Operațiunea Haos

XXI

Noaptea se lăsase, neagră, fără lună, iar stelele erau estompate de o ceață fină. Am plecat imediat, cu farurile stinse. Eram îmbrăcați la fel, în pantaloni și pulovere negre. Privirea vrăjitorească ne dădea posibilitatea să zburăm în siguranță, chiar dacă ilegal, mult deasupra constelației de ferestre a orașului și a lămpilor, până când începurăm să coborâm spre zona industrială. Era mai întunecată și mai pustie decât ar fi fost normal la acea oră. De fapt, n-am văzut nici o luminiță albăstruie în jurul atelierelor și depozitelor. De obicei, spiridușii profitau de prilejul de a face descoperiri și de a se uita pe geamuri când oamenii nu erau la lucru. Dar ce se întâmpla acum îi speriase.

M-am îndreptat spre terenurile fabricii „Nornwell”. Străluceau de departe, ca o auroră neliniștitoare. Pe măsură ce ne apropiam, vântul mângâietor și fremătător aducea mirosuri — piele, transpirație, tămâie, o electricitate înțepătoare de energii paranormale. Părul de pe ceafă mi s-a zburlit. Eram mulțumit că nu circul sub formă de lup și deci nu primesc întregul impact al acestor energii.

Zona pavată din jurul clădirii principale era înțesată de oameni. Tot așa și grădina unde ne relaxam vara în timpul pauzei de prânz; din ea nu mai rămăsese nimic decât noroi și mucuri de țigară. Am estimat că, în total, erau vreo cinci sute de persoane care blocau toate căile de acces, cu excepția celor aeriene. Mulțimea nu era agitată, mișcările oamenilor creau impresia de valuri, iar discuțiile și freamătul picioarelor dădeau acelor valuri un glas.

Lângă ateliere, zona era mai puțin aglomerată. Cei aflați acolo se relaxau, mâncând câte ceva sau ațipind puțin în saci de dormit. Păstrau o distanță respectuoasă față de un altar portabil, instalat într-un capăt al curții; deși, din când în când, câte unul îngenunchea cu fața spre el.

Am fluierat a pagubă.

— Ăsta a fost adus după ce noi am plecat.

Ginny mă strânse mai tare de mijloc.

Un preot ioanin ținea o slujbă. Deși îl vedeam de la o mare înălțime, erau de neconfundat rasa lui albă, incantația cu glas pițigăiat, poziția cu brațele desfăcute pe care o putea menține timp de câteva ore, crucifixul în formă de T care sclipea, înalt și trist, în spatele altarului, ca și cele patru talismane — Potirul, Bagheta Magică, Sabia și Discul — de pe altar. Doi acoliți agitau cădelnițele din care se înălța fumul ce îndulcea și răcorea cumva aerul.

— Ce-are de gând? am murmurat.

Nu mă obosisem să aflu prea multe despre noua biserică. La drept vorbind, nici despre cele mai vechi. Nu pentru că Ginny și eu ignoram descoperirile științei moderne care demonstraseră existența divinității și a conceptelor precum răul absolut, viața de după moarte și ispășirea. Dar ni se părea că, în afara unor vagi indicii, se cunosc așa puține lucruri și că Dumnezeu poate avea atât de multe manifestări diferite în raport cu mărginită înțelegere omenească, încât noi doi ne-am fi putut considera foarte bine unitarieni.

— Nu știu, răspunse ea, cu glas stins. Am studiat tot ce s-a publicat despre ritualurile și doctrinele lor, dar ăsta-i doar vârful aisbergului, și oricum, lucrurile astea se petreceau acum câțiva ani. În orice caz, trebuie să fii măcar un novice de-al lor, dacă nu un inițiat sau chiar un adept, înainte să ți se spună ce înseamnă cu adevărat o anumită procedură.

M-am încordat.

— Aruncă oare asupra noastră vreun blestem?

Stimulat de neliniște, am măturat cu privirea, prin semiîntuneric, întreaga zonă. În jurul fabricii erau postați câțiva polițiști. Fără îndoială că li se acrise să fie huiduiți. De asemenea, probabil că, în majoritate, aparțineau bisericilor tradiționale. Nu prea i-ar fi deranjat să-l aresteze pe agentul unui cult care pretindea că propria lor credință e perimată.

— Nu, mi-am răspuns singur, nu poate s-o facă, deoarece polițiștii l-ar băga imediat la răcoare. Cel mult, în clipa asta, nu ne aruncă anatema. Ar putea s-o facă la adăpostul libertății religioase, bănuiesc, având în vedere că omul nu-l poate controla pe Dumnezeu ci doar poate să-i ceară favoruri. Dar să arunce un blestem, să adune forțe malefice invocate prin magie împotriva…

Ginny îmi întrerupse gândurile exprimate cu voce tare.

— Necazul este, spuse ea, că atunci când ai de-a face cu toți acești gnostici, nu știi unde li se termină rugăciunile și unde încep farmecele. Hai să ne apucăm de treabă înainte să ni se întâmple ceva. Nu-mi place cum miroase în seara asta șuvoiul-timp.

Am încuviințat și am virat spre clădirea principală. Ioaninul nu mă neliniștea prea mult. Era posibil doar să conducă una dintre liturghiile ezoterice menite să-i încurajeze pe demonstranți. Nu se pretindea oare că această biserică era una a bunăvoinței universale? Că, de fapt, nu are nevoie de violență, deoarece se află deasupra lucrurilor lumești?

„Timpurile Vechiului Testament, ale Tatălui, au fost timpuri ale puterii și ale fricii; timpurile Noului Testament, ale Fiului, au fost timpuri ale ispășirii; timpurile Evangheliei ioanine, ale Sfântului Duh, vor fi timpurile dragostei și ale misterelor dezvăluite.”

Acum nu mai conta.

Poliția interzisese traficul aerian în imediata vecinătate a fabricii, cu excepția celor care doreau să plece. Era o măsură dictată de bunul simț. Din mulțime, doar puțini erau ioanini. Pentru ceilalți, ideea de a disprețui și a renunța la o lume păcătoasă și materialistă nu însemna nimic mai mult decât un mijloc la modă de a distruge această lume. Tentația de a o survola și de a arunca asupra ei niște cocteiluri Molotov putea deveni excesivă.

Desigur, eu și Ginny am fi putut pretinde că era dreptul nostru să venim aici, la nevoie chiar cu o escortă. Dar asta ar fi putut provoca explozia pe care încercam s-o evităm. Una peste alta, cea mai bună idee era să ne strecurăm înăuntru fără să fim observați nici de prieteni, nici de dușmani. Reflexele noastre de echipă de comando erau întrucâtva ruginite; deci, manevra ne cerea toată atenția.

Am reușit. Mătura pătrunse în garaj ca o fantomă, printr-un luminator lăsat deschis. Pentru a ajuta la ventilația întregii clădiri, luminatorul cobora, ca un puț, până la parter. In mod normal, angajații intrau și ieșeau folosind ușile. Dar în seara aceasta, ele erau blocate din ambele părți — de trupurile manifestanților și de câmpurile de forță protectoare ridicate de propria noastră vrajă și pe care numai un magician expert le-ar fi putut rupe.

Tehnicianul Pinkerton nu fusese destul de repede conjurat în cazul nostru. Fiecare fereastră de la etajul întâi era spartă. Prin acele spărturi se auzeau larma glasurilor și incantațiile. Parcând mătura, am murmurat în urechea lui Ginny — părul ei înmiresmat îmi gâdilă buzele…

— Știi, îmi pare bine că au adus un preot. În timpul zilei erau aici cântăreți de folk.

— Săracul de tine. Îmi strânse mâna. Fii atent la cioburi.

Ne croirăm drum, prin întuneric, spre un hol și în sus spre departamentul de cercetare-dezvoltare. Sfidător luminat. Și pașii noștri răsunau prea tare în sala goală. Fu o ușurare să intrăm în biroul lui Barney Sturlason.

Acesta își ridică, din spatele mesei de lucru, trupul masiv.

— Virginia! exclamă el. Ce plăcere neașteptată. Apoi, ezitând: Dar, ăă, pericolele…

— Steve îmi spune că n-ar trebui să fie prea mari, replică ea.

Și am înțeles că n-ați refuza un taumaturg în plus.

— Sigur că nu.

Chipul rotofei îi era tras din cauza epuizării. Insistase să merg acasă să mă odihnesc. O făcuse mai mult pentru eventualitatea că, dacă lucrurile se înrăutățeau și eram atacați, trebuia să mă transform în lup și să reprezint principala linie de apărare până când intervenea poliția. Dar el însuși rămăsese la serviciu, organizându-i pe puținii voluntari. Fapt care îi demonstra calitățile de șef cu mult mai bine decât marea lui competență în domeniul cercetării.

— Steve ți-a explicat planul nostru? continuă el. Acceptase instantaneu oferta ei. Ei bine, trebuie să ne asigurăm că echipamentele cele mai scumpe și mai fragile nu vor avea de suferit. In afară de faptul că ni s-ar distruge marfa, imaginează-ți cât ne-ar costa și cât timp ar dura să recalibrăm fiecare nou instrument din dotare, de la întrerupătoare la taroturi. Îmi place să cred că totul este protejat corespunzător, dar aș fi bucuros să verifice și cineva din afară. Poți să te duci prin ateliere și laboratoare, să vezi dacă am omis ceva și să le asiguri protecția.

— Okay! Venea destul de des aici în vizită, deci cunoștea bine locurile. O să iau ce-mi trebuie din magazie și o să-i rog pe băieții de la… de la secția de alchimie ai spus, dragule?… să mă ajute dacă va fi necesar. Făcu o pauză. Presupun că voi doi veți fi foarte ocupați.

— Da, am de gând să le mai dau o șansă celor de afară, spuse Barney, și, în caz că vreunul dintre ei devine prea exaltat, aș prefera să-l am pe Steve lângă mine, să mă apere.

— Iar eu continui să cred că te străduiești degeaba, am mârâit. — Fără îndoială, ai dreptate, conveni Barney, dar nu uita aspectul legal. Fabrica nu-i a mea, eu doar conduc un departament. Acum acționăm din proprie inițiativă, după ce directorii au cerut suspendarea lucrului. Jack Roberts a aprobat strict sub rosa planul nostru. De altfel, indiferent a cui ar fi fabrica, nu putem să folosim nici vrăji ofensive, nici puști. Ni se permite cel mult să utilizăm forțe inofensive, ca să ne apărăm viața și avutul.

— Numai dacă nu suntem puși în mod evident în pericol, am spus eu.

— Tocmai asta încercăm să evităm, îmi reaminti el. Oricum, din cauza legii, trebuie să afirm foarte clar, și în prezența a cât mai mulți martori, că intenționăm să ne menținem în limitele ei.

Am ridicat din umeri și m-am dezbrăcat. Pe dedesubt aveam costumul elastic care mă ferea de vreo arestare pe motiv de ținută indecentă ca om și care nu mă incomoda ca lup. Îmi agățasem deja la gât lanterna Polaroid, care atârna ca o amuletă. Ginny mă sărută cu foc.

— Vezi ce faci, tigrule, îmi șopti.

Nu prea avea motive de îngrijorare. Asediatorii foloseau drept arme doar pumnii, picioarele și câteva bastoane aduse pe ascuns — nimic periculos pentru mine, după ce-mi voi schimba pielea. Nici cuțitele, gloanțele sau fălcile nu-mi puteau produce vătămări permanente decât în condiții rare și speciale, cum fuseseră cele în urma cărora, în timpul războiului, îmi pierdusem coada. De altfel, probabilitatea unei lupte era foarte scăzută. De ce ne-ar fi atacat opozanții? Asta ar fi asmuțit poliția asupra lor; și, cu toate că martiriul are avantajele lui, acum închiderea fabricii era mai importantă. Totuși, glasul lui Ginny era puțin tremurat și ea privi în urma noastră până când dispărurăm după un colț.

— Așteaptă puțin, spuse atunci Barney, deschizând un dulap și luând dinăuntru o pătură pe care și-o puse pe braț. Dacă va trebui să te transformi, să te înfășori întâi în asta.

— De ce? m-am mirat. Afară nu strălucește soarele, ard numai flăcările spiridușilor. Care nu împiedică transformarea.

— De când preotul s-a pus pe treabă, acestea și-au schimbat caracteristicile. Am folosit un spectroscop ca să mă asigur. Strălucirea luminii a primit destule ultraviolete — 3500 de Ângstromi, mai precis — încât să ai necazuri. E vorba de efectul secundar al unei vrăji de apărare împotriva oricărei tentative de atac din partea noastră.

— Dar nu vom avea în vedere asemenea tentative!

— Bineînțeles că nu. E doar ostentativ din partea lui. Totuși o chestie deșteaptă. Când au văzut că în jurul lor s-a instalat un câmp de forță, fanaticii și naivii din gloată au tras concluzia că vraja le este necesară; iar astfel se reconfirmă că „Nornwell” e Dușmanul. Clătină din cap: Crede-mă, Steve, demonstranții sunt conduși, cu mănuși, de niște indivizi foarte vicleni.

— Ești sigur că însuși preotul a creat câmpul de protecție?

— Mda. Nu uita, toți cei din clerul lor sunt magi — asta ține de pregătirea lor — și mă întreb ce altceva mai învață în seminarele alea izolate. Hai să încercăm să vorbim cu el.

— Oare se numără printre conducători? am întrebat. Ierarhia ioanină pretinde că, atunci când se amestecă în politică, membrii săi o fac doar ca simpli cetățeni.

— Știu, spuse Barney. Iar eu sunt împăratul Norton.

— Ba nu, chiar așa e, am insistat. Teoriile noastre despre conspirațiile ioaninilor sunt mult prea simple ca să fie adevărate. Ce se petrece aici este un fel de… mișcare generală, ceva care plutește în aer, oameni nemulțumiți…

Ajunseserăm deja la unul dintre panourile ornamentale, din sticlă, care flancau intrarea principală. Era spart, ca și ferestrele, dar nimeni nu se gândise să-l baricadeze, iar vraja noastră protectoare împiedica intrarea manifestanților. Bineînțeles, pe noi nu ne afecta. Am pășit afară pe peronul din fața intrării, chiar dinaintea șirului de trupuri menit să ne țină înăuntru.

Nu mai puteam să înaintăm. Scările erau înțesate până la refuz. În primele secunde, nici nu furăm observați. Barney atinse umărul unui adolescent cu tuleie pe față.

— Scuză-mă, spuse de la înălțimea lui impunătoare. Îmi permiți?

Smulse din mâna nespălată pancarta, puse pătura peste ea și începu să agite acest improvizat steag de pace. Steagul avea o culoare verde bolnavă.

Prin mulțime trecu un fel de icnet, ca o pală de vânt înaintea furtunii. Lângă mine, sub mine, am văzut chipuri și chipuri și chipuri, unduind în întunericul din spatele focurilor de spiriduși. Nu cred că doar graba și prejudecățile mele îi făceau să arate ireali.

Ați auzit, desigur, multe despre bărbații pletoși, femeile tunse prea scurt, trupurile nespălate și învelite în zdrențe. Asemenea figuri erau prezente aici în număr mare. În afară de ei, am identificat obișnuiți radicali cu bărbi sure, trepăduși ai campusurilor, huligani, șomeri, vandali, Adevărați Credincioși, și alții. Dar erau și mulți băieți și fete curăței, bine îmbrăcați și foarte serioși. Apoi și curioși care nici ei nu știau cum ajunseseră aici. Și fiecare era înalt, scund sau potrivit de statură, gras, slab sau normal, bogat, sărac sau aparținând clasei mijlocii, deștept, prost sau de inteligență medie, heterosexual, homosexual sau mai știu eu ce, talentat în unele domenii, afon în altele, interesat de unele lucruri, plictisit de altele, fiecare cu un infinit bagaj de amintiri, vise, speranțe, orori, iubiri — fiecare cu un suflet.

Asemănarea dintre ei apărea mai întâi în lozincile de pe pancarte. N-am numărat câte afișau SFÂNTUL IOAN 13, 34 sau EU, IOAN 2, 9-l1 sau alte pasaje de acest gen; nici câte purtau texte sau anumite variații ale lor cum ar fi: IUBEȘTE-L PE APROAPELE TĂU sau, simplu, IUBEȘTE; oricum, multe, multe se repetau. Altele, însă, erau mai puțin plăcute:

Și astfel fețele — și chiar mai rău, creierele din spatele lor — deveniseră doar pancarte purtând sloganuri.

Nu mă înțelegeți greșit! Nu mi-ar plăcea prea mult un tânăr care n-a simțit niciodată imboldul de a-l lovi pe Dumnezeul Lucrurilor Care Așa Trebuie Să Rămână, de a trage un șut în burta lui grasă. Este destul de rău că majoritatea oamenilor, pe măsură ce îmbătrânesc, pierd această dorință și se îngrașă și ei. De multe ori, Sistemul este insuportabil de îngâmfat și stupid, iar mâinile lui, care se împreunează atât de pios, sunt adesea pătate de sânge.

Și totuși… totuși… el este singura barieră existentă între noi și Evul Mediu ce va încerca să-l răstoarne, până când va apărea un alt Sistem, probabil mai rău, care să reinstaureze ordinea. Nu vă amăgiți că așa ceva nu se va întâmpla. Libertatea este un lucru minunat atâta timp cât nu devine libertatea altcuiva de a intra în casa ta ca să-i ucidă, să-i fure, să-i înrobească și să-i violeze pe cei la care ții. Atunci îl veți accepta pe primul satrap care promite să readucă în viață ordinea și voi înșivă îi veți încredința paloșul și cnutul.

În consecință, cel mai bun lucru este să apărăm ceea ce avem. Oricât ar fi de imperfect, acest ceva funcționează și ne aparține, ne-a modelat și, chiar dacă s-ar putea să nu-l înțelegem pe deplin, cu siguranță că îl înțelegem mai bine decât pe ceva străin și nemaiîncercat. Dacă muncim din greu, dacă gândim serios și dacă avem multă bunăvoință, s-ar putea să-l și îmbunătățim.

Nu veți obține — categoric, nu — îmbunătățiri de la tinerii teroriști sălbatici, care ne-ar împinge, dintr-un singur salt, în afara regatului experienței acumulate cu atâta durere; sau de la dogmaticii ce se agață de lozincile mișcărilor reformiste valabile acum două generații sau chiar acum două secole; ori de la studenții din anul doi, convinși că au răspunsuri la toate problemele sociale cu care și-au bătut capul oameni ca Hammurabi, Moise, Confucius, Aristotel, Platon, Marcus Aurelius, Thomas d’Aquino, Hobbes, Locke, Voltaire, Jefferson, Burke, Lincoln și mulți alții.

Dar destul cu asta. Nu sunt un intelectual; încerc și eu să gândesc. Mă deprima să-i văd pe oamenii aceia, în majoritate bine intenționați, transformați în uneltele unui grup restrâns al cărui țel era să distrugă totul.