Operațiunea Haos

X

Ne adunarăm la sediul poliției districtuale, o mână de oameni tracasați, cu priviri deznădăjduite. Comandantul pompierilor și cel al poliției districtuale erau acolo. Un ofițer tânăr se dădea de ceasul morții la pupitrul de comandă. Ginny, care se dusese până acasă să-și ia mătura, sosi cu Svartalf pe umăr și sub braț cu Manualul de alchimie și metafizică. Abercrombie îl tot pocnise pe îngrozitul de MacIlwraith, până ce-i spusesem să înceteze.

— E de datoria mea s-o fac, îmi explică el. Știi, sunt proctor (Denumirea dată la Cambridge și Oxford profesorilor care sunt însărcinați cu menținerea disciplinei).

Presupun că este necesar să avem în campusuri vânători de vrăjitori, ca să ne asigurăm că studenții nu descântă băuturile din cluburi și nu vin pe ascuns cu nimfe. Și nu-i an să nu încerce vreunul să ia un examen aducându-și pe sub haină animalul sacru, care-i suflă răspunsurile de pe o fițuică. Cu toate acestea, nu-mi plac turnătorii de profesie.

— N-ai decât să te ocupi de el mai târziu, am spus și l-am împins pe băiat pe ușă afară. Salamandra poate să ne atace din nou.

Președintele Malzius năvăli în încăpere.

— Ce înseamnă asta? întrebă arțăgos. Pince-nez-ul îi juca deasupra obrajilor buhăiți. Domnule, vă aduc la cunoștință că pregăteam un discurs foarte important. Totemul Leilor oferă mâine un dineu, și…

— S-ar putea să nu mai fie nici un dineu, mormăi polițaiul care-l adusese. O salamandră a scăpat de sub control.

— O sala… Nu! E împotriva regulamentului! Se interzice cu strictețe orice…

Insul de la pupitrul de comandă privi spre noi.

— Tocmai a aprins biserica metodistă de la intersecția lui Fourteenth cu Elm. Și, Dumnezeule, toate forțele noastre sunt deja pe teren.

— Imposibil! strigă Malzius. Un demon nu se poate apropia de o biserică.

— Cât de prost trebuie să fie un om ca să ocupe postul dumitale? se stropși la el Ginny. Asta nu-i un demon. E o stihie. Apoi, reușind să se controleze, continuă rar: Nu ne punem prea mari speranțe în folosirea vreunei Hydro ca să anihilăm salamandra, dar am putea utiliza una ca să controlăm focul. De fiecare dată va interveni cu trei pași întârziere, dar cel puțin nu va fi distrus tot orașul.

— Doar dacă salamandra nu devine prea puternică, o întrerupse Abercrombie. Vorbea printre dinți, și fața îi era lipsită de culoare. Atunci ar putea evapora orice Hydro.

— Chemați două stihii ale apei, se repezi Malzius. Chemați o sută. Voi anula obligația de a se depune cereri pentru acordarea permisiunii…

— Domnule, posibilitatea e limitată, răspunse Abercrombie. Forța de constrângere necesară este o funcție exponențială a masei totale de ființe folosite. Probabil că în tot orașul nu există suficienți adepți pentru a controla mai mult de trei Hydro o dată. Dacă am folosi patru… am inunda localitatea, iar salamandra pur și simplu s-ar duce în altă parte.

— Alan…

Ginny puse cartea pe birou și începu s-o răsfoiască. Abercrombie se aplecă peste umărul ei, fără să uite să-i pună, mângâietor, o mână pe șold. Am înghițit cu greu înjurăturile care-mi veneau pe limbă.

— Alan, pentru început, n-ai putea să chemi o singură Hydro și s-o pui să lupte cu focul?

— Bineînțeles, trăsnitoareo, zâmbi el. Asta e o, hm, problemă elementară.

Ea îi aruncă o privire îngrijorată.

— Pot să fie la fel de năbădăioase ca Focul și Aerul, îl avertiză. Nu-i destul să cunoști doar teoria.

— Am oleacă de experiență, se lăudă el. Din timpul războiului. După ce se termină povestea asta, să vii la mine acasă, să bem ceva și să-ți povestesc totul.

Buzele lui îi mângâiară obrazul.

— Domnule Matuchek! urlă Malzius. Te rog încetează să-ți mai arăți colții!

M-am scuturat și mi-am înăbușit furia, care avusese aproape același efect ca lumina lunii.

— Ia ascultați, făcu șeful poliției. Trebuie să știu ce puneți la cale. Voi, intelectualii, ne-ați adus pe cap povestea asta, și nu vreau să dăm de altă belea!

Văzând că Ginny și Pretty Boy (Drăgălașul — n. red.) își găsiseră o ocupație, la urma urmelor, legitimă, am oftat și am fluierat, chemând o țigară.

— Lăsați-mă să vă explic, m-am oferit. În timpul războiului, am învățat câte ceva despre lucrurile astea. O stihie nu e același lucru cu un demon. Orice fel de demon este o ființă de sine stătătoare, o individualitate, ca și noi. O stihie este doar o parte a forței primare implicate: în acest caz, focul, sau mai corect, energia lui. Se obține din matricea elementară a energiei, i se dă o individualitate temporară și este trimisă înapoi în matrice atunci când adeptul nu mai are nevoie de ea.

— Aha!

— Ca o flacără. O flacără există doar potențial, atâta timp cât focul nu este aprins; iar când stingi focul, se reîntoarce la existența potențială. Un al doilea foc, chiar dacă arde același butuc, nu-i identic cu primul. De aici puteți înțelege că o stihie nu prea e de acord să fie concediată. Când iese de sub control, așa cum s-a întâmplat cu asta, face tot ce-i stă în putință ca să rămână în lumea noastră și să-și sporească puterea.

— Dar cum de-a lăsat-o inima să incendieze o biserică?

— Pentru că nu are suflet, e doar o forță fizică. Orice individualitate adevărată, umană sau de alt gen, este supusă anumitor constrângeri, de… de natură morală. Un demon este alergic la simbolurile sfinte. Un om care păcătuiește are, în această lume, mustrări de conștiință și trebuie să facă față judecății în lumea de apoi. Dar unui foc ce-i pasă? Iar salamandra doar asta este — un foc magnific. Și se supune numai legilor fizice ale naturii și paranaturii.

— Deci cum, hm… scapi de așa ceva?

— O Hydro cu masă corespunzătoare o poate face, prin anihilare mutuală. Pământul o poate îngropa, iar Aerul se poate retrage din preajma ei. Din nefericire însă, Focul este cel mai agil dintre toate; poată să dispară dintr-o zonă înainte ca orice altă stihie să-l rănească. Deci ne rămâne vraja de anulare. Dar și aceasta trebuie rostită în prezența salamandrei, și durează cam două minute.

— Mda… și când dumneaei aude primele cuvinte, te preschimbă în scrum sau o șterge. Foarte frumos. Ce ne facem?

— Nu știu, șefule, am spus, e ca și cum ai încerca să săruți dulăul de la stână. - Am suflat puternic fumul și am plescăit din buze. — Trebuie acționat repede. Cu fiecare foc nou, ticăloasa asta crește și devine mai puternică. Undeva există o Urnită — vezi legea pătrat-cub — dar când o va atinge, s-ar putea să fie deja prea puternică pentru a mai fi distrusă de oameni.

— Și ce s-ar întâmpla atunci?

— Ragnarok… Nu, cred că nu s-ar ajunge chiar până acolo. Probabil că omenirea ar apela la contrastihii de puteri corespunzătoare, în genul Hydro. Dar gândiți-vă la dificultățile de control și la pagubele pe care înfruntarea le-ar produce. Față de așa ceva, distrugerile pe care le-au pricinuit cei din Califat au fost floare la ureche.

Ginny se apropie de noi. Abercrombie desena cu cretă pe jos o pentagramă, iar Malzius fusese însărcinat să sterilizeze, cu un chibrit, lama unui briceag. (Ideea era să se obțină de la cineva puțin sânge. Poate înlocui prafurile obișnuite, din moment ce conține aceleași proteine.) Fata își puse mâna pe a mea.

— Steve, ne-ar trebui prea mult timp ca să-i adunăm și să-i organizăm pe toți adepții din oraș. Mi-e teamă că același lucru e valabil și pentru cei de la poliția statului și Garda națională. Dumnezeu știe ce-ar mai face salamandra în timp ce secția de aici ar chema ajutoare. Totuși noi, tu și cu mine, putem cel puțin s-o urmărim, fiind mai puțin expuși pericolului decât alții. Ești de acord?

— Desigur. Nu-mi poate produce vătămări când sunt lup… oricum, nu unele permanente… dacă sunt atent. Dar tu să nu te clintești de aici.

— Ai auzit vreodată de jurământul ordinului meu? Hai să mergem.

Ieșind pe ușă, i-am aruncat lui Abercrombie o privire batjocoritoare. Își împreunase palmele și făcea Semnele; începuse invocarea. Prin cameră se învolbura deja o umezeală pătrunzătoare.

Era o noapte rece de toamnă; sus pe cer se vedea luna. Acoperișurile se conturau ca niște dinți de ferăstrău pe fundalul înflăcărat al incendiilor din jur. Pretutindeni vuiau sirenele. Pe cerul presărat cu stele nepăsătoare, am văzut ceva ce semăna cu un vârtej de frunze uscate: refugiații care se îndepărtau, călare pe măturile lor.

Svartalf sări în partea din față a Cadillacului lui Ginny iar eu m-am așezat pe șa, în spatele ei. Ne ridicarăm în văzduh.

Dedesubt izbucniră flăcări albastre. Luminile secției de poliție se stinseră. Apa se revărsă în stradă ca un zid; în torent, președintele Malzius se agita ca un dop.

— Satană blestemată! am izbucnit eu. Acum ce s-a mai întâmplat?

Svartalf îndreptă bățul în jos.

— Idiot ce e! gemu Ginny. A lăsat-o pe Hydro să se așeze pe podea… scurtcircuit…

Făcu mai multe gesturi rapide cu bagheta magică. Șuvoiul se liniști și se adună într-o picătură înaltă de zece picioare, care strălucea în lumina lunii. Abercrombie ieși în goană și începu s-o mâne spre cel mai apropiat foc.

Am izbucnit în râs.

— Du-te în vizită la el, să-l asculți povestindu-ți despre vasta sa experiență.

— Nu lovi un om atunci când e la pământ, mă repezi Ginny. Ai și tu partea ta de vină, Steve Matuchek.

Svartalf viră iarăși spre înalt și trecurăm pe deasupra hornurilor. Uuuuf! m-am gândit. Oare chiar are de gând să se îndrăgostească de gogomanul ăla? Chip plăcut, limbaj cultivat și apropierea… Mi-am înăbușit resentimentele și am privit în zare, încercând să localizez salamandra.

— Acolo! strigă Ginny, dominând vâjâitul aerului.

Svartalf își înfoie coada și stuchi.

Cartierul universitar se înscria printre acelea care încearcă să-și ascundă sărăcia: niște hrube construite din lemn, imitând stilul gotic, și care din vile deveniseră pensiuni, împestrițate cu mici localuri. Începuse să ardă voios, ca un roi de stele roșii, în întunericul din spatele lămpilor de iluminat public. Grăbindu-ne într-acolo, am văzut una dintre stele explodând și degajând aburi albi. Probabil că Hydro atașase un furtun la o gură de incendiu și inundase locul. Îmi trecu prin minte gândul eretic că salamandra făcea un serviciu comunității, eliminând acele monstruozități arhitecturale. Atâta doar că erau implicate proprietăți private și vieți omenești.

Înaltă și cumplită, stihia unduia lângă casa ce-i slujea drept hrană. Își dublase dimensiunile și de-acum nu mai puteai să-i privești inima strălucitoare. În jurul capului îngust îi jucau flăcări.

Svartalf frână și începurăm să planăm la distanță de câțiva iarzi și la douăzeci de picioare înălțime, la același nivel cu gura înfometată. Radiația de nesuportat decupa în noapte silueta lui Ginny. Fata se încordă în scări și începu vraja, cu vocea aproape pierzându-se în vuietul acoperișului care se prăbușea.

— O, Indra, Abaddon, Lucifer, Moloch, Hephaistos…

Salamandra o auzi. Își întoarse către noi ochii turbați și țâșni să ne spulbere.

Svartalf mieună jalnic — probabil doar din vanitate rănită — când dogoarea îi pârjoli mustățile; execută cu mătura un immelmann și ne îndepărtarăm. Salamandra zbieră cu vocea a o sută de păduri în flăcări. Pe neașteptate, căldura care-mi pârjolea spatele dispăru iar stihia se materializă în fața noastră.

— Ia-o într-acolo! am răcnit, arătând cu degetul. Și să intrăm.

I-am acoperit fața lui Ginny și mi-am îngropat-o pe a mea în spatele ei, în timp ce treceam prin vitrina localului „Stub’s Beer Garden”. Limba de foc se repezi după noi, ricoșă, și salamandra rămase în fața ușii, zvârcolindu-se plină de furie.

Ne-am dat jos de pe mătură și ne-am uitat în jur. Taverna era goală, cufundată într-un întuneric roșiatic; toată lumea fugise. Pe tejghea am văzut un pahar cu bere aproape plin și l-am golit.

— Ai fi putut să-mi oferi ceva de băut, spuse Ginny. Alan așa ar fi făcut. Înainte ca eu să-mi revin îndeajuns pentru a-mi da seama dacă dorea să mă necăjească sau doar mă ațâța, continuă într-o șoaptă grăbită: Nu încearcă să scape. A câștigat putere, încredere… și vrea să ne ucidă!

Chiar și atunci doream să-i spun că buclele ei roșcate, ștrengărești, și nasul aristocratic pătat de funingine alcătuiau o combinație deosebit de încântătoare. Dar aveam impresia că nu era momentul cel mai potrivit pentru așa ceva.

— Nu poate să intre aici, am gâfâit eu. Doar să aprindă clădirea prin radiație termică, dar asta durează. Pentru moment suntem în siguranță.

— Cum așa?… Oh, da, bineînțeles. Localul e construit din oțel refractar. Mi s-a spus că toate birturile din campus sunt construite astfel.

— Mda.

M-am uitat pe geamul spart. Salamandra îmi întoarse privirea, și prin fața ochilor începură să-mi joace scântei.

— Astfel încât clientela să nu facă prostii cu băuturile care au peste 3,2 procente de alcool. Repede, spune-ți vraja.

Ginny clătină din cap.

— Pur și simplu o să se retragă până la distanța de unde nu mă mai aude. Am putea încerca să vorbim cu ea, să aflăm…

Se repezi la geam. Făptura se ghemui pe stradă, își întinse gâtul și sâsâi amenințător. Aflat în spatele iubitei mele, mă simțeam la ananghie și inutil. Svartalf lipăi berea vărsată pe tejghea, se uită spre noi și mârâi.

— Ohé, Copil al Luminii! strigă ea.

Salamandra fremătă. Coada i se agita întruna, iar un copac de pe cealaltă parte a străzii se aprinse. Nu pot să descriu vocea care ne răspunse: trosnitoare, tunătoare, șuierătoare, de foc înzestrat cu creier și cu glas.

— Fiică a Evei, ce ai să-i spui Uneia ca Mine?

— Îți poruncesc, în numele Celor Mai Puternici, să te întorci în mediul tău și să nu mai aduci nenorociri în lume.

— Ha, ha, ha, ha!

Se așeză pe vine — asfaltul începu să fiarbă — și-și trimise hohotele până în înaltul cerului.

— Tu îmi comanzi Mie, tu, inflamabilo?

— Puterile mele sunt atât de mari încât pot, oricând doresc, să spulber scânteia ta slabă. Încetează și supune-te, altfel te așteaptă ceva cu mult mai rău decât pieirea.

Cred că, pentru o clipă, salamandra fu surprinsă cu adevărat.

— Puteri mai mari decât ale Mele? Apoi urlă atât de tare, încât taverna se zgudui. Îndrăznești să spui că există forțe mai puternice decât focul? Decât Mine, care am de gând să mistui Pământul?

— Da, Făcător de Scrum, forțe mai puternice și mult mai frumoase. Gândește-te. Nici măcar nu poți să intri în casa asta. Apa te va stinge, Pământul te va înăbuși, doar Aerul te poate ține în viață. Ai face mai bine să te predai pe loc.

Mi-am amintit de noaptea în care biruisem afreetul. Probabil că Ginny încerca același șiretlic — testa psihologia stihiei care se agita înnebunită în fața ușii — dar oare ce spera să obțină iarăși?

— Mult mai frumoase?

Coada salamandrei săpa brazde pe stradă. Arunca mingi de foc explozive și o ploaie de scântei roșii, albastre, galbene, o adevărată întruchipare a artificiilor de 4 Iulie. Amintea, în mod absurd, de un copil care bate isteric din picioare.

— Mai frumoase? Mai puternice? îndrăznești să spui una ca asta?… Haaaa… In gura care împroșca foc străluceau dinți incandescenți. O să vedem noi cât de frumoasă o să fii când vei zăcea asfixiată!

Capul salamandrei se năpusti spre vitrina spartă. Nu putea să treacă de bariera de oțel refractar, dar începu să sugă aerul și să-l trimită înapoi. Un val de fierbințeală insuportabilă mă făcu să mă retrag tușind.

— Dumnezeule… vrea să ne ia oxigenul… Stai aici.

M-am repezit la ușă. Ginny țipă, dar abia dacă i-am auzit protestul în timp ce năvăleam afară.

Am ieșit în lumina lunii, pătrunzător de rece printre focurile neostoite și rătăcitoare. M-am ghemuit dârdâind pe trotuarul înfierbântat și m-am transformat.

Eram lup, dar un lup pe care dușmanul nu-l putea ucide… cel puțin așa speram. Coada ciuntită îmi întindea turul pantalonilor, și mi-am amintit că unele răni se situează în afară puterilor de vindecare până și ale formei terio.

Pantalonii! Pe toți dracii! în frământarea mea uitasem de ei. Ați încercat vreodată să fiți lup în timp ce purtați cămașă, pantaloni, lenjerie și haină bărbătească?

Pur și simplu am căzut în nas. Noul meu nas, umed și negru. Bretelele mi-au picat și mi s-au încolăcit în jurul pulpelor, cravata mă strângea de gât, iar haina punea capac la toate, făcându-mă pachet.

M-am rostogolit înnebunit și mi-am sfâșiat hainele cu colții. Salamandra îmi percepu prezența. Mă lovi cu coada peste spinare. Am simțit o durere sfâșietoare, în timp ce hainele și blana îmi ardeau. Dar flăcările se stinseră și m-am eliberat. Moleculele instabile ale corpului meu se refăcură în câteva secunde. Salamandra nu-mi mai dădea atenție, considerându-mă scos din acțiune. Abia conștientizând ceea ce fac, am înșfăcat cu fălcile un pantof care-mi căzuse din piciorul acum mult prea mic, l-am pus pe cel mai apropiat deget incandescent al salamandrei și l-am apăsat cu ambele labe din față.

Ea răcni și se întoarse brusc, să mă atace din nou. Gura aceea era destul de mare ca să mă înghită pe jumătate. M-am ferit. Monstrul se opri, măsură distanța, se volatiliză, apoi se materializă chiar deasupra mea.

De data asta nu mai aveam scăpare. Țintuit la pământ, am inhalat focul care-mi ardea carnea. Agonia îmi aruncă sufletul afară din trup, ca pe o altă flacără.