Operațiunea Haos

XIII

Nu vreau cu nici un preț să-mi amintesc de orele care urmară.

La prânz, ne aflam în camera mea de lucru. Șeful poliției locale își dăduse imediat seama că problema îl depășește și ne sugeră să chemăm FBI-ul. Tehnicienii celui din urmă erau încă ocupați să cerceteze, centimetru cu centimetru, casa și grădina. Cel mai bine era să nu le stăm în cale. Eu ședeam pe canapea, iar Ginny în balansoarul meu. Din când în când, câte unul dintre noi sărea în picioare, se agita prin cameră, făcea vreo remarcă idioată și se așeza la loc. Aerul era încețoșat de fumul țigărilor care umpluseră scrumierele până la refuz. Mie-mi plesnea creierul. Ea avea ochii duși în fundul capului. Afară, lumina soarelui, iarba și copacii păreau ireale.

— Ar trebui să mănânci ceva, am spus pentru a nu știu câta oară. Să-ți păstrezi puterile.

— Și tu la fel, răspunse ea, privind în gol.

— Nu mi-e foame.

— Nici mie.

Ne întoarserăm la coșmar.

Târâitul telefonului ne făcu să sărim în picioare.

— Vă caută doctorul Ashman. Doriți să răspundeți?

— Pentru numele lui Dumnezeu, da! am izbucnit. Vizual! Timp de o clipă, înnebunit, nu m-am putut concentra asupra acelui prim mesaj din partea omului care o adusese pe lume pe Val. Mintea îmi rătăcea printre principiile telefoniei. Vibrații simpatetice, dacă expeditorul și primitorul sunt acordați la același număr; un glob de cristal pentru imagini video când acestea sunt necesare; o animare parțială care să le asambleze… Ginny mă atinse cu o mână rece, care mă readuse la realitate.

Chipul lui Ashman părea la fel de obosit ca și al ei.

— Virginia! spuse. Steve! Am primit raportul. Am încercat să-i răspund și n-am putut.

— Aveai dreptate, continuă el. E un homuncul.

— De ce a durat atâta? întrebă Ginny.

Vocea ei nu mai era îngroșată de plâns, ci răgușită și aspră.

— Este un caz nemaiîntâlnit, spuse Ashman. Până acum se considera că asemenea copii-spiriduși blonzi sunt doar o legendă. Din informațiile noastre, nimic nu indică vreun motiv pentru care inteligențele non-umane să vrea să fure un copil… și nici vreo metodă prin care ar putea s-o facă, în cazul în care părinții au grijă de copil… Și, cu siguranță, nu există nici un motiv pentru care răpitorii ipotetici să lase în schimb un fel de golem. Oftă. Se pare că știm mai puține decât credeam.

— Ce-ai descoperit?

Noua hotărâre din glasul lui Ginny mă făcu să-mi privesc soția.

— Am lucrat împreună cu chirurgul poliției, cu personalul de la laboratorul criminalistic și apoi cu un specialist în patologie de la spitalul universității, spuse Ashman. Mai exact, m-au solicitat ei pe mine, în calitate de medic al familiei. Am pierdut ore întregi cu presupunerea că Valeria se află doar sub puterea unor farmece. Înțelegeți, simulacrul ei este excelent. Nu are creier — EEG-ul este practic zero — dar seamănă cu fiica voastră până și la amprente. Doar când ea… chestia aia… a refuzat să răspundă la toate vrăjile terapeutice pe care le cunoșteam noi, ne-am gândit că s-ar putea ca trupul să fie doar o imitație. Tu ne-ai spus-o de la început, Steve, dar am crezut că erai, pur și simplu, șocat. Îmi pare rău. Dovada am avut-o după o mulțime de teste. De exemplu, concentrația de săruri și PBI-ul (protein-bound-iodine — proteina de transport al hormonilor tiroidieni) ne sugerează că cei care au făcut homunculul nu aveau acces la oceane. Am fost siguri de asta când i-am injectat agheasmă radioactivă; metabolismul nu este nici pe departe cel omenesc.

Apreciam tonul lui sec. Coșmarul începea să prindă contur; creierul mi se puse în mișcare, încercând să se concentreze.

— Ce se va întâmpla cu copilul-spiriduș? am întrebat.

— Bănuiesc că autoritățile îl vor păstra, în speranța de… a mai afla ceva, de a mai face ceva cu el, răspunse Ashman. Până la urmă, dacă nu se mai întâmplă nimic, fără îndoială că va fi instituționalizat Să n-o urâți pe biata făptură. Căci nu-i decât o biată făptură, creată într-un scop rău, dar care n-are nici o vină.

— Să nu ne mai pierdem timpul cu ea, se răsti Ginny. Doctore, ai vreo idee cum am putea s-o salvăm pe Val?

— Nu. Mă doare să ți-o spun. (Așa și arăta.) Sunt, totuși, doar un medic și nimic altceva. Ce mai pot să fac pentru tine? Spune-mi și vin în zbor.

— Poți să pornești chiar acum, spuse Ginny. Ai auzit, cred, că animalul meu sacru a fost foarte grav rănit în timp ce o apăra. Acum este la veterinar, dar vreau să te ocupi tu de el.

Ashman se arătă foarte uimit.

— Cum? Chiar așa?… Uite ce-i, nu pot să salvez viața unui animal atunci când nici specialiștii nu reușesc…

— Nu asta-i problema. Svartalf se va face bine. Dar veterinarii nu dispun de echipamentele și metodele terapeutice scumpe folosite pentru oameni. Vreau să-și recapete sănătatea în noaptea asta. Dacă n-ai vrăjile și poțiunile necesare, știi de unde să le obții. Banii nu contează.

— Așteaptă, am început să spun, amintindu-mi cât costau leacurile.

Ea mi-o tăie scurt.

— „Nornwell” va plăti chitanțele, în cazul în care n-o va face o agenție guvernamentală. Însă ar fi bine s-o facă. Chestia asta e fără precedent. S-ar putea să fie începutul unei crize grave.

Își îndreptă spatele. În ciuda ochilor roșii, a părului în dezordine si a hainelor negre pe care le purtase toată noaptea, era din nou căpitanul Graylock, de la Regimentul 14 cavalerie al Statelor Unite.

— Nu vorbesc prostii, doctore. Gândește-te la implicațiile descoperirilor tale. S-ar putea ca Svartalf să-mi comunice niște informații despre atacatori. Evident, n-are cum să facă asta cât timp e inconștient. La urma urmei, întotdeauna mi-a fost un ajutor de nădejde, și acum avem nevoie de tot ajutorul posibil.

Ashman se gândi o clipă.

— In ordine, spuse apoi.

Se pregătea să închidă, când cineva apăru în ușa biroului.

— Nu închide, porunci o voce.

M-am întors inutil de rapid.

În fața mea se afla chipul măsliniu, colțuros, și silueta înaltă și musculoasă a lui Robert Cuțit Sclipitor. Șeful secției locale a FBI-ului abandonase uniforma organizației din care făcea parte și-și îmbrăcase hainele de lucru. Boneta lui cu pene mătura tavanul; tărtăcuța agățată de cureaua pantalonilor îi zornăia sec la fiecare pas; pe pătura de pe umeri ca și pe pielea lui vopsită erau înfățișate păsări ale furtunii, discuri solare și nu mai știu câte altele.

— Ne-ai ascultat conversația, l-am învinuit.

Încuviință.

— Nu pot să-mi asum riscuri, domnule Matuchek. Doctore Ashman, totul trebuie să rămână strict secret. Să nu ne repezim la nici un șaman bârfitor sau la vreo moașă, în speranța că ne-ar putea fi de folos.

Ginny îl privi furioasă.

— Ascultă…

— Îți vom pune pe picioare pisica, promise Cuțit Sclipitor, cu același ton tăios. Mă îndoiesc că ne poate fi de vreun folos, dar nu trebuie să omitem nici cea mai mică posibilitate. Unchiul Sam (Personificare a guvernului sau a poporului Statelor Unite ale Americii) va plăti cheltuielile — bineînțeles, fără larmă — iar doctorul Ashman poate să conducă echipa de medici. Dar vreau să-i verific pe ceilalți membri și să mă asigur că nu li se spune mai mult decât este necesar. Doctore, rămâi în cabinet. Până într-o oră va veni să te vadă acolo un agent de-al nostru.

Doctorul se rățoi:

— Și cât timp va trebui ca să fie admis fiecare dintre specialiștii pe care am să-i propun, atestând că este un „bun american”?

— Foarte puțin. Vei fi surprins să afli câte de multe știm deja despre ei. De asemenea, ai fi surprins să afli câte necazuri ar avea cel care, profitând de drepturile sale, ar relata presei sau prietenilor ce se va întâmpla. Zâmbi sardonic: Dar sunt sigur că avertismentul meu e inutil. Dumneata ești un patriot și un om discret. La revedere.

Telefonul înțelese și întrerupse legătura.

— Vă supărați dacă închid geamurile? întrebă Cuțit Sclipitor în timp ce le închidea. În zilele noastre, cei care trag cu urechea au dispozitive sofisticate.

Lăsase ușa întredeschisă; îi auzeam murmurând și glumind pe subalternii lui, care umblau prin casă.

— Vă rog, stați jos.

Se sprijini de un raft al bibliotecii și ne privi. Ginny făcu un efort atât de puternic să se controleze, încât l-am simțit și eu.

— Nu crezi că te porți cam prea arogant?

— Situația o cere, doamnă Matuchek, răspunse el.

Ea își mușcă buzele și încuviință.

— Despre ce este vorba? l-am rugat eu să mă lumineze.

Cuțit Sclipitor lăsă deoparte asprimea.

— Suntem pe cale să confirmăm ceea ce, cu siguranță, soția dumitale bănuiește, spuse cu o compasiune care mă făcu să mă întreb dacă nu cumva avea și el o fetiță. Este vrăjitoare și știe, dar nu vrea să recunoască evidența până când nu se epuizează celelalte posibilități, mai puțin cumplite. Nu avem de-a face cu o răpire obișnuită.

— Asta e limpede!

— Așteptați. Mă îndoiesc că, practic, este vorba de o răpire. S-ar putea ca noi, FBI-ul, să nu avem nici o competență juridică în acest caz, cu toate că el, după cum a spus soția dumitale, ar putea să afecteze securitatea națională. Trebuie să-l aduc la cunoștința celor de la Washington, ca să ia ei decizia. În ultimă instanță, președintele va hotărî. Între timp, să ne străduim să nu facem nici o greșeală.

Mi-am întors privirea de la el la Ginny; coșmarul era iarăși nebulos, ceva cu care nu te puteai lupta.

— Te ascult, am șoptit.

Cuțit Sclipitor își strâmbă o clipă buzele. Apoi spuse repede și apăsat:

— Ne-am convins că sângele e doar al motanului. Există și câteva pete vagi lăsate de un alt lichid, asemănător sângelui, pete chimice care ar fi putut fi cauzate de ceea ce a trecut pe aici, dar nici o urmă de substanță propriu-zisă. Mai concludente au fost zgârieturile și găurile din podea și de pe mobilă: e cert că n-au fost lăsate de ceva identificabil — natural sau paranormal; și, credeți-mă, echipa noastră se pricepe la identificări. Lucrul cel mai important este că în casă nu s-a intrat prin efracție. Nu în vreun fel pe care să-l putem cerceta — și, iarăși, cunoaștem destul de multe despre asta. Nimic nu a fost spart, forțat sau deschis cu șperaclul. Nimic nu a afectat obiectele și semnele de pază; câmpurile lor de forță aveau putere maximă și erau bine amplasate și coordonate, nefiind deranjate în nici un fel. În consecință, pe coș nu a intrat nimic, nimic nu s-a strecurat prin vreo crăpătură, nu s-a dematerializat pătrunzând prin pereți și nu l-a convins pe îngrijitorul copilului să deschidă ușa. Faptul că nici unul dintre vecini n-a fost alertat este la fel de semnificativ. Nu uitați cum funcționează alarmele vrăjitorești normale și câinii de pază clarvăzători. Dacă în stradă apărea ceva paranormal și ostil, s-ar fi declanșat un tărăboi care ar fi trezit tot cartierul. Așa însă, doar familia de alături, Delacortes, a auzit niște zgomote care păreau să provină de la o luptă între pisici.

Făcu o pauză.

— Desigur, încheie apoi, nu cunoaștem totul despre incantațiile magice de invocare a spiritelor malefice. Dar știm destul de multe despre folosirea lor în scopuri criminale, încât să fim siguri că nu a fost vorba de o pătrundere în forță.

— Atunci ce a fost? am strigat eu.

Ginny răspunse în locul lui.

— Ceva care a venit din universul infernului.

— Teoretic, ar fi putut fi și o entitate din rai, zâmbi strâmb Cuțit Sclipitor. Dar așa ceva e imposibil din punct de vedere psihologic și spiritual. Metoda de operare a fost una diabolică.

Ginny se aplecă în față. Trăsăturile ei nu mai aveau nici o expresie, bărbia și-o sprijinea într-un pumn, ochii îi erau pe jumătate închiși, cealaltă mână îi cădea fără vlagă pe lângă genunchi. Murmură ca prin vis:

— Copilul-spiriduș se potrivește teoriei voastre, nu-i așa? Conform cunoștințelor de până acum, materia nu poate fi transferată dintr-un spațiu-timp în altul, deoarece s-ar viola astfel legile fizice ale conservării. Da, dar influențele psihice pot să treacă. Viziuni, ispitiri, inspirații, chestii de acest gen. Principiul incertitudinii le permite. Dar un obiect concret nu trece. Dacă vrei să-l iei din universul căruia îi aparține și să-l duci în altul, trebuie să-l înlocuiești cu o cantitate identică de materie, a cărei configurație să fie destul de asemănătoare, ca să se conserve momentul. Poate vă amintiți ipoteza lui Villegas, că acesta este motivul pentru care îngerii au pe pământ forme mai mult sau mai puțin antropomorfe.

Cuțit Sclipitor păru încurcat.

— Nu este cazul, tocmai acum, să ne arătăm neprietenoși față de Cel Preaînalt, murmură el.

— Nici nu am asemenea intenții, spuse Ginny, vorbind ca o somnambulă. El poate să facă orice. Dar servitorii Săi sunt limitați. Probabil că deseori lor li se pare mai simplu să lase masa transferată să adopte forma cea mai la îndemâna ei decât să rezolve o problemă care implică viteza a zeci de mii de atomi pentru a-i conferi o altă formă. Iar locuitorii iadului probabil că nici nu pot face asta. Nu sunt creativi. Sau cel puțin așa susțin bisericile petrine. Am înțeles că doctrina ioanină include elemente maniheiste. Un demon putea să vină din universul său într-un punct al universului nostru, și anume în interiorul acestei case. Deoarece forma sa firească este haotică, n-a trebuit să transfere dincolo nimic altceva decât murdărie, praf, rămășițe, gunoaie, materiale cu un înalt grad de entropie. După ce și-a terminat treaba, este de presupus că, atunci când s-a întors, a readus aici acele materiale. Și mai e de presupus că respectivele materiale au fost afectate. Știu că în timpul luptei s-a făcut mare dezordine, domnule Cuțit Sclipitor, dar n-ai putea să trimiți la laborator ce era în coșul de gunoi, în lada pisicii și așa mai departe?

FBI-istul se înclină.

— Ne-am gândit la asta, și am observat starea omogenizată a gunoiului. Dar dacă și dumneata te-ai putut gândi la așa ceva, date fiind împrejurările…

Ochii ei se deschiseră larg. Vorbi sacadat și ferm:

— Fiica noastră se află în infern, domnule. Avem intenția s-o aducem înapoi.

M-am gândit la Valeria, singură printre orori, urlete și convulsii de nedescris, chemând îngrozită un tătic și o mami care nu mai veneau. Ședeam pe pat, în noaptea fără capăt, și-mi auzeam doamna vorbind parcă de peste un abis de ani-lumină:

— Hai să nu ne mai pierdem timpul cu sentimentalisme. O să schițez evenimentele așa cum cred că s-au întâmplat. Dacă greșesc, corectează-mă. Demonul — ar fi putut fi mai mulți, dar presupun că a fost doar unul — a intrat în cosmosul nostru ca o masă de substanță în dezordine, dar s-a ordonat imediat. Printr-o simplă transformare, a adoptat forma pe care și-o dorea. Faptul că nici Necuratul și nici vreunul dintre lingăii săi nu pot crea — dacă tradiția petrină este corectă — nu l-a deranjat. A împrumutat o formă deja existentă. Voi nu-l puteți identifica, dar asta nu înseamnă nimic. Poate fi o creatură dintr-o obscură mitologie umană, sau o ființă imaginară de pe undeva, poate chiar de pe o altă planetă. Noi nu suntem o familie evlavioasă. Ar fi ipocrit și în consecință inutil să așezăm prin casă simboluri religioase la care nu ținem. De altfel, în ciuda unor experiențe anterioare cu demonii, nu ne-am așteptat ca vreunul dintre ei să invadeze o casă din mijlocul unui oraș. Până acum nu s-a mai semnalat nici un caz verificabil de acest gen. Deci a lipsit de aici și ultimul obstacol posibil în calea apariției lui. A avut la dispoziție doar câteva kilograme de materie. Orice om care și-ar fi păstrat stăpânirea de sine i-ar fi putut face față — sau măcar îl putea pune pe fugă, îl ținea prea ocupat ca să-și poată face treaba murdară, până când chema un exorcist. Dar în această noapte, aici n-a fost nici un om. Svartalf nu poate să vorbească și este evident că n-a avut nici o șansă de a chema, într-un fel sau altul, vreun ajutor. S-ar putea să-l fi depășit în greutate pe demon, dar nu destul de mult ca să învingă ceva alcătuit numai din gheare, dinți, țepușe și armură. În final, după ce Svartalf a fost învins, demonul a luat-o pe Val în iad. A fost necesară o masă de transfer echivalentă, cu forma ei. Am dreptate?

Cuțit Sclipitor încuviință.

— Cred că da.

— Ce te gândești să faceți?

— Sincer, în acest moment putem întreprinde foarte puțin sau chiar nimic. Nici măcar nu bănuim care ar fi motivul răpirii.

— Vi s-a povestit despre cele întâmplate azi-noapte. Ne-am făcut dușmani importanți. Înclin să-i cred pe cuvânt pe ioanini când spun că adepții lor dețin cunoștințe secrete. Ezoterismul a fost asociat dintotdeauna mai mult cu iadul decât cu raiul. Aș spune că de la catedrala lor trebuie începute investigațiile.

Sub masca lui de vopsea, Cuțit Sclipitor părea nefericit.

— Doamnă Matuchek, ți-am mai explicat și înainte, când te-am întrebat prima dată cine ar putea fi vinovatul, că o asemenea acuzație e prea gravă pentru a fi formulată fără dovezi serioase. Situația generală se află într-un echilibru foarte delicat. Cine își dă seama de asta mai bine decât dumneata? Nu ne mai putem permite alte tulburări. De altfel, ca să revenim la subiect, invazia care a avut loc aici ar putea fi începutul unor evenimente mult mai grave, mult mai serioase decât o răpire.

M-am foit.

— Nimic nu poate fi mai grav, am îngăimat eu.

Ofițerul mă ignoră, simțind că, pentru moment, Ginny era mult mai importantă.

— Cunoștințele noastre despre universul infernului sunt egale cu zero. O să mă abat puțin de la regulamente deoarece bănuiesc că deja ți-ai dat seama de adevăr, pe baza acelor informații clasificate ca secrete; câțiva magicieni civili au fost acolo. Armata a făcut unele încercări să-i sondeze, fără mai mult succes decât a repurtat Institutul „Faustus” acum treizeci de ani. Oamenii au revenit în stare de șoc psihic acut, după ce au stat doar câteva minute, și n-au fost în stare să povestească ce li s-a întâmplat. Instrumentele au înregistrat niște date lipsite de sens.

— Doar dacă nu se adoptă ipoteza lui Nickelson, spuse ea.

— Care cum sună?

— În acel cosmos, spațiu-timpul nu este euclidian, ci în antiteză cu al nostru, iar geometria se schimbă de la un loc la altul.

Tonul ei era nepăsător.

— Ei bine, da, mi s-a spus că cercetătorii de la armată au decis… Se opri, văzând triumful din ochii ei. Drace! Ce capcană frumoasă mi-ai întins! Apoi adăugă, cu răceală: Okay. Înțelegi de ce nu îndrăznim să bâjbâim la întâmplare, când în afacerea asta sunt implicate forțe pe care nu le putem evalua și motive pe care abia dacă le bănuim. Consecințele ar fi dezastruoase. Îi voi raporta despre asta chiar directorului; iar el, sunt sigur, îi va raporta președintelui care, de asemenea sunt sigur, ne va pune în alertă, dar nu ne va ordona să acționăm până când nu va afla mai multe.

— Și eu cu Steve ce facem?

— Ca și noi — așteptați. Amintiți-vă că s-ar putea să fiți contactați.

— Mă îndoiesc. Ce răscumpărare ar putea dori un demon?

— Stăpânul demonului…

— V-am spus să-i verificați pe ioanini.

— Așa o să facem. Vom verifica totul, cu sau fără temei. Dar o să dureze.

— Iar în vremea asta, Valeria este în infern.

— Dacă doriți un preot… Avem clerici de toate credințele, verificați, care deservesc personalul nostru. Aș putea să aduc unul aici.

Ginny clătină din cap.

— Nu, mulțumim. Cereți-le să se roage pentru ea. Asta n-are de ce să-i strice. Totuși, mă îndoiesc și că ar putea s-o ajute prea mult. Cu siguranță, nici unul dintre ei nu ne poate ajuta nici pe noi doi. Tot ce dorim e să ni se dea o șansă să mergem după fiica noastră.

Inima îmi tresări. Amorțeala îmi dispăru. M-am ridicat.

Cuțit Sclipitor se încordă.

— Nu pot îngădui așa ceva. Desigur, în trecut, amândoi ați realizat lucruri remarcabile, dar acum riscurile sunt prea mari pentru niște amatori. Urâți-mă cât doriți. Întâmplarea m-a afectat și pe mine, dacă asta vă consolează cât de cât. Dar nu vă pot lăsa să puneți în pericol nici persoanele dumneavoastră, nici binele public. Veți sta aici. Sub pază.

— Ia ascultă…

Aproape am sărit la el. Ginny mă opri.

— Abține-te, Steve, spuse ea scurt. Scutește-ne de alte necazuri. Uite ce-o să facem noi doi: dacă nu-i incomodăm pe specialiști, o să mâncăm ceva, o să luăm o poțiune somniferă și o să ne retragem până când vom fi în stare să gândim iarăși calm.

Cuțit Sclipitor zâmbi.

— Mulțumesc. Eram sigur că vei fi rezonabilă. O să-i grăbesc pe cei din bucătărie, ca să puteți mânca mai repede.

Am închis ușa după el. Clocoteam de furie.

— Ce dracu’ a fost farsa asta? m-am dezlănțuit. Dacă-și închipuie că vom sta cu brațele încrucișate și vom aștepta până când o bandă de birocrați…

— Ho! mă domoli Ginny; apoi îmi șopti la ureche: Să creadă el că prăpăditul de paznic va fi un obstacol pentru noi.

— Ha-ha!

Pentru prima dată am râs. Nu suna vesel sau muzical, totuși era un hohot de râs.