Operațiunea Haos

XVIII

După ce ne-am întors în oraș, ne-am găsit niște slujbe temporare, la care am renunțat când începură cursurile. Asemenea multor alte perechi proaspăt căsătorite, ne-am lovit de dificultăți financiare; nu foarte serioase, numai că, după ce Ginny rămase însărcinată, a trebuit să vindem covorul. Altfel, în primii doi ani de căsătorie, viața noastră n-a avut nimic spectaculos, cu excepția momentelor când ne aflam în doi.

Apoi, o asistentă medicală mă conduse la patul iubitei mele. Dintotdeauna Ginny avusese tenul deschis, dar după lupta pe care o dăduse era albă, iar pomeții ei frumoși ajunseseră foarte proeminenți. Însă părul i se revărsa tot ca o flacără pe pernă și, deși își ținea pleoapele pe jumătate închise, verdele irișilor nu-i strălucise niciodată mai intens.

M-am aplecat și am sărutat-o cât de blând am putut.

— Bună, șopti ea.

— Cum te simți? am întrebat prostește, incapabil să găsesc vreo frază mai de doamne-ajută.

— Grozav.

Mă privi un moment, apoi zâmbi pe neașteptate.

— Arăți de parcă tu ai fi trecut prin durerile facerii.

La drept vorbind, unii obstetricieni îi pun pe tați la pat atunci când se naște copilul. Doctorul nostru era adeptul opiniei majoritare și susținea că trebuie să-i acord nevestei cât mai mult ajutor

În chip simpatetic, adică tocmai agitându-mă în camera de așteptare. In ultimele luni, studiasem destul de intens acest subiect, astfel încât devenisem oarecum o autoritate. Pentru o fată înaltă și zveltă ca Ginny, prima naștere putea să fie dificilă. Dar Ginny abordase prospectul cu stăpânirea de sine ce o caracteriza, singura derogare pe care și-o îngăduise față de prescripțiile lui fiind rostirea unor incantații pentru a prevesti sexul copilului, și asta doar ca să nu fim nepregătiți în privința numelui.

— Cum îți place fiică-ta? mă întrebă.

— E încântătoare, i-am răspuns.

— Mincinosule, chicoti ea. Încă nu s-a născut bărbatul care să nu fie îngrozit când i se spune că e autorul acelui boț zbârcit de protoplasmă roșie. Îmi prinse mâna. Dar va fi încântătoare, Steve. Altfel nu se poate. Tot ce se petrece între noi doi este minunat.

Mă străduiam să nu urlu de fericire în fața celorlalte mame din salon. Dar asistenta mă scoase din impas, spunându-mi scurt:

— Domnule Matuchek, cred că ar fi bine s-o lăsăm pe soția dumneavoastră să se odihnească. Iar doctorul Ashman ar dori să termine toate formalitățile, ca să poată pleca acasă.

Doctorul mă aștepta în biroul de stare civilă. După ce am intrat prin ușa capitonată, asistenta o închise și o sigilă pe din afară cu ceară, pecetluind-o cu steaua lui David. Ne aflam într-un spital ultramodern, unde se luau toate precauțiile. Thomas Ashman era un bărbat cărunt, înalt de șase picioare, domol, dar în clipa aceea părea puțin moleșit de oboseală. Am observat că pe sub halatul chirurgical, imprimat cu impresionante simboluri zodiacale, purta pantaloni de doc alb și un tricou — fără să mai punem la socoteală și amuleta, bineînțeles.

Ne strânserăm mâinile.

— Totul este în ordine, mă asigură el. Am primit rezultatele de la laborator. Înțelegi că, neexistând nici un teriantrop pe linie maternă, nici unul dintre copiii dumitale nu va fi un om-lup înnăscut. Dar, cum fetița a moștenit integral de la dumneata complexul de gene recesive, vrăjile de transformare vor acționa foarte ușor asupra ei. Un avantaj evident, în special dacă se va orienta spre o carieră taumaturgică, precum mama sa. În același timp, asta înseamnă că va trebui păzită de anumite lucruri. Va fi mult mai expusă influențelor paranormale decât majoritatea oamenilor.

Am încuviințat. Fără îndoială, eu și Ginny trecuserăm prin exagerat de multe aventuri nedorite.

— Găsește-i un soț potrivit, glumi Ashman, și vei avea nepoți vârcolaci.

— Dacă o moștenește pe maică-sa, am spus eu, Dumnezeu să-l aibă în pază pe nefericitul pe care am încerca noi să i-l impunem! Mă simțeam la fel de idiot precum mă exprimam. Uite ce-i, doctore, suntem amândoi obosiți. Hai să întocmim certificatul de naștere și să plecăm.

— Desigur.

Se așeză la birou. Pergamentele erau deja inscripționate cu numele părinților, locul, data și numărul de cod comun acestor date.

— Cum are s-o cheme?

— Valeria.

— Da, am bănuit că nevasta dumitale va alege așa ceva. A fost ideea ei, nu-i așa? Și vreun al doilea nume?

— Ăă… Mary. Eu l-am ales — așa se numea mama.

Mi-am dat seama că iarăși vorbeam fără șir.

— Te-ai gândit bine. Poate să rămână la acesta dacă nu-i va plăcea prenumele pompos. Deși bănuiesc că o să-i placă.

Înscrise cele două nume, semnă, îmi înmână documentul și aruncă indigoul într-un coș de gunoi. Cu mult mai ceremonios, întinse pe masă certificatul principal, care purta amprentele fetiței.

— Iar numele adevărat?

— Victrix (Victorioasa — n. red.)..

— Cum?

— Lui Ginny i-a plăcut întotdeauna această combinație: Valeria Victrix. Ultima legiune romană din Bretannia.

„Ultima care s-a împotrivit Haosului”, spusese ea, într-una dintre discuțiile noastre purtate foarte serios.

Ashman ridică din umeri.

— Ei bine, oricum, copilul n-o să-l folosească!

— Sper ca niciodată să nu fie nevoie!

— Asta ar însemna o situație ultracritică, încuviință doctorul. Dar nu te neliniști. Cunosc o mulțime de soți tineri tulburați de greutățile prin care au trecut și obsedați de necazurile care-i mai așteaptă în viitor. De fapt, nu e vorba de altceva decât o altă precauție înțeleaptă, un fel de vaccinare.

— Știu, i-am răspuns. Mi-aș fi dorit ca și părinții mei să fi avut ideea asta când m-am născut.

E prea puțin probabil ca, împotriva unui cetățean obișnuit și pașnic, cineva să folosească vrăji legate de numele lui; dar ați văzut că, din când în când, cariera mea devine turbulentă și este incomod să-mi asigur tot timpul protecția prin intermediul unui descântec antivrajă, care nici măcar nu e întotdeauna demn de încredere. Știința medicală reprezintă unul dintre puținele domenii în care recunosc că se fac progrese adevărate.

Ashman cufundă o pană de vultur într-o călimară cu cerneală din sevă de stejar.

— Prin pasărea patriei tale și prin copacul fulgerului, declamă el, sub protecția lor și a lui Dumnezeu, copil al acestei zile, fie Victrix numele tău adevărat, cunoscut pe acest pământ doar de către ai tăi părinți, al tău doctor și de către tine când vei ajunge la majorat; și fie ca tu să-l porți cu cinste și cu bucurie, până la sfârșitul zilelor tale. Amin.

După ce termină de scris, presără deasupra nisip din Galileea și se ridică din nou în picioare.

— Am să îndosariez personal certificatul ăsta, spuse. Apoi adăugă, căscând: Okay, asta-i tot.

Ne strânserăm iarăși mâinile.

— Îmi pare rău că a trebuit s-o ajuți să nască la o oră atât de puțin sfântă, am remarcat.

— Noi, medicii interniști, suntem obișnuiți cu așa ceva, răspunse el. Somnolența îl părăsise și mă privi foarte serios. De altfel, în acest caz mă așteptam la așa ceva.

— Adică?

— Deja auzisem câte ceva despre dumneata și soția dumitale, mărturisi Ashman. Am încercat apoi să aflu mai multe. Am făcut niște calcule, folosind propriile mele rune. Poate că nu știi, dar copilul a fost conceput în solstițiul de iarnă. Și, în afară de moștenirea ereditară destul de neobișnuită, mai este ceva în legătură cu ea. Nu-mi dau seama ce anume. Dar eram destul de sigur că se va naște în această noapte — fiindcă trebuia să vină pe lună plină și în ziua Apostolului Matei. O voi urmări cu mare atenție, domnule Matuchek, și-ți sugerez să ai multă grijă de ea… Noapte bună.