Operațiunea Haos

XVI

Am maturat cu privirile panta, până la capătul ei. Dedesubt, oceanul sclipea vag. Mintea mi se limpezea din ce în ce mai mult. Maledicto mă scosese, cu abilitate, din scenă, poate chiar mă ucisese; asta dacă aș fi fost un homo sapiens oarecare și neantrenat, așa cum credea el. Dar eu aveam ceva mai multe resurse decât și-ar fi putut închipui. De exemplu, privirea vrăjitorească. Am murmurat formula și am simțit transformările din retină. Dintr-o dată am putut vedea foarte departe. Bineînțeles, imaginea era neclară; ochiul uman nu poate să focalizeze prea bine lungimile de undă în infraroșii; dar recunoșteam reperele. Mi-am stabilit direcția generală de înaintare și am pornit spre casă.

Cu o încetineală de coșmar, Maledicto se deplasase mai repede decât era omenește posibil.

Luna se ridică, aproape plină, deasupra dealurilor.

Transformarea mea se operă chiar mai repede decât am avut timp s-o doresc. Nu m-am oprit să mă dezbrac, să-mi strâng hainele și să le car în gură. Am rupt totul cu colții, în afară de chiloții cu bandă elastică, și am urcat pantele ca o umbră. Dacă vă spuneți că un lup în chiloți și cu coada ruptă arată ridicol, probabil aveți dreptate; dar atunci numai la asta nu m-am gândit.

Cu ochii de lup nu puteam să văd foarte departe. Oricum, îmi puteam mirosi propriile urme, prin vegetația strivită, tot atât de intense ca un țipăt. Am găsit poteca și am simțit și un alt miros. Acum știam ce ascundeau efluviile mirosului lui Maledicto.

Demon.

Nu mai simțisem niciodată acel iz anume, iar creierul meu de lup nu era în stare să-l analizeze. Nici nu se întreba ce dorea demonul de la Ginny. În tigva mea era acum loc doar pentru ură și pentru grabă.

Am ajuns la vilă. Am sărit în patio. Nu era nimeni prin preajmă. Dar dormitorul principal, îndreptat spre ocean, avea ferestrele deschise ca să intre înăuntru razele lunii. Am pătruns dintr-un salt pe fereastră.

O ținea în brațe. Ea încă mai rezista, dar avea ochii închiși, iar puterile îi slăbeau.

— Nu, șoptea. Nu, ajutor, nu. Amaris, Amaris, Amaris…

Mâinile i se ridicară; îl cuprinse pe după gât și-i trase capul spre ea. Se clătinau împreună, în lumina slabă.

Am urlat o dată și mi-am înfipt dinții în el.

Sângele lui nu avea gust de sânge omenesc. Era ca un lichior, mă ardea și mă făcea să amețesc. N-am îndrăznit să-l mușc iar. Încă o înghițitură ca aceea, și m-aș fi culcat la picioarele lui ca un câine, cerșind lovituri. Mi-am impus să mă transform în om.

Transformarea nu dură mai mult decât îi trebui lui până s-o elibereze pe Ginny și să se întoarcă. În ciuda uimirii, nu se repezi la mine. O rază de lumină căzu pe figura lui ca din basme, turnându-i aur în ochi, iar el râse.

Pumnul îmi porni târând după el greutatea întregului trup. Sărmană și înceată carne de om, cum să te lupți cu viața ca de argint-viu, a Aerului și a Întunericului? Maledicto se feri. Pur și simplu nu mai era acolo. Pumnul mi se opri în perete și am căzut, cu degetele arzându-mi de durere.

Râsul lui răsună deasupra mea.

— Merită oare plângărețul ăsta o fată plină de viață ca tine? Grăiește doar o vorbă, Virginia, și-l gonesc înapoi, în coteț.

— Steve…

Se ghemui într-un colț în loc să se apropie de mine. M-am ridicat în picioare. Maledicto rânji, își trecu o mână pe după talia lui Ginny și o trase spre el. Ea se cutremură, încercând iarăși să-l îndepărteze. O sărută, iar ea scoase un sunet nedeslușit; împotrivirea i se prefăcu din nou în gesturi drăgăstoase. Am atacat. Maledicto mă lovi cu mâna liberă. Am căzut destul de urât. Mi-a pus un picior pe cap și a apăsat.

— Nu mi-ar plăcea să-ți fărâm oasele, spuse, dar dacă nu ai gentilețea să respecți dorințele unei doamne…

— Dorințe? Ginny se smulse din strânsoare. Dumnezeule din Ceruri! se văită ea. Ieși afară!

Maledicto chicoti.

— Ar trebui să fug la auzul numelor sfinte, dacă vreo victimă de-a mea le rostește cu adevărat sincer, murmură el. Dar tu voiești să rămân aici. Cea mai mare dorință a ta este aceasta, Virginia.

Ea înșfăcă o vază și o aruncă spre el. Demonul o prinse expert, din zbor, o sparse lovindu-mă cu ea și se duse la fereastră.

— O, da, de data aceasta vraja a fost ruptă. Totuși, nu ai teamă. Mă voi întoarce la un ceas mai prielnic.

Aerul undui vag, și Maledicto dispăru peste pervaz. M-am târât după el. Terasa era albă și goală în lumina lunii.

M-am așezat, ținându-mi capul în mâini. Ginny se lăsă să cadă lângă mine, suspinând. Trecu astfel mult timp. În cele din urmă m-am ridicat, am aprins lumina, am găsit un trabuc și m-am așezat pe marginea patului. Ea se ghemui lângă genunchii mei, dar n-am atins-o.

— Ce-a fost? am întrebat-o.

— Un incubus.

Stătea cu fruntea plecată, i-am văzut doar pletele roșcovane revărsate pe spate. După plecarea mea alături de Maledicto, își pusese cea mai vaporoasă cămașă de noapte — pentru cine? Vocea îi era înceată și firavă.

— El… probabil că bântuie prin ruine. A venit aici o dată cu spaniolii… Poate că poartă vina pentru eșecul lor…

Am tras fumul în piept.

— De ce până acum nu s-a aflat nimic despre el? m-am întrebat placid, cu voce tare. Apoi mi-am răspuns singur: O, da, firește. Probabil că are o rază de acțiune foarte restrânsă. Un blestem ce apăsase asupra unei familii care nu mai există, așa că astăzi se limitează la casa și terenul acelui „don” de demult. De pe vremurile acelea, nimeni n-a mai fost aici după căderea nopții.

— Până când noi…

Șoapta îi rămase în suspensie.

— Cum rămâne atunci cu Juan și nevasta lui și cu oaspeții ocazionali? Am început să fumez și mai furios. Tu ești vrăjitoarea. Tu deții informațiile. Eu știu abia că un incubus este un demon erotic. Spune-mi, de ce n-a deranjat niciodată familia Fernandez?

Începu iarăși să plângă, cu suspine adânci. M-am gândit că disperarea ei se îmbinase cu recenta pierdere a puterilor vrăjitorești, având ca rezultat neputința de a-și folosi cunoștințele taumaturgice. Când am continuat, gândurile mele aveau o claritate de cristal:

— Răspunsul e că demonul spunea adevărul în legătură cu simbolurile sfinte care sunt un scut pentru cei ce doresc într-adevăr să fie apărați. Juan și nevasta lui sunt buni catolici. N-ar sta aici fără să atârne câte un crucifix în fiecare cameră. Și nici unul nu dorește să-l înșele pe celălalt.

Când își ridică fața spre mine, pe ea era întipărită o expresie sălbatică:

— Crezi că eu…

— O, nu cu premeditare. Dacă atunci când am venit ne-am fi gândit să așezăm câteva cruci sau să facem niște rugăciuni sincere, am fi fost și noi în siguranță. Poate nici n-am fi aflat vreodată că avem prin preajmă un incubus. Dar ne gândeam la cu totul altceva, iar acum este prea târziu. Bănuiesc că, în subconștient, te-ai jucat cu ideea că o mică vacanță în raport cu monogamia strictă nu poate să facă nimănui rău…

— Steve! Se ridică repede în picioare. E luna noastră de miere! Cum poți să spui așa ceva?

— Uite că pot!

Am stins trabucul, dorindu-mi ca în locul lui să fie fața lui Maledicto.

— Cum altfel ar fi putut să te vrăjească?

— Și tu… Steve… Steve, te iubesc. Numai pe tine.

— Ei bine, ar fi bine să pregătești covorul, am oftat. Zboară la… da, cred că Guaymas este cel mai apropiat oraș destul de mare încât să aibă un exorcist încadrat în poliție. Anunță întâmplarea și cere protecție. Deoarece, dacă-mi amintesc bine demonologia, incubusul te poate urma oriunde, din momentul în care ai căzut sub influența lui.

— Dar nu s-a întâmplat nimic!

Strigă de parcă aș fi lovit-o, ceea ce într-un fel și făcusem.

— Nu, n-a avut timp. Atunci. Bineînțeles, ai fi fost în stare să respingi orice demon, cu o simplă vrajă laică, dacă te-ai fi aflat în posesia puterilor de vrăjitoare. Dar acestea au dispărut. Până când le recapeți, vei avea nevoie de un paznic exorcist, în fiecare oră din zi când nu te afli în biserică. Doar dacă…

M-am ridicat și eu.

— Ce?

Mă prinse cu mâini reci și deznădăjduite. M-am scuturat, orbit de dubla lovitură suferită de bărbăția mea: Maledicto mă învinsese în luptă și aproape îmi sedusese mireasa.

— Steve, la ce te gândești?

— Doar dacă n-aș putea să mă descotorosesc singur de el.

— Nu poți! Nu ești vrăjitor, iar el e demon!

— Sunt vârcolac. S-ar putea să fie de ajuns.

M-am dus la baie și am început să-mi pansez rănile. Erau superficiale, cu excepția pumnilor tumefiați. Ea încercă să mă ajute, dar am alungat-o.

Știam că nu sunt rațional. Eram prea furios și îndurerat. Aveam vaga idee să mă duc la Fortaleza, unde probabil se reîntorsese Maledicto. Sub formă de lup, aș fi fost aproape la fel de agil și de puternic ca el. Bineînțeles, n-aș mai fi îndrăznit să-l mușc… dar dacă mă puteam transforma în om în funcție de împrejurări, aș fi folosit tehnicile de luptă fără arme pe care le învățasem în armată… Planul era lipsit de speranțe, cum ar fi putut băga de seamă oricine, dar propriul meu demon mă împingea înainte.

Ginny simți asta: măcar atâta instinct îi mai rămăsese din talentele vrăjitorești, sau poate că era pur și simplu ceva înnăscut. Foarte palidă în lumina neiertătoare a flăcării spiridușilor, tremură, înghiți în sec, dar după un timp mă aprobă.

— Dacă trebuie… O să mergem împreună.

— Nu. Protestul îmi izbucni din gât ca un tunet. Ți-am spus să pleci spre Guaymas! N-am și așa destule necazuri? Lasă-mă în pace până mă decid dacă te mai vreau!

Iarăși mă privi fix. Deie Domnul să nu mai văd niciodată asemenea ochi. Apoi fugi.

Am ieșit pe terasă și am devenit lup. Duhoarea demonului polua aerul. Am urmărit-o pe pantele muntelui.