Operațiunea Haos

I

Nu știu dacă a fost vorba, pur și simplu, de ghinion sau dacă spionajul lor era mai bun decât știam noi, dar ultimul raid aviatic care a trecut de bariera antiaerienei noastre aruncase cortul Corpului Meteorologic direct în iad. Problemele de aprovizionare fiind așa cum erau, nu puteam să obținem mai repede de câteva săptămâni piesele de schimb necesare, iar între timp inamicul avea să dețină controlul meteo. Singurul nostru supraviețuitor, maiorul Jackson, trebuise să salveze ce mai rămăsese din material ca să ne apere măcar împotriva trăsnetelor; încasam tot ce pofteau inamicii să ne arunce pe cap. Pentru moment, ploaia.

Nimic nu e atât de descurajant ca o săptămână de ploaie zdravănă și rece. Pământul se lichefiază și-ți intră în cizme, care devin atât de grele, încât de-abia mai poți să le ridici. Uniforma ți se preface într-o zdreanță fleșcăită, lipindu-se bine de pielea zgribulită, rațiile de mâncare seamănă cu niște bureți, puștile au nevoie de mult mai multă îngrijire, ploaia îți răpăie întruna pe cască, până când o auzi și în vis. Nu vei uita niciodată dușul ei zgomotos și mohorât; chiar și după zece ani, o ploaie torențială va face să te cuprindă deznădejdea.

Singura consolare, îmi ziceam, era că nu puteau să ne atace pe calea aerului cu prea mult succes cât timp ținea ploaia. Fără îndoială că, atunci când ar fi fost pregătiți să ne nimicească, ar fi îndepărtat norii; dar măturile noastre ar fi reușit să decoleze înainte de a fi ajuns la noi covoarele lor zburătoare. Până una-alta, înaintam anevoie, întreaga noastră Divizie — a 45-a de fulminatoare detonante, plus trupele auxiliare — mândria Statelor Unite, transformată acum într-o gloată murată de oameni și dragoni, vânându-i pe invadatori printre dealurile Oregonului.

Mi-am croit cu greu drum prin tabără. Apa curgea de pe corturi și gâlgâia prin tranșeele săpate în zigzag. Bineînțeles că santinelele noastre purtau tarnkappe, dar le vedeam urmele pașilor în nămol, le auzeam lipăitul cizmelor și înjurăturile monotone și obosite.

Am trecut pe lângă pista celor de la forțele aeriene, cantonați împreună cu noi ca să ne poată da ajutor la nevoie. În fața hangarului bombardat stăteau de gardă câțiva oameni, care nu se mai oboseau să-și asigure invizibilitatea. Uniformele albastre le erau la fel de pline de noroi și de ude ca uniforma mea de ofițer din Divizia Operațională, dar ei se bărbieriseră, iar însemnele lor — mătura cu aripi și mătăniile antideochi — erau lustruite. Mă salutară, și eu le-am întors, în silă, gestul străinilor din necunoscut. Vestitul esprit de corps este o tâmpenie.

In spatele lor se aflau cei de la blindate. Băieții ridicaseră, pentru dihăniile lor, adăposturile portabile, așa că am văzut doar aburii care ieșeau pe la crăpături și am simțit duhoarea reptilelor. Dragonii urăsc ploaia, iar conducătorii lor se chinuiau al dracului să-i țină sub control.

În apropiere poposiseră trupele de împietritori, cu un țarc plin de basilisci cu glugile puse, care se agitau, șuierau și-i loveau cu capul lor încoronat pe oamenii ce le aduseseră hrana. Personal, am dubii cu privire la caracterul practic al acestui corp de armată. Pentru pietrificare, trebuie să aduci basiliscul foarte aproape de om, și e absolut necesar ca fiara să-l privească direct în ochi; iar costumul și coiful din folie de aluminiu ale conducătorilor de animale, menite să devieze influența acestora, constituie o invitație pentru lunetiști. Și pe urmă, când carbonul din organismul uman este transformat în silicon, se obține un izotop radioactiv — și poți tu însuți să te alegi cu o asemenea doză de radiații, încât medicii să fie nevoiți să-ți administreze iarba Sfântului Ioan, culeasă dintr-un cimitir, în nopțile fără lună.

Prin urmare, dacă nu știați, obiceiul incinerării nu a dispărut de la sine, ci a fost interzis de legea apărării naționale. Avem nevoie de cât mai multe cimitire de modă veche. Iată cum epoca științei ajunge să ne restrângă libertățile!

Am trecut pe lângă inginerii care supravegheau o trupă de zombies puși să sape încă un șanț de drenaj, apoi m-am îndreptat spre imensul cort al generalului Vanbrugh. Când santinela îmi văzu insigna Tetragrammaton, a corpului de spionaj, și tresele de pe umeri, mă salută și mă lăsă să intru. M-am oprit în fața biroului și am ridicat mâna.

— Căpitan Matuchek raportează, domnule, am spus.

Vanbrugh mă privi pe sub niște sprâncene cărunte și stufoase. Era un bărbat masiv, cu chipul ca o stâncă brăzdată de vreme, o sută trei la sută militar de carieră, dar noi toți îl simpatizam — mă rog, atât cât poți simpatiza un general.

— Pe loc repaus, ordonă. Ia loc. O să dureze mult.

Am găsit un scaun pliant și m-am așezat. În cameră mai erau două persoane, pe care nu le cunoșteam. Una dintre ele era un bărbat grăsuț, cu fața rotundă și cu o barbă albă, pufoasă. Avea gradul de maior și purta globul de cristal care e emblema corpului de indicatori. Cealaltă era o femeie tânără. În ciuda oboselii, am clipit și am mai privit-o o dată. Merita osteneala: era roșcată, avea ochi verzi și pomeți înalți, iar silueta ei era prea frumoasă pentru uniforma WAC (Corpul de Armată al Femeilor), sau pentru orice altfel de haine. Trese de căpitan, păianjenul cavaleriei… sau Sleipnir, dacă doreai să te exprimi oficial.

— Maiorul Harrigan, mormăi generalul. Căpitanul Graylock. Căpitanul Matuchek. Haideți să trecem la treabă.

Întinse o hartă în fața noastră. M-am aplecat și am studiat-o. Pe hartă erau indicate pozițiile trupelor noastre și ale inamicului. Acesta din urmă continua să controleze coasta Pacificului, din Alaska până la jumătatea statului Oregon, totuși, față de anul trecut, când Bătălia pentru Mississippi schimbase cursul lucrurilor, situația se îmbunătățise considerabil.

— Și acum, spuse Vanbrugh, o să vă pun la curent cu situația generală.

Este vorba de o misiune periculoasă, nu va trebui să vă oferiți ca voluntari, dar vreau să vă dați seama de importanța ei. Ceea ce pricepusem pe loc era că nu aveam încotro: trebuia să mă ofer ca voluntar. Așa e în armată, cel puțin într-un război important ca acesta, și de fapt nici nu aveam de ce să obiectez. Când ne atacase Califatul Sarazin, eram actor la Hollywood și mă descurcam destul de bine. Doream mai mult ca orice să mă întorc la vechiul meu mod de viață, dar asta însemna terminarea războiului.

— Puteți să observați că-i împingem înapoi, ne spuse generalul, iar țările ocupate sunt gata să se revolte imediat ce li s-ar oferi o șansă. Britanicii au organizat și înarmat mișcările de rezistență, iar acum se pregătesc să treacă peste Canal. Rușii sunt pe punctul să avanseze din nord. Dar noi trebuie să-i aplicăm inamicului o lovitură decisivă, să spargem întregul nostru front și să-i dăm peste cap pe dușmani. Acesta va fi semnalul. Dacă reușim, războiul se va termina până la sfârșitul anului. Altfel, s-ar putea să se prelungească încă trei ani.

Știam. Întreaga armată știa acest lucru. Încă nu se anunțase oficial, dar, cumva, simți când este iminentă o ofensivă de mari proporții.

Generalul își plimbă peste hartă degetul butucănos.

— Divizia 9 de blindate se află aici, a 12-a măturopurtată — aici, a 14-a de cavalerie dincoace, salamandrele în zona asta, unde știm că dușmanii și-au concentrat aruncătoarele de flăcări. Acum, când marina a reușit să crească destul de mulți krakeni, infanteria marină este pregătită să stabilească un cap de pod și să recucerească Seattle. Un atac puternic, și o să-i punem pe fugă.

Maiorul Harrigan mormăi în barbă și privi posomorât la un glob de cristal. Acesta era încețoșat și neclar: inamicul ne bruiase cristalele făcându-le aproape inutilizabile, deși, desigur, și noi ne luasem revanșa.

Căpitanul Graylock bătea nerăbdătoare în masă cu o unghie perfect îngrijită. Era atât de curată, apretată și eficientă, încât am decis că, până la urmă, nici nu-mi prea place cum arată. Nu acum, când eu nu mă bărbierisem de trei zile.

— Dar, domnule, după cât se pare, ceva nu este în regulă, am îndrăznit eu.

— Corect, fir-ar să fie, răspunse Vanbrugh. E vorba despre Trollburg.

Am încuviințat. Sarazinii dețineau acel oraș: o poziție-cheie, din moment ce se afla pe autostrada 20 și de pe ea puteau fi controlate drumurile spre Salem și Portland.

— Înțeleg că trebuie să cucerim Trollburgul, domnule, am murmurat eu.

— Asta-i misiunea Diviziei 45, mârâi Vanbrugh, încruntându-se. În caz că ratăm, inamicul poate să atace și să izoleze Divizia 9, zădărnicind astfel întreaga operațiune. Iar acum maiorul Harrigan și căpitanul Graylock au venit de la Divizia 14 să-mi spună că garnizoana din Trollburg are un afreet.

Am fluierat, iar prin șira spinării mi-a trecut un fior rece. Cei din Califat abuzaseră în mod nesăbuit de Puteri — acesta era unul dintre motivele pentru care restul lumii musulmane îi considera eretici și îi ura la fel de mult ca și noi — dar nu mi-ar fi trecut prin minte că vor merge atât de departe încât să rupă pecetea lui Solomon. Un afreet care scapă de sub control e în stare să distrugă mai mult decât poate îndrăzni cineva să-și imagineze.

— Sper să nu aibă decât unul, am șoptit.

— Da, unul singur, spuse Graylock. Vocea ei era joasă și ar fi putut fi plăcută dacă n-ar fi fost atât de aspră. Au tot dragat Marea Roșie, în speranța de a mai găsi un vas de pământ de-al lui Solly, dar se pare că acesta e singurul care a mai rămas.

— Destul de rău și așa, am spus. Efortul de a-mi controla glasul mă ajută să mă liniștesc. Cum ați aflat?

— Facem parte din Divizia 14, răspunse, inutil, Graylock.

Oricum, insigna ei de cavalerist mă uimise. În mod normal, singurii recruți apți să călărească unicorni, și pe care îi poate găsi armata, sunt profesoarele cu fața ciupită de vărsat sau cam așa ceva.

— Eu sunt un simplu ofițer de legătură, spuse grăbit maiorul Harrigan. Călătoresc cu mătura zburătoare.

La auzul acestei afirmații am zâmbit. Nici unui bărbat american nu-i place să admită că este calificat să conducă un unicorn,

În afară de cazul în care face parte dintr-un ordin religios. Maiorul îmi surprinse zâmbetul și roși de furie. Graylock continuă, ca și cum ar fi dictat. Își păstra tonul egal:

— Am avut norocul ca, în timpul unui atac de comando, să capturăm un bimbașà. Eu l-am interogat.

— Acești nobili fii ai… hm… deșertului, cam au lacăt la gură, am spus eu.

Mi se întâmplase și mie, ocazional, să încalc Convenția de la Geneva, dar nu-mi plăcea ideea ignorării ei totale — chiar dacă inamicul nu avea asemenea scrupule.

— Oh, n-am recurs la nici un fel de brutalitate, spuse Graylock. Ai noștri i-au oferit un adăpost și l-au hrănit bine. Dar în momentul în care prima înghițitură i-a ajuns în gât, eu am prefăcut-o în carne de porc. Așa că omul a cedat foarte repede și ne-a spus tot ce știa.

Nu m-am putut abține să nu izbucnesc în râs, și însuși Vanbrugh chicoti, însă ea rămase stană de piatră. Transformarea organic-organic, aceea care doar amestecă moleculele, fără să preschimbe atomii, nu reprezintă riscuri de radiații dar, bineînțeles, presupune serioase cunoștințe de chimie. Acesta este motivul adevărat pentru care trupetele de rând îi urăsc pe cei din corpul tehnic: invidia față de un om care poate transforma rațiile K în cotlet și cartofi-pai; ofițerii de intendență au destule probleme până să facă rost de rațiile propriu-zise, necum să le mai și transforme în feluri de mâncare sofisticate.

— Okay, ne-ați informat că au un afreet în Trollburg, spuse generalul. Dar, altfel, care sunt forțele lor?

— O divizie mică, domnule. Puteți să cuceriți cu ușurință localitatea dacă demonul e imobilizat, spuse Harrigan.

— Da. Știu. Vanbrugh își întoarse ochii spre mine. Ei bine, căpitane, te prinzi? Dacă poți să duci cascadoria la bun sfârșit, vei căpăta cel puțin o Cruce de argint — scuză-mă, de bronz.

— Hm.

Am făcut o pauză, căutându-mi cuvintele. Aș fi preferat o avansare în grad și demobilizarea, dar se putea să urmeze și astea. Oricum… Pe lângă faptul că-mi riscam capul, mai aveam o obiecție concretă:

— Domnule, nu dețin nici un fel de cunoștințe despre treaba asta. În colegiu, era cât pe-aci să cad la demonologie.

— De asta mă ocup eu, interveni Graylock.

— Dumneata!

Mi-am recuperat de pe jos maxilarul, dar nu am mai putut găsi nimic de spus.

— Înainte de război, am fost vrăjitoarea-șefă a „Agenției Arcanelor” din New York, replică dânsa, cu răceală.

Acum știam de unde avea atâta personalitate: era tipul femeii-carieriste dintr-un oraș mare. Tocmai ce nu pot eu suferi.

— Știu la fel de multe despre stăpânirea demonilor ca oricine de prin părțile astea. Sarcina dumitale va fi să-mi asiguri protecția la ducere și la întoarcere.

— Mda? am întrebat acru. Numai atât?

Vanbrugh își drese vocea. Nu-i plăcea ideea de a trimite o femeie într-o asemenea misiune, dar timpul era prea scurt ca să poată găsi vreo alternativă.

— Căpitanul Matuchek este unul dintre cei mai buni vârcolaci activi, mă complimentă el.

Ave, Caesar, morituri te salutant, mi-am zis. Nu, nu asta voiam să spun, dar nu contează. Aveam să mă pot gândi în liniște la o exprimare mai bună, după cei voi fi murit. De fapt, nu-mi era chiar teamă. Pe lângă descântecul care mi se aplicase ca să prevină frica, aveam motive să cred că șansele mele nu erau mai mici decât ale oricărui infanterist ajuns pe câmpul de luptă. Iar Vanbrugh nu și-ar fi sacrificat oamenii într-o misiune pe care ar fi considerat-o fără speranță. Eu însă eram mai puțin optimist decât el.

— Sunt convins că doi experți pot trece de santinelele lor, continuă generalul. După aceea, va trebui să improvizați. Dacă puteți neutraliza acel monstru, vom ataca mâine la prânz. Adăugă fioros: Dacă până în zori nu primim vești de la voi, va trebui să ne regrupăm, să începem retragerea și să salvăm ce se mai poate. Okay, iată o hartă geodezică a orașului și a împrejurimilor.

Nu-și mai pierdu timpul să mă întrebe dacă într-adevăr mă oferisem ca voluntar.