Operațiunea Haos

VI

Peste tot era plin de soldați. Gloanțele vâjâiau pe urmele mele. Am ajuns în timp record la fundătura cea mai apropiată. Cu ajutorul vederii vrăjitorești, am descoperit un geam spart și m-am strecurat prin el. Ghemuindu-mă sub pervaz, am auzit goana soldaților pierzându-se pe strada principală.

Ajunsesem în camera din spate a unei băcănii devastate și scufundate în întuneric, tocmai cum îmi trebuia mie. Mi-am agățat lanterna de gât și am îndreptat-o asupra mea, declanșând transformarea. Urmăritorii aveau să se întoarcă foarte curând, și nu doream să fiu vulnerabil la plumb.

După ce am devenit vârcolac, am adulmecat o altă ieșire. O ușă dosnică era pe jumătate deschisă. M-am strecurat pe acolo și am ajuns într-o curte plină cu tot felul de ambalaje vechi. Puteau să constituie o ascunzătoare bună. M-am întins acolo, străduindu-mă să-mi controlez firea de lup, care mă îndemna să gâfâi, în timp ce ei mișunau prin zonă.

Când plecară din nou, am încercat să-mi analizez situația. Mă ispitea gândul s-o iau la în goană din acest loc nenorocit. Probabil că aș fi reușit; teoretic, îndeplinisem partea mea din misiune. Dar treaba nu era cu adevărat terminată, iar Virginia — dacă mai trăia — ar fi trebuit să înfrunte singură afreetul și…

Când am evocat-o, am văzut-o ca pe o lupoaică, având și mirosul specific. Am scuturat supărat din cap. Oboseala și disperarea îmi încețoșau logica, lăsându-mă în voia instinctelor animalice. Era cazul să fac cât mai repede ceea ce trebuia făcut.

Am inspirat adânc. Mirosurile orașului erau derutante, dar am prins un iz sulfuros foarte vag și am plecat prudent în direcția lui. M-am ținut în umbră și, cu toate că am fost văzut de două ori, n-am fost somat. Crezuseră, probabil, că eram unul de-al lor. Duhoarea de pucioasă devenea din ce în ce mai puternică.

Îl țineau pe afreet în tribunal, o clădire foarte solidă. Am trecut prin părculețul din fața ei, adulmecând precaut vântul, și m-am repezit să traversez strada și să urc scările. În capătul acestora zăceau patru soldați morți, cu gâturile tăiate, iar mătura zburătoare era parcată lângă ușă. La ghidon avea montată o lamă de cuțit lungă de doisprezece inci, pe care Virginia o folosise ca pe o lance zburătoare.

Omul din mine, care se distrase rătăcind printre gânduri romantice, se dădu înapoi, cuprins de o sudoare rece; dar lupul rânji. Am împins ușa. Virginia fermecase încuietoarea să se deschidă și o lăsase așa. Mi-am băgat nasul înăuntru și de-abia am scăpat să nu-mi fie smuls de ghearele lui Svartalf, înainte ca acesta să mă recunoască. Motanul dădu, scurt, din coadă, iar eu am trecut pe lângă el și am traversat holul. Mirosul înțepător venea de la etaj. Am pornit pe urmele lui, printr-un întuneric adânc. La un birou de la etajul doi ardea lumina. Am întredeschis ușa și am aruncat o privire înăuntru. Virginia se afla acolo. Trăsese draperiile și aprinsese flăcările spiridușilor, ca să vadă. Era încă ocupată cu pregătirile; se opri un moment să mă cerceteze, apoi își continuă incantațiile. Mi-am parcat lângă ușă spatele flocos și am privit.

Desenase cu creta conturul obișnuit, același cu al Pentagonului din Washington, iar în interiorul lui o stea a lui David. Vasul lui Solly fusese pus în centru. Nu arăta impresionant; era o butelcă veche, din argilă bine arsă, cu un mâner gol pe dinăuntru și încovoiat — o simplă butelie Klein, având la gură pecetea lui Solomon întipărită în ceară roșie. Virginia își desfăcuse părul, care plutea ca un nor roșu, încadrându-i fața palidă și frumoasă.

Lupul din mine se întrebă de ce nu o ștergem, pur și simplu, cu vas și cu demon cu tot. Omul îi aminti că, fără îndoială, emirul își luase măsuri de siguranță și că probabil avea mijloace simpatetice de a manevra de la distanță dopul recipientului. Trebuia să-l scoatem pe demon din funcțiune… cumva… dar nimeni din tabăra noastră nu știa prea multe despre această specie.

Virginia termină vraja și dădu să se retragă din mijlocul pentagramei, când din butelcă începu să năvălească un fum învolburat Afreetul ieși atât de repede, încât ea abia avu timp să ajungă în afara figurii! Mi-am băgat coada între picioare și am mârâit. Și ea era speriată. Încerca din răsputeri să n-o arate, dar i-am simțit mirosul adrenalinei.

Demonul fu nevoit să se încovoaie ca să încapă în cameră. Era un monstru cenușiu, gol, mai mult sau mai puțin antropoid, dar cu aripi, coarne și cu urechi lungi, o gură plină de colți și ochi ca niște tăciuni incandescenți.

Însușirile lui erau puterea, viteza și o invulnerabilitate fizică aproape totală. Lăsat liber, putea să înfrângă orice atac al trupelor lui Vanbrugh și să pricinuiască pierderi înfricoșătoare celor mai bune sisteme de apărare. Readucerea lui sub control, după aceea, și mai înainte de a fi pustiit ținutul, avea să fie o problemă. Dar de ce le-ar fi păsat de asta sarazinilor? Îi smulseseră, în schimbul libertății, jurământul că le va rămâne aliat.

Răcni ceva în arabă. Din gura lui ieșiră trâmbe de fum. Virginia părea foarte mică sub acele membrane ca de liliac, deschise pe jumătate. Vocea nu-i era chiar atât de sigură pe cât ar fi dorit ea:

— Vorbește engleza, Marid. Sau ești chiar atât de ignorant? Demonul fornăi indignat.

— O, progenitură a o mie de babuini! Urechile îmi țiuiră din cauza intensității sonore. O, tu, făptură necredincioasă albă și lașă, pe care aș putea s-o zdrobesc cu degetul mic, vino aici, lângă mine, dacă îndrăznești.

Eram speriat mai mult de tămbălăul pe care-l făcea decât de șansele pe care le-ar fi avut să se elibereze. Putea fi auzit de la un sfert de milă depărtare.

— Potolește-te, blestematule de Dumnezeu! replică Virginia.

Asta îl făcu să tresară un pic. Ca majoritatea celor crescuți în iad, era alergic la numele sfinte, deși alergia asta ar fi devenit serioasă doar în condiții pe care nu le puteam reproduce aici.

Virginia stătea cu mâinile în șolduri și cu capul înclinat spre spate ca să înfrunte privirile fumegătoare îndreptate de sus asupra ei.

— Văd că Suleiman ibn Daud, odihnească-se în pace, nu te-a întemnițat degeaba. Întoarce-te în închisoarea ta și să nu mai ieși iarăși afară, că de nu, mânia cerului o să te lovească!

Demonul zâmbi batjocoritor.

— Află că Suleiman cel Înțelept e mort de trei mii de ani, ripostă el. Mult, mult timp am lâncezit în celula mea strâmtă, eu care cândva am făcut nestingherit ravagii pe pământ și în ceruri. Acum, cel puțin, voi fi eliberat ca să-mi împlinesc răzbunarea asupra fiilor plăpânzi ai lui Adam.

Împinse în bariera invizibilă, dar o astfel de barieră avea o forță evaluată la câteva milioane de p.s.i. Urma să reziste până la dizolvarea ei de către un adept.

— O, tu, târfă fără văl și nerușinată, cu părul ca iadul, află că eu sunt Rashid cel puternic, cel glorios în forță, sfărâmătorul de stânci! Intră lângă mine și luptă ca un bărbat.

Cu coama zbârlită, m-am apropiat de fată. Mâna care îmi atinse capul era rece.

— Genul paranoic, îmi șopti Virginia. O mulțime dintre aceste periculoase făpturi ale lumii de jos sunt psihopate. Dar nu prea deștepte. Viclenia rămâne singura noastră șansă. Nu dispun de nici o vrajă care să-l constrângă în mod direct. Însă… Apoi i se adresă cu voce puternică: Tine-ți fleanca, Rashid, și ascultă-mă. Și eu fac parte din rasa ta, și trebuie să-mi arăți respectul cuvenit.

— Tu? hohoti el fals. Tu să aparții rasei Marid? Auzi, furnică cu față de pește, dacă ai intra aici, ți-aș arăta că nu ești bună nici să…

Restul fu expresiv, dar imposibil de reprodus de către un vârcolac bine crescut.

— Ba nu, ascultă, spuse fata. Privește și ascultă cu atenție.

Făcu niște semne si murmură o formulă. Am recunoscut descântecele care te împiedicau să rostești neadevăruri în timpul vreunei anumite conversații. Tribunalele noastre încă nu le-au adoptat — al Cincilea amendament le interzice — dar le-am văzut folosite în procesele din străinătate.

Și demonul le recunoscu. Bănuiesc că adeptul sarazin care-i insuflase cunoștințele de engleză ca să-l facă eficient în acest război adăugase și alte informații despre civilizația modernă. Deveni mai liniștit și mai atent. Virginia declamă pe un ton impresionant:

— Acum nu mai pot să spun decât adevărul. Ești de acord că numele reprezintă obiectul numit?

— D-d-da, se bâlbâi afreetul. Toată lumea știe asta.

Am simțit ușurarea ei. Prima piedică era depășită! El nu fusese inițiat în domeniul cercetărilor științifice asupra magiei incantatorii. Deși numele este, bineînțeles, simpatetic cu obiectul, ceea ce reprezintă principiul vrăjilor noemice și al altora asemenea, abia în secolul nostru a fost demonstrat de către Korzybski că numele și lucrul desemnat de el nu sunt identice.

— Foarte bine, spuse ea. Numele meu este Ginny.

Demonul o privi stupefiat.

— Grăiești adevărul?

— Da. Acum o să mă asculți? Am venit să-ți ofer niște sfaturi, ca de la un djinn la altul. După cum știi, și eu am puteri mari, chiar dacă nu le-am pus în slujba lui Allah, Atotputernicul, Atotștiutorul și Milostivul.

El se încruntă și se strădui să se arate cât mai binevoitor. Convingându-se că și fata face parte din specia lui, ea nu putea să mintă în legătură cu sfaturile; iar monstrului nu-i trecu prin minte că se putea ca povețele în cauză să nu fie bune.

— Continuă atunci, dacă așa ți-e voia, mârâi. Știai oare că mâine trebuie să nimicesc tabăra necredincioșilor? Și continuă, îmbătat de visul său de glorie: Oh, ce-am să-i mai spintec, să-i calc în picioare, să-i sfârtec și să-i împrăștii. O să afle ei care este puterea lui Rashid înaripatul, cel fioros, cel neîndurător, cel înțelept, cel…

Virginia îl așteptă să-și termine de enumerat calitățile, apoi spuse cu blândețe:

— Dar, Rashid, de ce să provoci atâtea distrugeri? în felul ăsta nu vei câștiga nimic altceva decât ură. Vocea lui de bas sună tânguitor:

— Vai, adevăr grăiești. Întreaga lume mă urăște. Toți conspiră împotriva mea. Dacă n-ar fi avut ajutorul trădătorilor, Suleiman nu m-ar fi închis niciodată. Tot ce-am dorit să-nfăptuiesc a fost zădărnicit de răuvoitori… Da, dar mâine va fi ziua răfuielilor!

Virginia își aprinse cu gesturi sigure o țigară și suflă spre el fumul albastru.

— Cum poți să ai încredere în emir și în cohortele lui? Și el este dușmanul tău. Dorința lui este să facă din tine o slugă. După aceea, înapoi în vas!

— Cum… cum…

Demonul se umflă până când bariera din jurul lui trosni. Din nări îi țâșniră fulgere. Până atunci nu se gândise la această variantă; rasa lui nu-i deloc inteligentă, și bineînțeles că un psiholog bun putea urmări acest tip de logică paranoică.

— N-ai cunoscut oare numai dușmănie în toate zilele tale? continuă imediat Virginia. Nu-i așa că primul lucru pe care ți-l amintești este acțiunea crudă a unei lumi invidioase și răzbunătoare?

— Da… așa a fost. Capul cu păr înfoiat încuviință, iar vocea deveni foarte joasă. În ziua în care am ieșit din găoace… da, mama m-a lovit atât de tare cu vârful aripii, încât am leșinat.

— Poate că a fost un accident, spuse Virginia.

— Ba nu. Totdeauna l-a preferat pe fratele meu mai mare — mocofanul!

Virginia se așeză turcește pe podea.

— Povestește-mi, îl îndemnă, pe un ton plin de simpatie.

Am simțit o slăbire a forțelor uriașe care se-nvolburau în interiorul barierei. Demonul se lăsă pe vine și-și închise pe jumătate ochii, pornind pe calea, lungă de milenii, a amintirilor. Virginia îl conducea, făcând din când în când câte o observație. Nu știam unde dorea să ajungă; cu siguranță că nu putea să psihanalizeze într-o jumătate de noapte un monstru, dar…

— …Da, și de-abia împlinisem trei secole, când am căzut într-un puț pe care, probabil, îl săpaseră dușmanii mei.

— Cu siguranță că puteai să zbori afară din el, murmură Virginia.

Demonul își rostogoli ochii în cap. Chipul i se schimonosi și mai tare.

— Ți-am zis, era un puț!

— Nu cumva un lac? întrebă ea.

— Ba! Flutură furios din aripi. Nu era un loc chiar atât de afurisit.. A fost întuneric și umed… ba nici măcar umed, ci un frig care ardea…

Am simțit, vag, că fata descoperise o pistă. Își plecase genele lungi ca să-și ascundă fugara licărire din ochii verzi. Chiar și sub forma aceea de lup, îmi puteam da seama prin ce șoc trecuse demonul nostru înaripat, ajuns în situația de a se îneca, cu flăcările transformându-se în aburi; un asemenea șoc, încât după aceea nega chiar și față de el însuși că i se întâmplase așa ceva. Dar ce foloase putea trage Virginia din…

Svartalf motanul se strecură înăuntru și se opri brusc, derapând. Fiecare fir din blană i se zbârli, iar ochii îi ieșiră din orbite. Scuipă și dădu buzna afară, urmat de mine.

De jos, din hol, se auzeau voci. Privind prin ușa întredeschisă, am văzut că acolo forfoteau câțiva soldați. Probabil că veniseră să cerceteze pricina tămbălăului, văzuseră paznicii morți, iar acum trebuie să fi trimis după întăriri.

Indiferent ce voia să facă, Ginny avea nevoie de timp. M-am năpustit pe ușă, într-un salt lung, și m-am repezit la sarazini. Ne-am încăierat zgomotos. Am fost aproape copleșit de numărul lor, dar am reușit să-mi păstrez fălcile libere și le-am folosit. Apoi Svartalf se urcă pe coada de mătură, zbură cu ea deasupra noastră și începu să-i înjunghie.

Folosindu-ne de dinți, am dus câteva dintre armele lor în hol și am așteptat. M-am gândit că era mai bine să rămân lup, ca să mă păstrez imun la o mulțime de pericole, decât să beneficiez de mâini. Svartalf privi gânditor la o pușcă automată Thomson, o trase lângă perete și se ghemui peste ea.

Eu nu mă grăbeam. Fiecare minut cât eram încă singuri sau în care aveam să rezistăm atacului iminent era un minut câștigat pentru Ginny. Mi-am pus capul peste labele din față și am moțăit. Dar, mult prea repede, am auzit răpăitul blacheurilor pe asfalt.

Probabil că detașamentul număra mai bine de o sută de oameni. Am observat masa lor întunecată și reflexia pe arme a luminii stelelor. Zăboviră puțin la vederea grupului pe care îl lichidasem. Apoi, brusc, scoaseră strigăte războinice și năvăliră în sus, pe scări.

Svartalf se încordă și puse în funcțiune pușca automată. Din cauza reculului, zbură, burzuluindu-se, înapoi, de-a lungul holului; totuși nimerise câțiva. Eu i-am întâmpinat în ușă pe ceilalți.

Mușcă, rupe, sări înăuntru, sări afară, sfâșie-i, rănește-i și urlă-le în față! Se înghesuiau cu toții la intrare, înceți și neîndemânatici. După un atac scurt din partea dinților mei, se retraseră, lăsând în urmă șase morți și răniți.

M-am uitat prin geamul ușii și l-am văzut pe prietenul meu, emirul. Era bandajat la un ochi, dar se agita, aranjându-și oamenii, cu mai multă energie decât m-aș fi așteptat. Câteva grupe se desprinseră din grosul formației de luptă, luând-o la fugă către părțile laterale ale clădirii, cu intenția de a intra pe geamuri și pe celelalte uși.

Am schelălăit când mi-am dat seama că lăsasem afară coada de mătură. Acum nu mai putea fi vorba de scăpare, nici măcar pentru Ginny. Protestul mi se preschimbă într-un mârâit când am auzit cum geamurile erau sparte și cum gloanțele pulverizau încuietorile.

Svartalf era un motan deștept. Luă din nou pușca automată și reuși cumva, neîndemânatic din cauza labelor, să țintească luminile. Apoi ne retraserăm împreună spre scări.

Ceilalți veniră spre noi prin întuneric, neajutorați așa cum sunt majoritatea oamenilor. I-am lăsat să orbecăiască prin hol, iar pe primul care s-a agățat de balustradă l-am ucis în tăcere. Al doilea a avut timp să urle. Toți ceilalți se înghesuiră în direcția noastră. Nu puteau să tragă și să atace prin întuneric, fără să-i atingă pe propriii lor camarazi. Ațâțați nebunește, mă atacară cu iataganele, chestie împotriva căreia nu aveam nici o obiecție. Svartalf le punea piedică, iar eu îi sfâșiam — apucă, mușcă, sfârtecă, Allah Akbar și dinții să trăiască!

Scările erau destul de înguste ca să-mi pot menține poziția, iar răniții împiedicau înaintarea celorlalți, totuși forța imensă a o sută de bărbați viteji mă făcea să mă retrag treaptă cu treaptă. Altfel, unul dintre ei m-ar fi putut doborî, iar alți doisprezece s-ar fi aruncat asupra noastră. Dar după cum se desfășurau lucrurile, la fiecare treaptă pe care o pierdeam ofeream huriilor câțiva clienți noi.

Nu-mi amintesc limpede lupta. Foarte rar se întâmplă așa ceva. Dar trebuie să fi trecut cam douăzeci de minute până când atacatorii se retraseră, cu urlete de mânie. La baza scărilor stătea însuși emirul, biciuind aerul cu coada și încrețindu-și pielea magnific dungată.

M-am scuturat obosit și mi-am încordat picioarele pentru ultima rundă. Tigrul cu un singur ochi urcă încet către noi. Svartalf scuipă. Brusc, lunecă de-a lungul balustradei, trecând glonț pe lângă felina cea mare, și dispăru în întuneric. Mda, trebuia să-și salveze propria piele…

Ajunsesem aproape nas în nas, când emirul ridică o labă plină de gheare și încercă să mă trântească. Nu știu cum m-am ferit și am zburat către gâtul lui. Am reușit să înșfac doar o zdravănă gură de piele, dar m-am agățat de ea, încercând să ajung cu colții mai adânc.

Emirul urlă și începu să-și scuture capul, făcându-mă să mă bălăbănesc ca o limbă de clopot. Am închis ochii și m-am ținut tare. El îmi sfâșie coastele cu ghearele-i lungi. Am sărit într-o parte, dar nu mi-am descleștat colții. Tigrul se smuci și căzu peste mine. Fălcile i se închiseră zgomotos. Am simțit în coadă o durere cumplită și am urlat.

El mă țintui la pământ cu o labă și și-o ridică pe cealaltă, să-mi rupă spinarea. Înnebunit de durere, m-am zbătut, reușind, cu chiu cu vai, să mă eliberez, și am lovit în sus, smulgându-i din orbită ochiul sănătos, care mă privea plin de furie.

Răcni! Mă proiectă, cu o lovitură de labă, în balustradă. Am zăcut acolo, cu respirația tăiată, în timp ce tigrul orb se zvârcolea în agonie. Reacția animalică puse stăpânire asupra naturii lui de om, și fiara se rostogoli pe scări, făcând ravagii printre propriii ei soldați.

Pe deasupra busculadei șuieră o mătură. Dragul de Svartalf! Plecase doar ca să recupereze mijlocul de transport. L-am văzut îndreptându-se spre ușa demonului și m-am ridicat, năuc, să întâmpin următorul val de sarazini. Deocamdată, încercau să-l stăpânească pe șeful lor. Am respirat adânc, apoi m-am oprit să privesc, să adulmec mirosurile și să ascult. Coada mă ardea de parcă îmi luase foc. Jumătate din ea dispăruse.

Se auziră rafalele unei puști automate. Am auzit cum gâlgâie sângele în plămânii emirului. Nu era ușor să-l omori. Asta-i sfârșitul tău, Steve Matuchek, gândi omul din mine. Vor face acum ceea ce ar fi trebuit să facă de la bun început: vor rămâne acolo, jos, și te vor ciurui cu gloanțele lor, fiecare al zecelea fiind de argint.

Emirul căzu și intră în agonie. Am așteptat ca oamenii lui să-și adune gândurile și să-și amintească de mine.

Ginny apăru pe palier, călare pe coada de mătură. Vocea ei părea să vină de foarte departe.

— Steve! Repede! Aici!

Mi-am scuturat amețit capul, încercând să înțeleg. Eram prea obosit, prea canin. Ea își vârî două degete în gură și fluieră. Asta mă dezmetici.

Mă aruncă pe genunchi și se ținu bine, în timp ce Svartalf pilota mătura. Cei de jos trăgeau, orbește, spre noi. Am ieșit pe un geam de la etajul al doilea și ne-am pierdut în înaltul cerului.

Un covor se apropie. Svartalf își arcui spatele și toarse mai multă putere. Cadillacul nostru avea picioare! îl lăsarăm pe inamic în urmă, iar eu am leșinat.