Operațiunea Haos

III

S-ar putea sa credeți că era o nebunie să trimiți doi oameni, dintre care o femeie, pe teritoriul unei divizii inamice și cu o asemenea însărcinare. Vi s-ar putea părea că această misiune cerea cel puțin o echipă de comando. Dar știința din zilele noastre a transformat atât războiul, cât și industria, medicina și viața de zi cu zi. În orice caz, acțiunea noastră era una disperată, iar creșterea numărului de participanți n-ar fi folosit prea mult.

Oricine poate să învețe câteva șiretlicuri vrăjitorești simple, să mânuiască o mătură zburătoare, un aspirator, un strung-revolver sau orice alte obiecte care au fost presensibilizate; dar prea puține ființe din rasa umană pot fi calificate ca adepți. În afara anilor de studiu și practică, e nevoie și de un talent înnăscut. Într-un fel, este ca și teriantropia — dacă te numeri printre rarele persoane care au astfel de cromozomi, te poți transforma aproape din instinct în animalul caracteristic; altfel, trebuie ca transformarea ta să o efectueze puternice forțe din afară.

Prietenii mei savanți spun că Arta presupune considerarea universului ca un set de infinituri cantoriene. In interiorul oricărei categorii date, partea este egală cu întregul și așa mai departe. O vrăjitoare bună putea să facă toate farmecele de care probabil urma să avem nevoie; o trupă mai mare ar fi fost mult mai ușor de descoperit, ceea ce ar fi pus în pericol viața unor oameni prețioși. Deci Vanbrugh avea dreptate să ne trimită numai pe noi doi.

Problema cu principiile militare logice este că, din când în când, ești prins tu însuți în ghearele lor.

Virginia și cu mine ne întoarserăm spatele unul altuia și ne schimbarăm hainele. Ea îmbrăcă un costum larg și un bluzon militar, iar eu salopeta din material elastic, care mi se potrivea și în postura de vârcolac. Ne puserăm căștile, ne luarăm echipamentul, apoi ne privirăm. Chiar și în uniforma verde și lăbărțată de luptă, ea arăta grozav.

— Ei bine, am spus cu o voce fadă, mergem?

Nu-mi era frică, bineînțeles. Fiecare recrut este imunizat împotriva fricii, atunci când i se dau însemnele. Dar nu-mi plăcea planul.

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine, răspunse ea.

Apoi, ieșind în ușa cortului, fluieră. Mătura ei coborî în picaj și ateriză chiar lângă intrare. Deși de pe coada acesteia se demontaseră toate podoabele cromate, se vedea că este un obiect bine întreținut. Scaunele din cauciuc spongios aveau amortizoare bune și spătare cu design ca lumea, nu ca acelea ale armatei. Animalul ei sacru era un motan gigantic, negru ca miezul nopții pe timp de furtună, cu ochi galbeni și răi. Își arcui spatele și scuipă indignat. Vraja de impermeabilitate împiedica ploaia să-l atingă, dar animalului nu-i plăcea nici aerul umed.

Virginia îl mângâie sub bărbie.

— Oh, lasă, Svartalf, murmură ea. Pisică bună, spirit ales, prinț al întunericului, dacă supraviețuim acestei nopți, vei dormi în perne pufoase și vei linge frișca dintr-un castron de aur.

El își coborî urechile și-și ambala motorul.

M-am suit pe scaunul din spate, mi-am introdus picioarele în scări și m-am rezemat de spătar. Fata se urcă în fața mea și îi fredona ceva cozii de mătură. Aceasta zvâcni în sus, pământul se îndepărtă, iar tabăra fu înghițită de întuneric. Amândurora ni se dăduseră priviri vrăjitorești, — de fapt, vedere în infraroșu — deci nu aveam nevoie de lumini.

Când ajunserăm deasupra norilor, văzurăm o boltă gigantică plină de stele, iar dedesubt o albeață vagă, învolburată.

Am mai zărit și două P-56 care executau un zbor de patrulare; niște chestii rapide, dotate fiecare cu câte șase cozi de mătură, pe măsura greutății armurii și a mitralierelor. Le lăsarăm în urmă și ne îndreptarăm, cu mare viteză, spre nord. Mi-am așezat BAR-ul în poală. Auzeam aerul șuierând pe lângă noi. Dedesubt, în întunecimea neregulată a dealurilor, apăreau licăriri intermitente: un duel de artilerie. Până acum, nimeni nu reușise să rostească îndeajuns de repede un descântec încât să abată de pe traiectorie obuzele ori să le facă să implodeze. Se pare că „General Electric” era pe cale să creeze un dispozitiv capabil să recite formula în microsecunde, dar între timp marile tunuri continuau să vorbească.

Trollburg se afla acum doar la câteva mile depărtare de noi. Îl vedeam ca pe o masă vagă și răsfirată, camuflat împotriva tunurilor și a bombardierelor noastre. Ar fi fost grozav să fi avut la dispoziție o armă atomică, dar atâta timp cât tibetanii mențineau în funcțiune roțile rugăciunilor pentru războiul fără arme nucleare, aceste gânduri rămâneau de domeniul științifico-fantasticului. Mi-am simțit mușchii abdomenului contractându-se. Motanul își înălță coada și scuipă. Virginia repezi brusc în jos coada măturii.

Aterizarăm în mijlocul unui pâlc de copaci. Virginia se întoarse spre mine.

— Avanposturile lor trebuie să fie pe undeva prin apropiere, șopti ea. Nu am îndrăznit să încerc să aterizez pe un acoperiș; am fi fost reperați foarte ușor. Va trebui să intrăm altfel în oraș.

Am încuviințat.

— Bine. Așteaptă o clipă.

Am îndreptat lanterna asupra mea. Acum pare de necrezut că, doar cu zece ani în urmă, transformarea depindea de o strălucitoare lună plină! Apoi, Wiener a demonstrat că procesul depinde doar de lumina polarizată, cu lungimea de undă corectă, care stimulează glanda pineală, iar corporația „Polaroid” a scos încă un profit de un milion de dolari, dacă nu mai mult, din lentilele vârcolac-la-dorință. Nu-i ușor să ții pasul cu această epocă înspăimântătoare și minunată în care trăim, dar nu aș schimba-o pentru nimic în lume.

Prin mine trecu obișnuita senzație de unduire, contorsionare, scurta perioadă de amețeală îmbătătoare și de durere pe jumătate extatică. Atomii mi se reașezară în cu totul alte molecule, nervii își dezvoltară ramificații noi și pierdură altele, oasele deveniră pentru scurt timp fluide, iar mușchii — ca elasticul întins. Apoi m-am stabilizat, m-am scuturat, mi-am scos coada de lup prin deschizătura pantalonilor mulați pe corp și am mirosit mâna Virginiei.

Ea îmi mângâie gâtul, pe sub cască.

— Bun băiat, șopti. Du-te și atacă-i.

M-am întors și am dispărut în tufișuri.

O mulțime de scriitori au încercat să înfățișeze ce simte un vârcolac, și fiecare dintre ei a dat greș, fiindcă limbajul omenesc nu dispune de cuvintele potrivite. Vederea mea nu mai era pătrunzătoare; deasupra, stelele se încețoșaseră, iar lumea căpătase o monotonie lipsită de culoare. Dar auzeam cu o acuitate care aproape că transforma noaptea într-un tunet, percepția trecând în domeniul supersonic; în nări îmi năvăli un univers de mirosuri: iarbă udă și pământ fertil, mireasma vagă, fierbinte și dulce a fricosului șoarece de câmp, izul puternic al tunurilor și al unsorii, o boare de fum înțepător… Biată umanitate stupefiată, aproape insensibilă la asemenea minunății!

Latura psihologică este cel mai greu de tradus în vorbe. Eram lup, cu nervii, glandele și instinctele unui lup, cu inteligența ascuțită, dar limitată, a unui lup. Aveam amintirile și idealurile unui om, dar acestea deveniseră ireale, ca într-un vis. Numai printr-un efort al voinței bine antrenat reușeam să nu pierd contactul cu ele și să nu pornesc, urlând, după primul iepure. Nu-i nici o mirare că în vremurile de demult, înainte ca ei înșiși să înțeleagă schimbările mentale care au loc și să capete încă din copilărie o educație corectă, vârcolacii aveau o reputație proastă.

Cântăream nouăzeci de kilograme — legea conservării masei păstrându-se, ca oricare altă lege a naturii — în consecință, eram un lup destul de mare. Dar îmi venea ușor să mă strecor printre tufișuri, peste pajiști și prin viroage, ca o umbră rătăcitoare. Mă aflam aproape în oraș când am simțit în apropiere mirosul unui om. M-am lipit de pământ, blana cenușie zbârlindu-mi-se de-a lungul spinării, și am așteptat. Santinela se apropie de mine. Era un bărbos înalt, cu cercei de aur care sclipeau stins în lumina stelelor. Turbanul pe care-l purta înfășurat în jurul căștii se profila monstruos pe Calea Lactee.

L-am lăsat să treacă, apoi i-am luat urma, până când am văzut o altă santinelă. Erau instalate în jurul Trollburgului, fiecare patrulând pe un arc de o sută de iarzi și întâlnindu-și camarazii la capetele acestuia. Nu era o treabă ușoară să…

Am auzit un murmur. M-am ghemuit. Pe deasupra trecu, aidoma unei fantome, unul dintre aparatele lor de zbor. Pe covor am văzut întinși doi oameni cu mitraliere. Survolau leneș, la altitudine joasă, cercul santinelelor. Trollburgul era bine păzit.

Trebuia să trecem cumva, eu și Virginia, de acel pichet. Îmi doream ca transformarea să-mi fi lăsat deplinătatea judecății omenești. Impulsul de lup mă îndemna, pur și simplu, să sar asupra celui mai apropiat individ, dar asta ar fi adus toată garnizoana pe capul meu îmblănit.

Stai puțin… poate că tocmai de așa ceva era nevoie!

M-am întors, în salturi, înapoi în desiș. Motanul Svartalf mă zgârie și urcă repede într-un copac. Virginia Graylock tresări, pistolul îi apăru iute în mână, apoi se relaxă și râse nervoasă. Puteam să acționez singur lanterna agățată de gât, chiar și lup fiind, dar mergea mult mai repede dacă mă ajuta ea.

— Ei bine? mă întrebă când am fost iarăși om. Ce-ai aflat?

I-am descris situația și am văzut-o încruntându-se și mușcându-și buzele. Chiar că erau niște buze foarte potrivite pentru așa ceva.

— Nu-i prea bine, gândi cu glas tare. De asta mă și temeam.

— Auzi, i-am replicat, poți să localizezi foarte repede afreetul?

— O, da. Am studiat la Universitatea din Congo și m-am descurcat bine la cursul de adulmecări vrăjitorești. Și ce-i cu asta?

— Dacă atac una dintre santinele și provoc astfel un tămbălău, principala lor atenție va fi îndreptată în direcția aceea. Vei avea o șansă bună să zbori neobservată peste linia de apărare, iar o dată ajunsă în oraș, o tarnkappe…

Își scutură capul roșcat.

— Nu mi-am adus nici una. Sistemul lor de detecție este la fel de bun ca și al nostru. De fapt, invizibilitatea s-a demodat.

— Hm… mda, bănuiesc că ai dreptate. Ei, oricum, poți să profiți de întuneric ca să ajungi la casa demonului. O dată acolo, va trebui să cânți după ureche.

— Am bănuit că vom fi nevoiți să facem ceva de genul ăsta, replică ea. Apoi, cu o blândețe care mă uimi, adăugă: Dar, Steve, este un risc prea mare pentru tine.

— Doar dacă m-ar lovi cu argint, dar majoritatea gloanțelor lor sunt de plumb. Trasoarele le folosesc ca și noi: fiecare al zecelea glonț este de argint. Probabilitatea de a mă întoarce nevătămat este, așadar, de nouăzeci la sută.

— Ești un mincinos. Dar unul viteaz.

Nu eram viteaz deloc. E înălțător să te gândești la Valley Forge ori Alamo, San Juan Hill sau Casablanca, unde armata noastră, superioară numeric, a oprit trei divizii de tancuri Panther ale lui Afrika Korps condus de von Ogerhaus — dar cu condiția ca tu însuți să stai confortabil și în deplină siguranță. Adânc, sub descântecele antipanică, în abdomenul meu se strângea un nod rece. Totuși, nu vedeam nici o altă cale de rezolvare a situației, iar refuzul de a încerca ar fi însemnat curtea marțială.

— O să-i fac să alerge de-au să cadă din picioare, când or să înceapă să mă urmărească, i-am spus. După ce mă descotorosesc de ei, o să încerc să vin înapoi ca să te întâlnesc.

— În ordine.

Pe neașteptate, se ridică în vârful picioarelor și mă sărută. Impactul fu exploziv.

Pentru moment, am rămas încremenit, privind-o.

— Ce faci sâmbătă seara? am întrebat-o, cu vocea ușor tremurătoare.

Râse.

— Nu-ți face iluzii, Steve. Lupt la cavalerie.

— Îhî; dar războiul n-o să dureze veșnic.

I-am zâmbit, un rânjet nonșalant, războinic, care o făcu să întârzie cu privirile asupra mea. Câteodată e folositoare și experiența de actor.

Am pus la punct detaliile cât de bine am putut. Nici ea nu avea o treabă ușoară: cu siguranță că afreetul era bine păzit și, oricum, era el însuși foarte periculos. Șansele noastre de a mai vedea lumina zilei nu erau prea mari.

Mi-am reluat forma de vârcolac și i-am lins mâna. Ea îmi ciufuli blana. Apoi m-am topit în întuneric.

Îmi alesesem o santinelă ce patrula destul de departe de autostrada de-a lungul căreia fuseseră instalate, cu siguranță, bariere. De fiecare parte a victimei mele se vedea câte un bărbat, umblând încet încoace și încolo. M-am furișat în spatele unui ciot care se afla cam la mijlocul sectorului său și l-am așteptat.

Când a venit spre mine, am sărit. Am prins o imagine instantanee și întunecată a ochilor și a dinților unui chip bărbos, l-am auzit urlând, am adulmecat duhoarea crescândă a fricii sale, apoi ne-am ciocnit unul de altul. El căzu pe spate, zbătându-se, iar eu i-am căutat gâtul. Fălcile mele i-au prins brațul și am simțit pe limbă sângele cald și sărat.

Țipă iarăși. Am sesizat cum chemarea se propagă pe linia de patrulare. Cei doi sarazini din apropiere săriră în ajutor. I-am sfârtecat gâtul primului și m-am încordat să sar asupra celui de-al doilea.

Acesta trase. Glonțul trecu prin mine, provocându-mi o durere sfâșietoare, și mă făcu să mă împleticesc. Dar omul nu știa cum să procedeze cu un vârcolac. Ar fi trebuit să se lase într-un genunchi și să continue să tragă până când ajungea la un glonț de argint; dacă era necesar, ar fi trebuit să mă imobilizeze, chiar să mă țintuiască în vârful baionetei în timp ce trăgea. Soldatul însă continua să alerge spre mine, chemându-l pe Allahul sectei lui eretice.

Țesuturile mi se refăcură pe când mă repezeam spre el. Am trecut de baionetă și de gura țevii și l-am lovit, destul de tare ca să scape arma, dar nu și cât să-l răstorn. El își încordă picioarele, mă înșfăcă de gât și se agăță de mine.

Mi-am ridicat piciorul stâng din spate în dreptul gleznei lui și l-am lovit. Soldatul căzu cu mine deasupra, exact în poziția pe care o caută întotdeauna într-o luptă un om-lup. Mi-am rotit capul; i-am înșfăcat brațul și m-am eliberat din strânsoare.

Înainte să apuc să termin treaba, alți trei inamici se aruncară asupra mea. Iataganele lor loveau întruna, pătrunzându-mi printre coaste și ieșind iar. Băieții erau foarte slab pregătiți. Mi-am croit drum prin grămadă — erau deja șase — și am fugit.

Printre mirosurile de sudoare și sânge am simțit o boare foarte vagă de Chanel No.5, iar ceva din mine râse de bucurie. Virginia trecuse, prin confuzia generală, zburând cu mătura la un picior deasupra pământului și se afla acum în Trollburg. Sarcina mea era actualmente să pornesc o vânătoare, iar în cursul acesteia să nu încasez nici un glonț de argint.

Am urlat ca să-i provoc pe oamenii care ieșeau din casele de la periferie și i-am lăsat să arunce o privire asupra mea, apoi am luat-o la fugă peste câmp. Nu prea repede, ca să nu mă piardă din vedere și în zigzag, ca să evit să fiu lovit. Ei mă urmară, împiedicându-se și țipând.

După informațiile deținute de dânșii, putea fi vorba de un simplu raid al unei unități de comando. Pichetele probabil că se refăcuseră, și toată garnizoana fusese alertată. Dar cu siguranță că nimeni, în afară de câțiva ofițeri superiori, nu știa despre existența afreetului, și nici unul dintre aceștia din urmă nu avea habar că noi obținusem această informație. Deci nu aveau cum să ghicească ceea ce plănuisem. Poate că vom reuși să ne ducem la bun sfârșit misiunea…

Ceva a trecut vâjâind deasupra capului meu — unul dintre nenorocitele lor de covoare zburătoare. Se repezi spre mine ca un șoim, cu mitralierele răpăind. M-am îndreptat spre cel mai apropiat pâlc de copaci.

Intre copaci! Dacă-mi dădeau un răgaz, aș fi putut…

N-a fost să fie. Am auzit un salt în spatele meu, am simțit mirosul înțepător și am scheunat. Omul-tigru putea să alerge la fel de repede ca mine.

În clipa aceea, mi-am adus aminte de un ghid bătrân pe care-l cunoscusem în Alaska și mi-am dorit mai mult decât orice ca el să fi fost cu mine. Era un om-urs kodiak. Apoi m-am răsucit și l-am întâmpinat pe tigru, înainte ca el să mă atace.

Era o namilă, de cel puțin două sute cincizeci de kilograme. Ochii îi scânteiau deasupra colților imenși. Ridică o labă care mi-ar fi putut rupe spinarea ca pe o crenguță uscată. M-am repezit arțăgos spre el, apoi m-am retras dansând, înainte să mă poată lovi.

O parte din mine îi auzea pe inamici, care se poticneau prin tufișuri, încercând să ne găsească. Tigrul sări. L-am evitat și am dat buzna spre cel dintâi tufiș. Puteam să trec prin locuri inaccesibile urmăritorului. Acesta se ridică pe labele din spate și porni printre copaci după mine, mârâind.

Am văzut un spațiu îngust printre doi stejari gigantici, prea mic pentru el, și m-am grăbit într-acolo. Dar era prea îngust și pentru mine. În jumătatea de secundă cât am rămas imobilizat, el mă ajunse. Luminile explodară și se stinseră.