Operațiunea Haos

XIX

În următorii trei ani nu ni s-a mai întâmplat nimic spectaculos. Sau, poate, așa veți fi crezând voi, dar voi sunteți altfel de ființe. Pentru cercul nostru restrâns, în acei ani, a fost ca și când lumea ni s-ar fi deschis ca s-o cucerim, dar îh același timp s-ar fi retras brusc de sub picioarele noastre.

În primul rând, Valeria nu fusese dorită. Mult mai târziu am aflat că Svartalf îl alergase iarăși pe Brownie, iar drept răzbunare, spiridușii transformaseră în aspirine pilulele anticoncepționale ale lui Ginny. Mai târziu m-am întrebat dacă în spatele incidentului nu se ascunsese ceva mai mult. Puterile au propriile lor metode de a ne împinge spre situații care să ducă la îndeplinirea țelurilor Lor.

La început, Ginny intenționase să-și continue studiile, conform planului nostru inițial, imediat ce copilul ar fi crescut destul de mare ca să poată fi supravegheat de o îngrijitoare. Își luase chiar doctoratul în filozofie, cu o lucrare despre Arcane, și primise excelente oferte de serviciu. Dar acum, că aveam o fiică, ei bine, emanciparea mamei a fost amânată. Nu intenționam să lăsăm educația Valeriei în seama vreunei bone! Nu acum, când de-abia începuse să învețe să zâmbească, când se târa peste tot, când gângurelile ei începuseră să se transforme în cuvinte — mai târziu, mai târziu.

Eu am fost pe depun de acord. Dar asta însemna să renunțăm pentru un timp — dacă nu pentru totdeauna — la standardul de viață la care aspiram: o familie tânără de intelectuali, cu două salarii frumoase, făcând lucruri plăcute, în locuri minunate, printre oameni minunați. Am propus să încerc să-mi reiau cariera de la Hollywood, dar aș fi fost șocat dacă Ginny ar fi acceptat măcar să audă un cuvânt despre așa ceva.

— Îți poți imagina, fie și pentru o jumătate de secundă — îmi spuse — că aș prefera un actor mediocru, jucând în Șeful Argintului sau Lassie, când aș putea avea un inginer foarte bun?

Personal, nu cred că filmele în care jucasem erau chiar atât de rele; dar, în general, răspunsul ei mă ușură.

Un inginer proaspăt ieșit de pe băncile școlii nu nimerește drept în mijlocul proiectului important la care aspiră, în special când el însuși este mai în vârstă decât majoritatea absolvenților. Trebuia să încep cu ce puteam găsi. Din fericire — așa crezuserăm noi atunci — prima slujbă a fost neașteptat de bună.

Corporația „Nornwell Scryotronics” făcea parte dintre noile întreprinderi apărute după război datorită înfloririi industriei aparaturii pentru comunicații. Deși mică, i se prevedea o dezvoltare exponențială. Pe lângă producție, se ocupa de cercetare și dezvoltare, iar eu am fost angajat la ultima secțiune. Nu numai un lucru fascinant în sine, dar și un pas mare spre idealul meu profesional. Mai mult, o conducere luminată ne încuraja ca, o parte din timp, să studiem ca să avansăm și să obținem salarii mai mari. Eram bine plătiți. Și nu peste multă vreme, Barney Sturlason, care-mi era șef, îmi deveni și prieten.

Singurul neajuns major era că trebuia să rămânem în acel oraș plictisitor și să îndurăm iernile nemiloase din Upper Midwest. În compensație, am închiriat o casă confortabilă la periferie. Ne aveam unul pe altul și o aveam pe Valeria. Au fost ani frumoși. Numai că detalierea lor nu i s-ar părea nimănui deosebit de interesantă.

Lucru de două ori adevărat, dacă te gândești ce se întâmpla pe atunci în lume. Bănuiesc că omenirea se îndreaptă mereu spre pierzanie, ca într-un montagnes-russes, și întotdeauna va fi la fel. Totuși, anumite epoci îți amintesc de vechiul blestem chinezesc: ”Îți urez să trăiești în timpuri interesante!”

Nici Ginny, nici eu nu înghițisem prostiile propagandistice care pretindeau că, după ce josnicul Califat va fi învins, se vor instaura pacea și fericirea veșnică. Știam ce moștenire nefericită lasă în urmă orice război. De altfel, eram conștienți că acest conflict fusese mai mult un simptom decât o cauză a bolii omenirii. Inamicul n-ar fi fost în stare să cucerească majoritatea emisferei estice și o halcă din Statele Unite, dacă lumea creștină n-ar fi fost divizată și învrăjbită. La drept vorbind, Califatul nu fusese altceva decât brațul secular al unei erezii islamice; iar printre aliații noștri se numărau mulți musulmani dreptcredincioși.

Totuși, părea rezonabil să nădăjduiești că, după război, oamenii și-au învățat lecția, au lăsat deoparte certurile religioase și s-au apucat de reconstrucție. Mă așteptam, mai ales, ca biserica ioanină să fie discreditată și să dispară. E adevărat că și adepții ei luptaseră împotriva Califatului; avuseseră chiar un rol principal în mișcările de rezistență din țările ocupate. Însă nu provocarea reprezentată de ea la adresa celorlalte culte — a întregii baze a societății occidentale — fusese cea care slăbise și dezmembrase în primul rând civilizația noastră? Nu exemplul dat de ea stimulase ascensiunea ideologiei nebunești a califiștilor din Orientul Mijlociu?

Acum sunt prea înțelept ca să mă mai aștept la logică din partea omenirii.

In contrast cu impresia generală, amenințarea nu apăruse pe neașteptate. Câțiva oameni ne avertizaseră încă de la început. Ei arătaseră că ioaninii începeau să domine politica mai multor națiuni — care mai apoi încetară să ne mai fie prietene — și că, în ciuda acestui fapt, continuau să câștige adepți în toată America. Dar noi abia dacă îi ascultaserăm. Eram prea ocupați să ștergem urmele — publice și personale — ale războiului. Îi consideram reacționari și viitori tirani (probabil că unii chiar erau) pe cei care trăgeau semnale de alarmă. Poate că ideologia ioanină este aberantă, spuneam noi, dar primul amendament îi garantează libertatea de a fi predicată. Iar dacă bisericile petrine aveau necazuri, asta e treaba lor. Și de fapt, cum să-i iei în serios, în zilele noastre și în secolul științei, pe cei ce vorbesc despre pericole subtile, universale, ale unui sistem filozofico-religios? Un sistem care pune, mai presus de toate, accentul pe caracterul pașnic al omului, aproape la fel de mult ca și quakerii, și care situează porunca „iubește-l pe aproapele tău” mai presus de celelalte? Ei bine, e foarte posibil ca societatea noastră materialistă seculară și credințele noastre rituale să aibă de câștigat de pe urma celor propovăduite de ioanini.

Așa încât mișcarea și influența ei crescuseră. Apoi venise perioada activiștilor; și, nu știu cum, demonstrațiile de stradă disciplinate degenerau din ce în ce mai des în tulburări, grevele neoficiale se înmulțeau din ce în ce mai mult, susținând revendicări din ce în ce mai lipsite de sens, agitațiile studenților paralizau campus după campus, și din ce în ce mai mulți intelectuali începeau să vorbească despre desființarea actualei ordini corupte, astfel încât pe ruinele ei să se poată construi paradisul dragostei… iar majoritatea dintre noi, acea eternă majoritate care nu dorește nimic altceva decât să fie lăsată în pace să-și cultive grădina, se întreba cum de s-a putut ca țara să înceapă să se dezintegreze peste noapte.

Frate, asta nu s-a întâmplat într-o singură noapte. Nici măcar într-o noapte a Walpurgie.