Operațiunea Haos

XXV

Era tipic pentru biserica ioanină să-și amplaseze catedrala pentru servirea întregului Upper Midwest nu în Chicago, Milwaukee sau în oricare altă localitate, ci într-un loc izolat, la o sută de mile depărtare de modestul nostru orășel. Amplasarea simboliza și accentua faptul că gnosticii considerau nefastă această lume, ca și ideea salvării ei prin rituri secrete și cunoștințe oculte. In opoziție cu creștinismul petrin, această biserică nu venea ea la tine — cu excepția câtorva capele, ici și colo, care nu erau decât lăcașuri de recrutare; tu te duceai spre ea.

Da, evident. Și, mi-am zis eu, prin urmare, probabil fals. Gnosticismul nu era niciodată ceea ce părea. În asta consta esența lui.

Poate că enigmele acestui cult, văluri pe sub văluri și labirinturi în labirinturi, constituiau unul dintre motivele care atrăgeau pe atunci atâția oameni. Celelalte biserici încercau să-și explice teologia, pe când ei descriau și delimitau clar misterele ca mistere, cu remarca, de bun-simț, că noi, muritorii, nu putem să înțelegem toate aspectele Divinității. Declarau că această lume ne-a fost dată de Creator; deci, fundamental, trebuie să fie bună; multe imperfecțiuni sunt datorate vrajbelor dintre oameni, iar nouă ne revine sarcina s-o îmbunătățim.

Era doctrina aceasta chiar atât de prozaică? Oare ioaninii nu se adresau acelui vis copilăresc care sălășluiește tot timpul în noi, de a deveni atotputernici prin aflarea unui secret neîngăduit restului turmei? Formulasem în derâdere acea presupunere, totuși o credeam foarte aproape de adevăr. Dar cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mi se părea că ea nu poate să explice totul.

În timp ce zburam deasupra solului întunecat, pe care luminile răsfirate ale fermelor și satelor păreau la fel de îndepărtate ca și stelele de deasupra, am avut destul timp să-mi satisfac nevoia de meditație. Aerul ce luneca pe lângă parbriz devenea din ce în ce mai rece. Răcoarea lui destrămă, în cele din urmă, pânzele de păianjen care-mi umpluseră capul, și mi-am dat seama cât de puțin studiasem, cât de multe erau lucrurile pe care le acceptasem ca fiind de la sine înțelese, fără să le mai aprofundez. Totodată însă mi-am amintit fapte pe care le uitasem și care acum își găseau locul într-o abordare mai largă a situației. Înverșunat, m-am apucat să recapitulez tot ce cunoșteam despre biserica ioanină, de la începuturile sale și până-n prezent.

Oare apăruse doar în urmă cu două sau trei generații — un cult nebunesc care, întâmplător, atingea o coardă sensibilă, îngropată adânc în omul occidental? Sau era, într-adevăr, atât de bătrână pe cât pretindea — fondată de însuși Isus?

Celelalte biserici susțineau că nu. Fără îndoială că ortodocșii, catolicii și protestanții n-ar trebui considerați în bloc drept petrini. Totuși, denumirea aceasta populară nu era lipsită de sens. Toți atribuiau o aceeași interpretare misiunii încredințate de Isus discipolilor săi. Toți căzuseră de acord asupra importanței speciale a lui Petru. Nu contează câte diferențe apăruseră ulterior, inclusiv în problema succesiunii apostolice; toate cultele derivaseră, în modul cel mai direct, de la cei Doisprezece Apostoli.

Și totuși… totuși… la sfârșitul Evangheliei după Ioan există acest pasaj straniu:

„Întorcându-se, Petru văzu venind după el pe ucenicul pe care-l iubea Isus, acela care, la Cină, s-a rezemat pe pieptul Lui și I-a zis: «Doamne, cine este cel ce Te va vinde?»

Pe acesta deci văzându-l, Petru a zis lui Isus: «Doamne, dar cu acesta ce se va întâmpla?»

Zis-a Isus lui: «Dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu? Tu urmează-Mi!»

De aceea a ieșit cuvântul acesta printre frați, că ucenicul acela nu va muri; dar Isus nu i-a spus că nu va muri, ci: «Dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu?»

Acesta este ucenicul care mărturisește despre acestea și care a scris acestea, și știm că mărturia lui e adevărată.”

Eu nu-l prea înțeleg și sunt sigur că nici mulți cercetători ai Bibliei nu-l înțeleg, orice-ar spune ei. Fără îndoială că dăduse naștere unei interpretări vremelnice, în sensul că acolo Domnul Nostru Isus Cristos crease ceva despre care numai Ioan avea cunoștință — o altă Biserică, tăinuită, în paralel cu Biserica lui Petru, și care până la urmă se va manifesta și îl va conduce pe om spre o nouă mântuire. S-ar putea ca forma cultului din zilele noastre să fi apărut doar în acest secol, dar revendicarea trâmbițată de el să se fi șoptit de două mii de ani.

Asocierea unei astfel de revendicări cu deșertăciunile lumești era aproape inevitabilă. Sub multe alte denumiri, gnosticismul fusese o erezie care se repetase. Forma originală, sau mai degrabă formele lui fuseseră o încercare de a uni creștinismul cu un amestec de culte mistice orientale, neoplatonism și magie neagră. Legenda se întoarce în timp până la Simon Magul, care apare în al optulea capitol din Faptele Apostolilor, dar a cărui amintire e privită cu oroare de către ortodocși. Ioanismul modern este, fără îndoială, foarte hotărât să reînvie acea mișcare datând din timpuri străvechi, și proclamă că ea nu fusese o eroare, ci un înalt adevăr, iar Simon Magul nu fusese un uzurpator, ci un profet.

Să fi fost oare adevărat? Era oare posibil ca lumea să se afle în zorii împărăției dragostei? Nu știam; cum aș fi putut să știu? Dar folosindu-mi judecata mai degrabă decât sentimentele, așa cum ne îndeamnă tradiția petrină să procedăm, am decis că dogma ioanină era falsă. Iar răspândirea ei tot mai largă am pus-o pe seama iraționalității umane.

Apar deci comunități de Căutători ai Adevărului, stabilindu-se în câte o zonă unde să nu fie deranjați de nimeni, și unde să-și practice ritualurile și meditațiile. Aceste comunități atrag pelerini care au nevoie de adăpost, hrană și servicii. De acestea toate au nevoie și preoții, preotesele, acoliții și asociații laici. Templului (e un cuvânt mai potrivit decât „catedrală”, dar ioaninii insistau asupra celui de-al doilea termen ca să accentueze că erau creștini) îi trebuie un venit și, de regulă, primește subsidii substanțiale care se cer administrate cu pricepere. Astfel, în jurul fundațiilor inițiale se dezvoltă un oraș — ca Siloam, spre care mă îndreptam.

Simplu. Banal. De ce mă mai obosisem să analizez asemenea informații, aflate la dispoziția oricărui cititor de cotidiane? Doar ca să nu mă mai gândesc la Valeria? Nu. Ca să-mi pun ordine în minte, unde totul era învălmășit și neclar.

Acel Altceva, Lucrul de după… nu era oare o iluzie, ci o înțelegere mai adâncă? Și atunci, o înțelegere a ce? M-am gândit la intoleranța și la intrigile ioaninilor. M-am gândit la recunoașterea sinceră a faptului că adepții lor aveau puteri pe care nimeni nu și le imagina și că în fiecare an li se dezvăluiau altele noi. M-am gândit la poveștile anumitor apostați care nu merseseră mai departe pe calea inițierii după ce întâlniseră ceva care îi speriase; nu ceva ilegal, imoral sau ațâțător în vreun fel, ci doar urât, josnic, întristător și, în consecință, nedemn de a fi destăinuit; lucruri ușor de negat și de ignorat de către cei care nu doreau să le dea crezare. M-am gândit la teologia gnostică, acea parte a ei care fusese făcută publică: îngrozitoarea — și din punctul de vedere al revelațiilor, și din cel al logicii — identificare a Demiurgului lor cu Dumnezeul din Vechiul Testament și cu Satana.

M-am gândit la anticrist.

Apoi am renunțat, fiind, după cum v-am spus, necunoscător în asemenea privințe, și am adoptat o atitudine bazată pe ideea simplă că nu avea nici un sens ca Atotputernicul să acționeze în asemenea mod.

Departe în prerie, la orizont începură să licărească lumini. Eram bucuros că mă apropiam de capătul drumului, neinteresându-mă ce se va întâmpla după aceea. Nu mai doream să mă cufund în gândurile de până atunci.

Siloam era alcătuit din case obișnuite, cu grădini obișnuite, de-a lungul unor străzi obișnuite. Sub principala linie aeriană, la intrarea în oraș se găsea un panou pe care scria: POP.5240; altul anunța că, în fiecare joi, „Clubul leilor” se întâlnea la restaurantul „Kobold Kettle”. Existau câteva ateliere de mică producție, o primărie, o școală elementară, un liceu, o unitate de pompieri, un parc părăginit, un hotel și exagerat de multe localuri pentru servicii publice. Cartierul comercial consta din câteva magazine, o cafenea sau două, cabinete chirurgicale și stomatologice, o bancă, o farmacie „Rexall”… toate tipic americane.

Banalitatea înfățișării acelei așezări făcea ca tot restul să fie îngrozitor de straniu. Deși nu bătuse încă miezul nopții, centrul orașului era tăcut ca mormântul. Străzile rezidențiale erau la fel de pustii — nimeni nu ieșise la plimbare, nu se vedeau adolescenți care să se țină de mână, aproape nici o mătură sau vreun alt vehicul în mișcare sub felinarele rare — doar din când în când câte un ins, îmbrăcat în rasă și purtând glugă, și care umbla cu pași măsurați. Fiecare casă zăcea izolată în spatele jaluzelelor trase. Iar locuitorii care nu dormeau probabil că nu priveau în globurile de cristal, nu jucau cărți, nu beau ceva, nu făceau dragoste, ci, mai degrabă, studiau și înălțau rugi, sperând să ajungă astfel la calificarea necesară unui grad religios mai înalt, la cunoștințe și puteri mai mari și, bineînțeles, la mântuire.

Totul gravita în jurul catedralei. Aceasta se ridica mult deasupra complexului de clădiri meschine din jur, a orașului și a câmpiei. Fotografiile pe care le văzusem nu-i relevau adevăratele dimensiuni. Zidurile, albe ca oasele și drepte, urcau și tot urcau, sus, tot mai sus, până la acoperișul ce se înălța și el, formând o vastă cupolă centrală. De departe, ferestrele arătau ca niște șiruri de nituri, câte un rând pentru fiecare etaj; dar apoi am văzut cele două vitralii, fiecare ocupând jumătate din fațada pe care erau amplasate, în culori mohorâte și cu desene uimitoare; Mandala la vest și Ochiul Domnului la est. Tot spre apus se afla și singurul turn, care în fotografii arăta auster, dar acum părea o încercare de a ajunge la stele.

Lumina juca pe pereții catedralei și sclipea vag în vitralii. Am auzit un cor, vocile bărbaților vibrând adânc pe fundalul exaltării și avântului femeilor, într-o gamă pe care n-o puteam identifica în nici un limbaj pământean.

Muzica era atât de amplificată, încât să se poată auzi până la marginile orașului. Și nu se întrerupea niciodată. Era un cor perpetuu. Atunci când unul dintre cei șase sute unu participanți obosea, erau totdeauna pregătiți să-i ia locul preoți, acoliți, pelerini. Nu puteam să-mi imaginez ce însemna să trăiești zi și noapte într-o asemenea pâclă de cântece religioase. Dacă te aflai doar în trecere prin Siloam și fără să fii un ioanin, la un moment dat nu le mai auzeai la nivelul conștientului. Dar sunetul lor tot ți se strecura în gânduri, în vise, în oase și, până la urmă, în suflet.

Nu puteam să analizez nici extrasenzația pe care o simțeam din ce în ce mai puternic, pe măsură ce mă apropiam. Senzație rea — sau bună? - de un soi pe care nu-l puteam înțelege.

Portarul de la intrarea în catedrală era un tânăr plăcut, având părul șaten și ochii albaștri ai oamenilor care, de peste o sută de ani, trăiau în această zonă, și bunăvoința Americii lui Walt Whitman. După ce mi-am parcat mătura într-unui dintre lăcașurile speciale care se înșiruiau până departe în întuneric, m-am apropiat de el și l-am întrebat:

— Pot să intru?

Mă studie un moment înainte de a-mi răspunde binevoitor:

— Nu ești un coreligionar, nu-i așa?

— N-nu, am răspuns, luat prin surprindere.

Chicoti.

— Vrei să știi cum de mi-am dat seama? Cântecul a ajuns doar la Elphue. Noi am fi așteptat, ca să intrăm, până se termină Invocația Mariei.

— Îmi pare rău, eu…

— E-n regulă. Nu se supără nimeni, dacă nu faci zgomot. Teoretic, oricum ești sortit pierzaniei. Deși eu nu cred așa ceva, înțelegi ce vreau să zic? Prietena mea este creștină metodistă. Nu am nimic împotriva panglicii roșii pe care vor preoții s-o port înainte de a mă lăsa să mă căsătoresc, dar nu pot crede că ea o să ardă în focul iadului. Își dădu seama că fusese prea slobod la gură și adăugă grăbit: Cum de-ai venit așa de târziu? Turiștii sosesc în timpul zilei.

Am ajuns la concluzia că nu era un frate mirean, ci doar un angajat, cu nimic mai fanatic decât un creștin obișnuit — pe scurt, unul dintre oamenii decenți care alcătuiesc majoritatea în orice organizație din indiferent ce țară. Eram pregătit pentru întrebarea lui.

— Călătoresc în etape, am spus. Mâine, dis-de-dimineață, am o întâlnire în oraș înainte de a pleca mai departe. Astăzi am fost reținut de cineva și n-am reușit să ajung mai devreme aici. Corul vostru este așa de faimos, încât n-am vrut să-l pierd.

— Mulțumim. Îmi înmâna un prospect. Cunoști regulile? Folosește intrarea principală. Ia loc în colțul păgâ… ăă… În colțul spectatorilor. Nu face zgomot; fotografiatul e interzis. Când vrei să pleci, fă-o în liniște pe același drum pe care ai intrat.

Am încuviințat și am pătruns dincolo de poartă. Clădirile auxiliare formau un pătrat înconjurând o curte pavată, în centrul căreia se afla catedrala. Acolo unde clădirile nu erau lipite una de alta, între ele fuseseră ridicate ziduri, astfel încât nu se putea intra decât prin cele trei portaluri care se închideau cu uși din sârmă. Oficiile, depozitele și camerele de locuit erau neatrăgătoare, chiar mizere. Prin preajmă se aflau câțiva cenobiți, în rândul cărora abia reușeai să deosebești femeile de bărbați, din cauza raselor și a glugilor imense. Mi-am amintit că, deși peste tot în lume ioaninii nu despart călugării de călugărițe, nu existase nici măcar un singur scandal. Ei bine, firește, călugării și călugărițele nu erau doar atât, ci și niște inițiați. Ei trecuseră de botezul ecleziastic, de riturile mistice elementare și de schimbarea de nume (cu vechiul nume public menținut doar pentru folosință mireană), care corespundeau confirmării petrine. Ani de zile își flagelaseră trupul, își disciplinaseră sufletul și își obligaseră mintea să înțeleagă ceea ce cărțile lor sfinte numeau revelație divină, ateii numeau prostii pretențioase, iar credincioșii de alte culte numeau satanism nerecunoscut.

Drace, m-am gândit, trebuie să te concentrezi asupra problemei tale. Să nu mai dai atenție siluetelor triste care trec grăbite pe lângă tine. Să ignori, dacă poți, maiestatea catedralei de care te apropii și cântecul care se revarsă din ea, umplând noaptea. Să negi că natura ta de vârcolac presimte niște lucruri de ți s-a făcut rău de atâta frică.

Prin toți porii îmi țâșneau broboane de sudoare, care apoi se prelingeau reci pe coaste, iar mirosul lor acid îmi intra în nări. Vedeam lumea printr-o ceață ca de vis, plină de o muzică agitată. Dar Valeria era în infern.

M-am oprit în locul unde mi s-a părut că lumina vagă și tremurătoare este mai intensă și am citit prospectul. Îmi ura un curtenitor bun venit și enumera aceleași reguli pe care le aflasem de la portar. Pe spate fusese desenat doar planul bazilicii din clădirea principală. Restul paginii era alb. Oricine și-ar fi dat seama însă că la nivelurile din nord și din sud, în turn și chiar în cupolă existau foarte multe alte încăperi. Nu era nici un secret că dedesubt se aflau cripte imense. Acestea — cel puțin o parte din ele — erau folosite pentru anumite ceremonii. Dar în afara acestor intuiții… nimic. Cu cât avansai mai mult în grad, cu atât ți se arătau mai multe. Numai adepții puteau să intre în sanctuarele finale și numai ei știau ce se petrece acolo.

Am urcat scările catedralei. De o parte și de alta a imensei uși deschise stăteau doi călugări voinici. Nu se mișcară, dar mă măsurară cu privirile. Vestibulul era lung, cu tavanul jos, văruit și gol, cu excepția unei cristelnițe cu apă sfințită. Aici nu exista nici vreun panou agreabil, cu știri din parohie, nici vreo cutie pentru scrisori și nici desene ale copiilor de la școala de duminică. O călugăriță postată în mijloc îmi făcu semn spre o intrare din stânga. Acolo, o altă călugăriță își plimbă privirea de la mine la o cutie etichetată „Ofrande”, apoi iarăși la mine, până când am pus acolo câțiva dolari. Toate astea puteau fi amuzante dacă n-ar fi existat corul, mirosul de tămâie, privirile și existența aproape palpabilă a unor forțe care-mi făceau mușchii abdomenului să se încordeze.

Am intrat în nava laterală și am descoperit că sunt singur într-o zonă de strane destinate, în mod evident, străinilor. Mi-a trebuit un minut ca să depășesc impactul cu interiorul copleșitor și să mă așez. Am stat așa câteva minute, încercând să înțeleg și nereușind.

Efectul era de nedescris. Când totul este lipsit de podoabe, redus la geometria simplă, albă, a pereților, coloanelor și arcelor, nu ai cum să faci vreo comparație; te afli într-o cavernă fără sfârșit. Ochiul Domnului de deasupra altarului și Mandala de deasupra firidei în care se afla corul dominau un amurg dens. Dar și ele erau ireale, mult mai îndepărtate decât luna de pe cer, la fel cum lumânările care pâlpâiau ici și colo păreau niște stele. Proporțiile, bolțile, intersecțiile, totul contribuia la crearea iluziei de spațiu labirintic nemărginit. Cei șase credincioși aflați în marginea naosului păreau pierduți. Dar asta dorește orice congregație. Asta era menirea catedralei: să-i micșoreze pe oameni.

În altar se afla un preot cu două ajutoare. După rasele lor albe, mi-am dat seama că asistenții erau inițiați. De la distanța de unde-i priveam, păreau niște pitici. Totuși, nu știu cum, cu preotul nu se întâmpla asta. Îmbrăcat într-o rasă albastru-închis și cu barbă albă de adept, cu mâinile desfăcute, părea așa de înalt, încât mi s-a făcut frică de el. Dar omul nu se mișca, nu se ruga, nu făcea nimic… Fumul cădelnițelor îmi droga plămânii. Corul zumzăia și urla deasupra mea. Niciodată nu mă simțisem mai intimidat.

Smulgându-mi privirile de la altar, mi-am impus să studiez terenul ca și cum aș fi fost într-o fortăreață a inamicului, pe care trebuia s-o cuceresc: asta și însemna, de fapt, pentru mine, în acea seară, biserica ioanină, chiar dacă n-ar fi fost cu nimic vinovată de ceea ce i se întâmplase fiicei mele. Gândul la fetiță îmi stârni o furie clocotitoare, care crescu foarte repede, până într-atât, încât se transformă în curaj. Privirea vrăjitorească nu-mi funcționa aici; probabil că se făcuseră vrăji împotriva acestor lucruri. Totuși ochii începuseră să mi se adapteze la întuneric, ajungând la acuitatea maximă pe care o căpătaseră toate simțurile mele.

Zona vizitatorilor era cea mai îndepărtată de altar, la capătul extrem al navei laterale din stânga. In dreapta mea se înșirau strane care se desfășurau până la naos; în stânga se afla un culoar pe lângă peretele nordic. Balconul corului atârna deasupra mea ca un nor de furtună. Drept în față, la capătul câmpului de bănci goale, se ridica unul dintre ecranele care mascau cea mai mare parte a transeptului, ornamentat cu o cruce neagră cu ansă.

M-am gândit că toate astea nu mă ajută cu nimic să aflu cum aș putea să descopăr secretele.

Pe lângă mine trecu un călugăr încălțat cu sandale moi. Deasupra rasei purta un stihar lung, brodat cu simboluri cabalistice. La jumătatea drumului spre transept, se opri în fața unui sfeșnic cu mai multe brațe, aprinse o lumânare și îngenunche timp de câteva minute. Apoi se ridică, se înclină, merse șapte pași cu spatele și se întoarse în direcția mea.

Din fotografii, am recunoscut stiharul ca fiind cel purtat de coriști. Era evident că omul fusese înlocuit la cor de cineva și, în loc să-și schimbe imediat uniforma, dorise mai întâi să obțină o iertare a păcatelor. Când trecu de mine, m-am răsucit să văd unde se duce. Stranele nu ajungeau până la peretele vestibulului. In spatele lor era un spațiu liber. Dar balconul corului arunca o umbră așa de deasă peste acel loc, încât de-abia am reușit să-l văd pe individ dispărând printr-o ușă din colțul cel mai apropiat.

Ideea îmi țâșni în minte ca un pistol din toc. Am rămas nemișcat, cu toți mușchii încordați, și am cercetat cu băgare de seamă bazilica. Nimeni nu-mi acorda vreo atenție: Probabil că nici măcar nu mă aflam la vedere pentru preoți sau credincioși; locul fusese special conceput ca să minimalizeze impertinența necredincioșilor. Urechile mele, care în ciuda cântecului asurzitor auziseră pașii călugărului, nu detectaseră nici un zăvor sau răsucirea vreunei chei în broască. Puteam deci să-l urmez.

Și apoi? Nu știam și nici nu-mi păsa prea mult. Dacă mă prindeau imediat, mă vor considera un curios. Mă vor certa, mă vor da afară și atunci voi încerca altă metodă. Dacă aveau să mă prindă mai târziu… ei bine, era un risc pe care trebuia să mi-l asum.

Am mai așteptat încă trei sute de milioane de microsecunde, simțind-o pe fiecare. Trebuia să-i acord călugărului destul timp să părăsească zona. În acest interval am îngenuncheat și m-am lăsat din ce în ce mai jos, până când am dispărut sub strană. N-am atras nici o privire sau întrebare. În sfârșit, m-am trezit în patru labe.

Acum! M-am strecurat — nu prea repede — în acel colț umbrit M-am ridicat și m-am uitat în spate. Adeptul stătea în același loc, ca o fantomă încordată, inițiații mânuiau în feluri complicate cele patru obiecte sacre, corul cânta, unul dintre credincioși își făcu cruce și plecă prin nava laterală dreaptă. L-am așteptat să iasă înainte de-a atinge clanța. M-am înfiorat. Am rotit-o foarte încet și am deschis puțin ușa. Nu s-a întâmplat nimic. Aruncând o privire, am văzut niște luminițe albastre.

Am intrat

Era o anticameră, despărțită printr-o draperie de o cameră mai mare, goală pentru moment O a doua draperie se afla în fața unei scări în spirală, de unde se revărsa cântecul. O a treia — în fața unui coridor. Aproape tot spațiul era ocupat de rafturi pe care erau așezate stihare. Era evident că, după ce primeai instrucțiuni în altă parte, luai de aici un stihar și urcai în balconul corului. Când terminai de cântat, treceai iarăși pe aici. Coriștii fiind șase sute unu, probabil că se făceau înlocuiri destul de des. Poate că noaptea ele nu erau atât de frecvente, pentru că acum aproape toți coriștii erau clerici, având mai mult antrenament decât laicii sârguincioși. Dar era mai bine să nu rămân prea mult acolo.

Puteam să-mi scot hainele, mai puțin cele de lup, și să le pun sub unul dintre rafturi. Dar dacă cineva mi-ar observa picioarele goale și șortul supraelastic, ar fi foarte greu să-l conving de bunele mele intenții. M-am decis să-mi scot teaca prinsă de curea și să-mi pun cuțitul într-unui din buzunarele jachetei. Apoi am pășit în hol.