Operațiunea Haos

XI

Singurătatea nu-mi fu risipită de chipul ce mă privea de deasupra, o față pe care n-am cuvinte s-o descriu, cu excepția faptului că era imensă și avea niște ochi ca de cadavru. N-o mai văzusem până atunci și nu mai simțisem nici frigul acela mai adânc și mai pătrunzător decât tot ceea ce cunoscusem, înainte ca vocea din gând să vină prin nespațiu și netimp ca să-mi scuture simțurile pe care nu le mai aveam. Asupra mea se abătu sfârșitul speranțelor și al credinței.

— Fii mândru, Steven. Eu însumi am adus moartea asupra ta și a tovarășilor tăi. Eu însumi i-am sugerat nebunului ăla ideea; pentru că, știi, numai astfel putem acționa, fără riscuri, împotriva lumii, și n-aș încredința oricărui lingău rafinamentele acestei misiuni. Deși nimicirea totală constituie o plăcere, distrugerile materiale nu reprezintă ținta finală și într-adevăr, manevrele menite să aducă pieirea voastră, a amândurora, ar putea să mă coste scump dacă determină răzbunarea Celeilalte Părți. Dar pericolul a ceea ce însemnați voi doi pentru ai noștri devine din ce în ce mai limpede, pe măsură ce ne apropiem de un anumit moment. Nu știu exact când va veni acel moment sau ce va aduce cu el; știu însă că voi doi nu trebuie să faceți parte dintr-însul.

Probabil că m-aș fi făcut mic de frică auzindu-l, dacă n-aș fi fost acum doar un punct în neant.

— Și totuși, vibră în mine glasul, totuși, Steven, tu nu trebuie să mori. Prevăd că femeia, Virginia, poate fi un dușman mai periculos decât tine. Prevăd că în lipsa ei tu nu constitui o amenințare pentru Plan; pe când ea, da, chiar fără tine; oricum însă, nu o primejdie la fel de mare ca voi doi laolaltă. De ce e așa, n-aș putea ghici. Dar gândește-te la talentele și la Harul ei; amintește-ți că ea nu a fost încolțită de două ori ca tine; gândește-te ce spirit poartă în ea. Dorința de a-ți răzbuna moartea o poate împinge să caute dincolo de aparența lucrurilor. Sau va alege o altă cale. Nu știu care. Dar îmi dau seama că, deși tu arzi, ea nu este încolțită fără putință de scăpare. Steven, vrei să trăiești și să o duci bine?

Prin minte îmi trecu un gând mai vag decât lumina celui mai îndepărtat astru:

— Ce-ar trebui să fac?

— Intră în serviciul meu. Acceptă-mi vrăjile. Salamandra îți va da drumul înainte de a-ți produce vătămări ireparabile. Când rănile ți se vor vindeca, vrăjile mele te vor obliga să faci un singur lucru — nimic altceva, în schimbul unei vieți lungi și îmbelșugate. O vei chema afară, la loc deschis, și îi vei distrage atenția atâta timp cât îi va trebui salamandrei să se materializeze deasupra ei, cum s-a materializat și deasupra ta. Dacă refuzi, te întorci la momentul arderii de viu.

Virginia era infinit de departe acum, iar eu nu mai aveam corp cu care să simt și nici limbă cu care să spun da sau nu. Dar focarul care eram se gândi la ea, din adâncul suferinței în care mă zbăteam; iar aceasta din urmă deveni mânie nestăvilită, împotriva acelei uri nestăvilite ce se năpustise, aidoma unei furtuni, dintr-o altă eternitate; iar nescena explodă îndărăt, în vidul din care apăruse.