuratul știe cum să se folosească de sinceritatea celor săraci cu duhul. De aceea l-am privit mai puțin ostil pe preot, ca persoană. El ne zâmbi și-și înclină capul.

— Bună seara. Sunt Marmiadon, inițiat de gradul cinci, la dispoziția dumneavoastră.

— Acesta e… ăă… numele dumneavoastră de ecleziast? întrebă Barney.

— Desigur. Vechiul nume este cel dintâi dintre lucrurile acestei lumi care trebuie lăsate în urmă la Poarta trecerii. Nu mi-e teamă de vreun blestem, dacă asta ați vrut să spuneți, domnule.

— Nu, bănuiesc că nu.

Barney făcu prezentările, un ieftin gest de amiciție, din moment ce amândoi puteam fi ușor identificați.

— Sperăm să putem negocia un acord.

Marmiadon se lumină la față.

— Minunat! Fiți binecuvântați! Vă dați seama că nu sunt un reprezentant oficial. Demonstrația a fost inițiată de Comitetul Național pentru Virtute. Oricum, voi fi bucuros să-mi ofer bunele oficii.

— Problema este, spuse Barney, că nu putem să facem prea multe în legătură cu principalele lor cereri. Noi înșine nu avem nimic împotriva păcii mondiale și a dezarmării; dar acestea sunt probleme ale diplomației internaționale. În mod similar, președintele și Congresul trebuie să ia decizia încetării ocupației în fostele țări ostile și să aloce fonduri pentru creșterea bunăstării sociale la noi acasă. Amnistierea răzvrătiților este de competența statului sau a guvernelor locale. Introducerea în școli a cursurilor de filozofie și istorie gnostică poate fi decisă doar de autoritățile alese prin vot. Cât despre egalizarea veniturilor și eradicarea materialismului, ipocriziei, injustiției… Ridică din umeri: Pentru asta avem nevoie, la urma urmei, de un amendament la Constituție.

— Totuși, prin influența imensă pe care o aveți, ne-ați putea sprijini să atingem aceste scopuri, spuse Marmiadon. De exemplu, ați putea contribui la fondul de educație publică al Comitetului. Puteți să stimulați alegerea candidaților potriviți și să ajutați la finanțarea campaniilor lor. Puteți să îngăduiți preoților noștri să facă prozeliți printre angajații dumneavoastră. Puteți înceta să mai faceți afaceri cu negustorii care nu ne agreează. Își desfăcu brațele. Prin toate acestea, fiilor, vă puteți salva de chinurile veșnice ale iadului!

— Ei bine, poate că așa este; deși probabil că pastorul Karlslund, de la biserica luterană închinată Sfântului Olaf, ar avea o altă opinie despre asta, răspunse Barney. În orice caz, cerințele sunt prea multe ca să le putem rezolva într-o singură zi.

— De acord, de acord. Marmiadon tremura de nerăbdare. Ne vom atinge țelurile pas cu pas. „Cât avem lumină, credeți în lumină, pentru că veți fi copiii luminii.” Disputa de acum are la bază o singură problemă.

— Necazul este, continuă Barney, că dumneavoastră vreți să reziliem contracte semnate și pentru care am primit bani. Vreți să nu ne ținem de cuvânt și să-i lăsăm baltă pe cei care au încredere în noi.

Marmiadon își lepădă masca binevoitoare. Se îmbățoșă, încercând să-și dea cât mai multă prestanță, ne privi în ochi, sever, și declară:

— Acești soldați ai Sfântului Duh vă cer să încetați să mai fabricați echipamente pentru forțele armate, pentru asupritorii din străinătate și pentru poliție — asupritorii de acasă. Nu vi se cere, de data asta, nimic mai mult și nimic mai puțin. Iar această chestiune nu e negociabilă.

— Înțeleg. Nici nu mă așteptam la altceva, replică Barney. Dar doream ca situația să fie expusă clar și în fața martorilor. Acum o să vă avertizez.

Cei care îi auziră cuvintele le șoptiră mai departe, celorlalți; un murmur trecu din gură în gură. Tensiunea crescu din nou.

— Dacă folosiți violența împotriva celor care au venit doar să protesteze, declară Marmiadon, ei vor chema împotriva voastră legea sau vor obține dovada finală că legea este o creație a persoanelor interesate… care, vă spun eu, sunt la rândul lor creaturile Satanei.

— O, nu, nu, răspunse Barney. Noi suntem oameni pașnici, indiferent dacă o credeți sau nu. Dar dumneavoastră încălcați dreptul de proprietate. Ne-ați tot împiedicat să lucrăm, până ce am ajuns în întârziere cu livrarea mărfii și în lipsă de muncitori. Suntem nevoiți să facem tot ce se poate ca să ne îndeplinim obligațiile contractuale. Vom recurge la un experiment care ar putea să vă pună în pericol. Vă rog, de aceea, să părăsiți teritoriul fabricii, pentru propria dumneavoastră siguranță.

Marmiadon deveni rigid.

— Dacă vă închipuiți că puteți să scăpați folosind un descântec mortal…

— Nici vorbă de așa ceva. O să vă spun cinstit ce avem de gând. Cercetăm o nouă metodă de transport al mărfurilor lichide. Înainte de a merge mai departe, trebuie s-o verificăm. Dacă sistemul nu funcționează bine, persoanele neprotejate s-ar putea să fie vătămate. Barney ridică vocea, deși știam că unii dintre ofițerii de poliție aveau „urechile de bufniță” îndreptate spre noi. Vă ordon, vă previn, vă implor să nu ne mai încălcați teritoriul și să ieșiți de pe proprietatea companiei. Aveți la dispoziție o jumătate de oră.

Făcurăm stânga-mprejur și ne aflam deja înăuntru când se dezlănțui tărăboiul. Blesteme, injurii, obscenități și urlete animalice ne însoțiră trecerea prin holuri, până ajunserăm în binecuvântata izolare a laboratorului principal de alchimie.

Acolo erau adunați cei doisprezece cercetători, tehnicieni și muncitori pe care Barney îi alesese dintre voluntarii rămași alături de el. Stăteau și fumau, beau cafea preparată pe arzătoarele Bunsen și vorbeau cu voce scăzută. Când am intrat ne aclamară. Urmăriseră confruntarea prin rețeaua de globuri cu circuit închis. L-am căutat cu privirea pe Ike Abrams, supraveghetorul depozitelor. Făcusem armata împreună și-l știam ca pe un om de nădejde. Eu îi obținusem slujba de aici.

— Totul e-n regulă? l-am întrebat.

Făcu un O cu degetele.

— După mine, căpitane, avem lumină verde. De-abia aștept.

L-am studiat o clipă.

— Nu-i suferi deloc pe indivizii ăia, nu-i așa?

— În locul meu n-ai reacționa la fel?

Arăta de parcă s-ar fi pregătit să scuipe.

În situația ta, m-am gândit, ca și în multe alte situații, dar în special a ta, Ike — da.

Fiind un raționalist, detestam iraționalitatea din inima gnosticismului. Dacă aș fi fost un creștin cucernic, aș fi avut mai multe de reproșat bisericii ioanine: pretenția ei de a fi succesoarea tuturor celorlalte, negându-le acestora orice drept de a mai exista; mai mult chiar, ezoterismul ei, care tindea să refuze aproape întregii omeniri milostenia lui Dumnezeu. Și raționaliștii, și religioșii se puteau revolta în aceeași măsură împotriva pervertirii Evangheliei după Ioan, probabil una dintre cele mai frumoase și mai pline de îngăduință, chiar dacă era cea mai mistică scriptură din Biblie.

Dar dacă erai evreu, ioaninii te scoteau din context și îți aruncau în față fraze de genul: „Mulți înșelători au apărut în această lume și susțin că Isus Cristos nu s-a arătat în carne și oase. Omul ăsta este un înșelător și un anticrist.” Vedeai înfiripându-se în jurul tău vechiul coșmar al antisemitismului.

Puțin jenat, m-am întors spre Bill Hardy, paracelsusul-șef al nostru, care stătea pe o masă de experiențe și-și bălăbănea picioarele.

— Câtă substanță ai produs? l-am întrebat.

— Vreo cincizeci de galoane (Unitate de măsură egală cu 4,54 litri), răspunse el arătându-mi-le cu degetul.

— Oho! Fără să folosești alchimia?

— Absolut. Doar printr-o strictă interacțiune moleculară. Recunosc că a fost un noroc să avem la îndemână ingredienții de bază.

M-am strâmbat, amintindu-mi de mostra oribilă pe care o produsese când pusesem la cale planul.

— Pe Midgard, cum de s-a întâmplat una ca asta?

— Ei bine, departamentul de producție se ocupă — se ocupa — de satisfacerea unor comenzi foarte mari, mă lămuri el. De exemplu, un lanț de lăptării dorea o cantitate mare de substanță care să prevină alterarea laptelui. Cunoști procesul: se împiedică, într-o eprubetă, producerea unei reacții pe care n-o dorești, și se face o vrajă simpatetică pentru a se obține același efect în containerele cu produsul respectiv. Apoi, guvernul încearcă să țină sub control populația de sconcși din statele vestice și…

Se întrerupse când intră Ginny.

Ochii ei sclipeau. Își ținea bagheta magică precum o Valkyrie sabia.

— Totu-i pregătit, băieți. Vocea îi răsuna metalic. Să mergem.

Barney își ridică trupul masiv. L-am urmat spre containere. Erau cutii obișnuite, de un galon, ca acelea în care se vinde diluantul pentru vopsea, dar pe ceara sigiliului fusese aplicată pecetea lui Solomon, iar eu simțeam instinctiv forțele paranormale care pluteau în jurul lor. În același timp, mi se părea puțin deplasat ca ditamai cercetătorii să le încarce pe niște cărucioare și să le care ca niște salahori.

Ike și echipa lui mă însoțiră în atelierul meu. Aparatul pe care-l improvizasem nu părea prea impresionant. De fapt, era o monstruozitate alcătuită din sârme, bobine și cabluri care înconjurau un generator electric pus în mișcare de un motor cu benzină. Uneori, pentru un experiment ai nevoie de mai multă energie decât poate furniza rețeaua electrică atât de grijuliu ascunsă publicului.

Ca să montez toate acele cabluri fusesem nevoit să îndepărtez ecranele magnetice ale generatorului. În consecință, aveam acolo o grămadă de fier magnetizat; nici o vrajă n-ar fi putut acționa în imediata ei apropiere. În această după-amiază, Ike fusese în elementul său, ajutându-mă să pun pe roate imensa masă de metal. Și acum, când o împingea de-a lungul holului și pe trepte, se simțea la fel.

Fără îndoială că, uneori, își dorea ca oamenii să nu fi descoperit metodele de a îndepărta influențele care, încă de la sfârșitul Epocii Bronzului, controlau forțele paranormale. Nu era ortodox; credința sa nu-l împiedica să aibă de-a face cu magia incantatorie. Dar nu era nici reformat sau neohasidic, ci evreu conservator: Putea să folosească obiecte pe care alții le supuseseră, dar nu avea voie să dea naștere el însuși unor farmece. Bravo lui dacă, asta fund situația, reușea să fie un supraveghetor foarte bun și apreciat.

Ike construise în garaj un sistem de scripeți. Ceilalți membri ai echipei se aflau deja pe acoperiș. De acolo, Ginny lansa canistrele. Acestea pluteau în aer, în afara razei de acțiune a distorsiunilor magnetice pe care le iscă generatorul atunci când îi acordarăm puterea. Barney aduse mașinăria până lângă luminator. Asta ne punea în imposibilitatea de a mai zbura pe mătură sau sub influența vreunui descântec. Urcarăm deci pe o scară de frânghie.

— Gata? întrebă Barney.

În lumina slabă și pâlpâitoare, i-am văzut fața strălucind de transpirație. Dacă dădeam greș, ar fi plătit oalele sparte. Iar consecințele erau imprevizibile.

Am verificat legăturile.

— Da, nu s-a dezlipit nimic. Dar hai mai întâi să aruncăm o privire în jur.

M-am apropiat de Ginny, care stătea după parapetul puțin înalt. Sub noi se agita mulțimea, chipuri și pancarte îndreptate cu ură în sus. Asediatorii observaseră containerele plutitoare și știau că se pregătește ceva. În spatele altarului său, inițiatul Marmiadon lucra la întărirea câmpului defensiv. Îi auzeam vocea, pe deasupra freamătului asediatorilor, rostind frânturi de frază, cuvinte necunoscute: …Heliphomar Mabon Saruth Gefutha Enunnas Sacinas… Focurile spiridușilor luminau mai intens. Aerul clocotea și pârâia de energie. Am simțit o pală de ozon, ca înaintea unei furtuni.

Iubita mea zâmbea puțin melancolic.

— Cât de mult i-ar plăcea asta lui Svartalf, spuse ea.

Barney veni lângă noi.

— Ar fi mai bine să începem. O să le mai acord o ultimă șansă.

Apoi strigă același avertisment ca mai înainte. Protestele iscate îi acoperiră cuvintele. Manifestanții începură să arunce cu pietre și putreziciuni.

— Okay, mârâi Barney, furios. Dă-i drumul!

M-am întors la generator și, lăsând circuitele deschise, am pornit motorul, care vibră și tuși. Gazele lui cumplite mă făcură să mă bucur că scăpasem de dependența față de motoarele cu combustie internă. Văzusem niște automobile — așa se numeau — fabricate în jurul anului 1900, cu puțin înainte de primele zboruri pe cozi de mătură. Credeți-mă, locul lor este în muzee — ca să fim mai exacți, sunt adevărate instrumente de tortură.

Vocea clară a lui Ginny mă readuse la realitate. Aranjase canistrele pe poziție. Nu le mai puteam vedea, deoarece, distanțate la intervale egale, pluteau la trei metri deasupra manifestanților. Ginny tăie aerul cu bagheta magică. Eu am apăsat pe comutatorul principal.

Nu, n-am folosit vrăji ca să eliberăm perimetrul fabricii „Nornwell”! Am folosit tocmai absența vrăjilor. Intensitatea curentului din cablurile generatorului creă destul magnetism ca să anuleze orice vrăji — atât ale noastre cât și ale lor — pe o rază de o sută de metri.

Depozitasem în camere ecranate magnetic toate dispozitivele care ar fi putut fi afectate de acest lucru. Prevenisem în mod repetat mulțimea că eram pe cale să facem o experiență de transportare a unor lichide posibil periculoase. Nici o lege nu ne obliga să adăugăm că aceste lichide se aflau în canistre superpresurizate, care vor exploda și vor împroșca lichidul în momentul când vraja restrictivă va fi anulată.

De fapt, exagerasem riscul pe care-l anunțasem… Încercând să evităm orice suferințe pentru invadatori. În acele containere nu se afla nimic nociv. Toate componentele cât de cât toxice erau prezente în concentrații prea mici ca să aibă importanță, deși cineva cu miros normal s-ar simți avertizat de la depărtare. Realizasem un amestec inofensiv de substanțe cum ar fi butii mercaptan, acid butiric, metanetiol, skatol, cadaverină, putresceină… ei bine, da, amestecul organic era penetrant — dacă-ți cădeau pe piele câteva picături, duhoarea nu dispărea o săptămână sau două…

Mai întâi auzirăm țipetele. Am avut la dispoziție un moment ca să exult. Apoi a venit miasma. Uitasem să-mi pun masca de gaze și, chiar în forma mea umană, nasul îmi e destul de sensibil. Adierea vagă pe care am inhalat-o mă făcu să mă clatin și să vomit. Mirosul — de sconcs, unt rânced, asparagus stricat, descompunere, putreziciune și de roți ale carului lui Jaggernaut unse cu brânză limburger — era de neimaginat. Abia am reușit să mă protejez la timp.

— Bietul de tine. Săracul Steve.

Ginny mă luă în brațe.

— Au plecat? am bălmăjit eu.

— Da. Împreună cu polițiștii și, dacă nu ne punem pe treabă, jumătate din district își va lua tălpășița o dată cu ei.

M-am liniștit. Punctul incert din planul nostru era o dilemă: oponenții se vor împrăștia sau vor intra pe ușile acum neapărate, ca să ne curme viețile? După pățania de adineauri, nu-mi închipuiam să mai fi fost plauzibilă cea de-a doua variantă. Chimiștii noștri se întrecuseră pe ei înșiși.

Era greu de imaginat o nouă vizită, m-am gândit exultând. Dacă ești arestat sau te alegi cu capul spart luptând pentru Cauză, devii un erou și un exemplu pentru ceilalți. Dar dacă te pricopsești pentru un timp cu o stare în privința căreia nici cei mai buni prieteni nu-ți pot face nimic, fiindcă le e cu neputință să se apropie la mai puțin de un kilometru de tine… care cauză nu primea o lovitură serioasă?

Am tras-o pe Ginny lângă mine și am început s-o sărut. Drace, uitasem că purtam măști de gaze! Ea le îndepărtă.

— Ar fi mai bine să-i ajuți pe Barney și pe ceilalți să adune toate moleculele înainte ca ele să se împrăștie, spuse ea. Închide generatorul și ecranează-l.

— Oh, da.

Avea mare dreptate. Voiam ca, a doua zi, angajații să se poată întoarce la lucru.

În următoarele două ore furăm foarte ocupați. După ce terminarăm, Barney dădu la iveală niște sticle, și sărbătorirea dură aproape până în zori. Pe când eu și Ginny ne urcam pe mătură și strigam „Acasă, James”, spre răsărit cerul căpătase deja o culoare purpurie.

Aerul era răcoros, totul arăta superb ca în rai.

— Știi ceva? am spus peste umăr. Te iubesc.

— Mm-m-m.

Se aplecă și-și frecă obrazul de al meu. Mâinile ei începură să facă investigații.

— N-ai pic de rușine, am spus.

— Preferi altceva?

— Hm, nu, dar ai putea să mai aștepți puțin. Ce să fac? Stau aici în fața ta, din ce în ce mai excitat, și n-am cum să mă dezlănțui.

— O, există metode, murmură ea visătoare. Chiar și pe o coadă de mătură. Ai uitat?

— Nu. Dar, la naiba, coridoarele de zbor locale vor fi în curând foarte aglomerate, și ce rost ar avea să umblu câteva mile căutând un locșor izolat, când în apropiere avem un dormitor foarte bun?

— Corect. Îmi place cum gândești. Câte un sfert de oră pe zi, în intimitatea casei noastre… Bagă cărbuni, James.

Bățul acceleră.

Eram îmbătat de vecinătatea ei. Ginny simți prima fiorii paranormali. Mi-am dat seama de asta când își ridică fruntea de pe umărul meu, iar mâinile încolăcite în jurul taliei mele își slăbiră strânsoarea și unghiile ei mă ciupiră prin cămașă.

— Pe Moloch, ce e? am întrebat.

— Sst! răspunse ea.

Am zburat în tăcere prin aerul răcoros al zorilor, agitat doar de o adiere slabă. Orașul se desfășura întunecat sub noi. În cele din urmă am auzit vocea Virginiei, încordată, dar și, cumva, sfârșită și pierdută.

— Ti-am spus că nu-mi place mirosul șuvoiului-timp. Pe parcursul evenimentelor am uitat de asta.

Am simțit cum totul în mine se agită ca și cum m-aș fi transformat în lup. Simțurile și extrasimțurile mi se ascuțiră. Dispun de aptitudini taumaturgice foarte vagi — farmecele standard plus încă vreo câteva dobândite în armată și ceva mai multe datorate pregătirii inginerești — dar un licantrop are instincte și percepții înnăscute. Până la urmă, mi-am dat seama despre ce-i vorba.

Era pe cale să se întâmple ceva oribil.

În timp ce coboram, am știut că acel ceva se petrecea în casa noastră.

Am lăsat coada de mătură pe peluza din fața casei. Am descuiat ușa și am năvălit înăuntru.

— Val! am răcnit în camerele întunecate. Svartalf!

Nici o încuietoare nu fusese forțată sau deschisă cu șperaclul, nici un geam nu fusese spart, oțelul și piatra care împiedicau orice intrare paranormală erau la locul lor. Dar scaunele fuseseră răsturnate, vazele azvârlite de pe mese și sparte, iar pe pereți, pe podele, pe covoare, în toată casa, erau numai pete de sânge.

Ne-am repezit în camera Valeriei. Când am văzut-o pe fetiță dormind liniștită în patul ei, ne-am îmbrățișat și am plâns.

Până la urmă Ginny reuși să întrebe:

— Unde-i Svartalf? Ce s-a întâmplat?

— O să-l caut. A lăsat destule urme ca să dau îndată de el. — Da.

Ginny își șterse ochii. Uitându-se la dezordinea din camera copilului, privirile i se înăspriră. Se uită spre pătuț.

— De ce nu te-ai trezit? rosti, pe un ton pe care nu-l mai auzisem niciodată.

Am început să umblu prin casă. L-am găsit pe Svartalf în bucătărie. Sângele lui acoperise aproape întreg linoleumul. În ciuda oaselor rupte, a blănii zdrențuite și a burții despicate, încă respira slab. Înainte de a apuca să-l examinez mai îndeaproape, un urlet înfiorător mă făcu să mă întorc în goană la Ginny.

Ținea copilul în brațe. De sub buclele aurii zburlite, mă priveau niște ochi albaștri, goi. Deasupra, chipul lui Ginny era atât de încordat, încât mi se părea că pielea e gata-gata să-i plesnească peste pomeți.

— Ceva nu e-n regulă cu ea, spuse. Nu știu ce, dar ceva nu e-n regulă.

Am stat o clipă împietrit, simțind cum universul se năruie în jurul meu. Apoi am intrat repede în dulap. Se luminase de ziuă, si aveam nevoie de întuneric. M-am descotorosit de haine și am folosit lanterna. Ieșind afară, m-am apropiat de Ginny și de copil. Nasul meu de lup le-a inhalat mirosurile.

M-am așezat pe labele din spate și am urlat.

Ginny puse jos ceea ce ținea în brațe. Rămase apoi lângă pătuț, complet nemișcată, până când m-am transformat la loc.

— Chem poliția, mi-am auzit propria voce. Chestia aia nu este Val. Nu are nimic omenesc.