Operațiunea Haos

XXXIII

Mi-am aliniat matura lângă cea a lui Ginny. Vântul continua să sufle o tânguire în urechile noastre, un curent de-a lungul coastelor, un miros de sulf ars și fier umed. Planând pe loc, cozile de mătură oscilau și trepidau. Piciorul Virginiei lipit de al meu era o atingere minunat de plăcută.

Privirăm globul ținut de ea. Svartalf-Bolyai își întinseră gâtul peste brațul ei, ca să vadă și dânșii. Aflându-ne atât de aproape, iar spațiul dintre noi și castel nefiind prea diferit sub raport geometric de cel de acasă, globul funcționa foarte bine. Ginny mări imaginea castelului. Acesta avea o culoare îndoliată și era monstruos atât ca dimensiuni cât și ca formă. Dar oare avea vreo formă? Se răsfira, se avânta spre înălțimi, se ascundea în adâncuri iar singura lui unitate stilistică era aceea a urâțeniei. Ici, un turn subțire se ridica, încovoiat, dintr-un donjon cubic, colo, o cupolă se umfla ca o bășică, dincolo, o barbă de piatră atârna peste o poartă disproporționată… mile pătrate de diformități fără sens — mișunând de viermuiala dracilor.

Încercarăm să privim prin ziduri, dar privirile noastre nu pătrunseră prea adânc. În spatele și dedesubtul camerelor cavernoase și a labirinturilor întortocheate pe care le zărirăm roiau mult prea multe forțe rele. Cu atât mai bine, ținând seama de imaginile vagi pe care le văzusem. Timp de o clipă, la limită, recepționarăm un gând din interior — nu, nu un gând, o undă de agonie, plină de atâta suferință, încât Ginny țipă iar eu mi-am mușcat buzele până la sânge. Stinserăm sfera și ne îmbrățișarăm până ce ne oprirăm din tremurat.

— Nu ne putem permite asta, spuse Ginny, eliberându-se. Nu mai avem destul timp.

Reactivă globul, cu o vrajă premonitorie. In universul nostru, acestea funcționează foarte rar, dar Lobacevski teoretizase că dimensiunile fluide ale Gheenei ne-ar putea oferi șanse mai mari. Imaginea din sferă se roti, apoi se stabiliză pe un punct și se apropie: o curte interioară, de formă heptagonală neregulată, înconjurată de clădiri ca niște cavouri și de turnuri contorsionate. În mijlocul curții se afla o căsuță din piatră nefasonată, fără ferestre și cu o singură ușă. Deasupra ei, o turlă sugera o ciupercă otrăvitoare, neagră ca abanosul, care se înălța peste straturile înconjurătoare și umbrea curtea.

Din aceleași motive ca mai înainte, n-am putut să privim nici în interiorul căsuței. Totuși, aceasta părea nelocuită. Am avut sentimentul neliniștitor că, într-un anumit mod pervers, era corespondentul unei capele.

— Clar și fără echivoc, spuse Ginny. Asta înseamnă că Val va ajunge curând acolo. Trebuie să ne facem repede un plan.

— Și să ne și mișcăm repede, am adăugat eu. Dă-mi o imagine de ansamblu, cu prim-planuri punctuale; se poate?

Ginny încuviință. Imaginea fu înlocuită cu o alta, luată de sus. Iarăși am observat viermuiala de draci. Întotdeauna erau așa agitați? Cu siguranță că nu. Focalizarăm pe o bandă de demoni. Nici unul nu semăna cu altul; în iad, vanitatea este foarte mare. Un trup acoperit de țepi, un dinozaur cu tentacule, o femeie șleampătă și grasă, ale cărei sfârcuri erau capete rânjitoare, un porc zburător, o picătură schimbătoare, un bărbat gol, cu un șarpe în locul falusului, un chip pe o burtă, un pitic cu picioare subțiri și lungi de trei metri, ca și alte înfățișări de nedescris… Dar îmi reținu atenția faptul că, în majoritate, erau înarmați. Evident, nici ei nu optaseră pentru arme de foc. Oricum, și armele medievale erau de temut.

Rătăcind în mulțime, privirile noastre întâlniră și alte grupuri similare. Confuzia era de necrezut. Nu aveau nici o disciplină, nici un fel de ierarhie; fiecare se agita ca un pui decapitat, țipând la ceilalți, și toți se împingeau, se certau și începeau să se bată. Iar în fiecare clipă, din interior se aduceau noi arme, și din ce în ce mai mulți zburători grotești se înălțau în aer și survolau zona.

— Fără îndoială, au fost alertați, am spus eu. Tobele…

— Am impresia că habar n-au la ce să se aștepte, replică Ginny, cu voce stăpânită. Doar păzesc locul unde vrem noi să ajungem. Oare Necuratul să nu le fi trimis nici un mesaj despre noi?

— Bănuiesc că nu poate să se amestece personal în problema asta, pentru motive asemănătoare cu cele ale lui Lobacevski. Cel mult le-o fi spus subalternilor lui să se aștepte la necazuri din partea noastră. Dar ei n-au de unde să știe că am reușit să facem ce-am făcut. Mai ales până nu punem capăt călătoriei în timp.

— Iar forțele diabolice sunt stupide, spuse Ginny. Niciodată răul nu-i inteligent sau creativ. Au primit mesajul să se aștepte la un raid, și uite ce debandadă.

— Nu-i subestima. Și un idiot poate să te omoare, am pus eu lucrurile la punct. Uite ce-o să facem, dacă ești de acord. Năvălim direct înăuntru. N-avem cum să-i împiedicăm să ne observe, deci trebuie să fim iuți. Noroc că bețele noastre funcționează aproape normal în zona asta. Nu ne vom îndrepta direct spre curte, pentru că ne-ar putea bloca. Vezi palatul ăla — presupun că așa ceva este — cel din stânga, ale cărui coloane din față seamănă cu niște intestine? Trebuie să aparțină vreunui ștab, ceea ce face din el o țintă logică pentru orice bombă lansată de inamic. In ultimul moment, vom vira spre adevărata noastră țintă. Tu o să intri înăuntru, o să ridici scuturile paranormale și o să definitivezi vraja pentru întoarcere. Eu o să păzesc ușa. În momentul când apare Val, o înșfaci și îl ucizi pe răpitor. Ai înțeles?

Ne sărutarăm o ultimă oară, acolo, sub cerul infernului. Apoi atacarăm.

Curentul de aer iscat de trecerea noastră urla în jur. Câmpia pustie fugea pe sub noi. Am auzit provocarea lui Svartalf și i-am răspuns cu un strigăt războinic. Frica mă părăsi. La o parte, voi, legiuni ale întunericului, venim să ne recuperăm fata!

Începură să ne observe. La urechile noastre ajunseră croncănituri și vaiete, la care de jos se răspunse cu urlete. Dracii zburători împânziră aerul. Apoi li se alăturară și alții, până ce câteva sute de aripi prinseră să se agite pe cerul negru ca funinginea. Nu se puteau hotărî cum să procedeze. Noi ne apropiam din ce în ce mai mult. Castelul se ridica în fața noastră, înalt ca munții peste care trecuserăm mai devreme.

Ginny trebui să-și folosească toată energia ca să îndepărteze vrăjile negre. Scuturile de protecție ne erau bombardate cu fulgere globulare albastre, urmate de tunete și ozon. Nori aducători de moarte erau aruncați prin hornuri, se învolburau deasupra noastră, sugeau aerul și se risipeau. Nu aveam nici un dubiu că în jur ploua cu blesteme, iluzii, ispitiri și deochiuri urlătoare, deși noi nu le percepeam.

Efortul o epuiza pe Ginny. I-am zărit chipul palid și încordat, cu părul ud de transpirație lipit de frunte și obraji; agita bagheta magică, în timp ce cu mâna liberă făcea pase, iar buzele îi murmurau vrăji. Svartalf mârâia în fața ei; Bolyai pilota mătura. Nici unul dintre ei nu mai putea rezista mult.

Dar acel val de conjurații făcea imposibilă vătămarea noastră fizică. Probabil că, în cele din urmă, creatura care-i conducea pe adversari realiză asta, deoarece atacul încetă. Dar spre noi se îndreptă un vultur de mărimea unui cal și având cap de crocodil.

Îmi scosesem hangerul. M-am ridicat în scări.

— Nu-ți dau nici un ban tribut! am răcnit și l-am lovit.

Vechile puteri se treziră în lamă, care pătrunse în țintă cu o forță pe care am simțit-o până-n ultimul oscior. Din aripa retezată țâșni sângele. Dracul răcni înfiorător și se prăbuși.

Un șarpe-liliac se aruncă spre mine, încolăcindu-mi-se în jurul brațului drept. L-am apucat de gât înainte să reușească să-și înfigă colții. Și ca om rămâneam un lup; i-am retezat capul cu dinții. Apoi de-abia am reușit să spintec un calcan mare cu două cozi, care se îndrepta spre Ginny. Un câine de vânătoare înaripat vru să ne intercepteze. Am întins hangerul și l-am împuns.

Sunete de goarnă acoperiră larma. Stolul agitat, gălăgios și puturos se retrase, cu obișnuita dezordine. Stratagema noastră funcționase. Toate trupele lor, infanteria, corpul aerian, toți erau chemați să apere palatul.

Ne menținurăm direcția până ajunserăm la două sute de metri distanță. Reședința nici nu se mai vedea din cauza aripilor și a trupurilor puturoase. Am ridicat hangerul, dând semnalul. Am cotit spre dreapta și ne-am repezit în jos. În spatele nostru se dezlănțui babilonia.

Aterizarăm frânând din răsputeri. Înconjurată de ziduri, amenințată de căciula turnului, căsuța parcă se micșora în lumina slabă. Am sărit din șa direct la ușă și i-am încercat clanța care-mi dădea fiori reci. Scârțâi deschizându-se și ne repezirăm înăuntru.

În fața noastră se afla o singură încăpere, cu pereți goi din piatră. Nu era mare, dar se ridica în sus, spre întunericul deplin al turnului. O Mână a gloriei împrăștia o vagă lumină albastră. Aranjamentul obiectelor și diagrama de pe podea erau similare cu cele folosite de noi pentru a realiza trecerea.

Am simțit cum mi se rupe inima.

— Val! am hohotit eu.

Ginny mă opri. In vremea asta, Svartalf se strecură printre gleznele mele.

— Abține-te, șuieră ea. Stai pe loc. Acesta-i copilul-spiriduș.

Am tras adânc aer în piept și mi-am recăpătat luciditatea. Desigur, desigur. Dar era prea mult pentru mine să mă uit la forma aceea micuță din fața altarului, la buclele blonde și la ochii goi, goi. La fel de straniu a fost să văd, lângă făptura pe jumătate vie, materia deja schimbată de la noi din casă: praf, conținutul cutiei cu nisip, zaț de cafea, șervețele murdare, o cutie cu supă „Campbell’s”…

Garnizoana dracilor se revărsa, peste ziduri și prin porți, în curtea interioară. Am trântit ușa și am pus zăvorul. Era solid și masiv; putea să reziste câteva minute.

De câte aveam nevoie? Am încercat să reconstitui evenimentele. Fără îndoială, răpitorul era un imbecil, chiar și după standardele iadului. Auzise blestemul lui Marmiadon. Probabil că mulți dintre ei îl auziseră, dar nu întrezăriseră nici o posibilitate să-l îndeplinească. Acesta singur observase vulnerabilitatea noastră. „Uhu”, probabil că-și spusese el, și se grăbise să adune puțină glorie, fără să-l consulte pe vreunul dintre demonii capabili să gândească. Dacă ar fi făcut-o, acela i-ar fi putut spune să o lase baltă. Acțiunea lui furniza o dovadă despre legătura dintre iad și biserica ioanină și putea astfel să pună în pericol întregul plan de sabotare a religiei și societății la care Necuratul lucrează încă de când i-a amăgit pe primii neognostici.

Fiind un asemenea oligofren, creatura asta nu putea să rezolve problema momentului mecanic al transferării între universuri a vreunui trup diferit de al său propriu, decât dacă masa de schimb era aproape identic configurată. Probabil că intenționase să apară în casa noastră, s-o privească pe Valeria în timp ce dormea, să se întoarcă aici, să farmece o bucată de carne ca să semene cu ea, apoi să se ducă s-o ia. Prima parte ar fi durat doar câteva secunde, dar Svartalf îl simțise. Și răpirea ar fi trebuit să se desfășoare repede, dar motanul îl așteptase și-l atacase.

În acest moment, dacă simultaneitatea între universuri avea vreun înțeles, bătălia de la noi de acasă se afla în plină desfășurare, și Svartalf era golit de sânge. Mi-am încordat gâtul. M-am aplecat asupra lui.

— Dacă n-ai fi fost tu, am fi ajuns prea târziu aici, i-am șoptit. Pentru un astfel de ajutor nu s-au inventat încă mulțumirile potrivite.

I-am mângâiat cu foarte mare blândețe capul îmblănit. El își ciuli iritat urechile. Pe meleagurile acestea nu avea nici un pic de răbdare pentru sentimentalisme. De altfel, urechile lui erau acum și ale lui Janos Bolyai.

Ginny desena cu creta în jurul camerei o diagramă de apărare pasivă împotriva demonurgiei. Trebuia să fie atentă să nu deranjeze altarul, emblema sau oricare alt obiect. Acestea constituiau biletul de întoarcere al ticălosului. Avându-le la dispoziție, nu-i rămânea decât să rostească, în cosmosul nostru, vrăjile potrivite, așa cum și noi folosiserăm lucrurile și simbolurile din laboratorul lui Griswold ca să ne asigurăm viețile. Dacă răpitorul descoperea că nu mai poate să revină cu victima lui, doar Dumnezeu știe ce s-ar fi întâmplat. Cu siguranță ar fi părăsit amândoi casa noastră, lăsând în schimb un spiriduș. Dar n-am mai fi găsit nici un indiciu asupra locului de unde venise demonul sau încotro s-ar fi dus. Era posibil ca tocmai asta să fie șansa de care Necuratul avea nevoie ca să-și pună iar planul pe roate.

Afară, larma creștea — lovituri cu picioarele, țopăieli, urlete, fluierături, icnete, pălăvrăgeli, sâsâituri, lătrături, schelălăieli, guițături, gemete, mugete. Ușa vibra sub loviturile picioarelor, pumnilor și copitelor.

Trebuia să mă transform. Am lăsat jos aparatul de respirat și celelalte veșminte și mi-am înfășurat jacheta lui Barney în jurul brațului drept.

O gură lată de doi metri și plină de colți pluti printr-un perete. Eu am urlat și Svartalf scuipă. Ginny înșfăcă bagheta magică, s-o înlăture. Chestia dispăru. Dar după aceea Ginny fu mereu nevoită să se întrerupă din lucru, ca să ne păzească de asemenea atacuri.

Trebui să construiască fortificații împotriva lor, înainte de-a putea să lucreze la vraja ce urma să ne trimită acasă. Ultimul ritual nu trebuia însă început până când între noi și laboratorul de pe pământ nu se stabilea măcar un câmp slab, pentru că altfel totul ar fi fost inutil. Dacă realiza un contact inițial, Ginny putea să testeze în liniște balanța de forțe de care era nevoie și să le aducă la intensitățile necesare efectuării transferului. Acum nu avea destul timp la dispoziție. În consecință, construcția ei de apărare înainta lent și în etape.

Tărăboiul de afară parcă se mai liniștise puțin. Am auzit niște porunci. Bubuiturile și văicărelile sugerau că diavolii se înarmaseră cu bastoane. Răsunară pași repezi. Ușa se zgudui sub lovitura unui berbec.

M-am dat la o parte. La a treia lovitură, ușa se sfărâmă și ieși din țâțâni. Primul drac din capătul berbecelui se rostogoli înăuntru. Arăta cam ca un gândac de bucătărie, de mărimea unui om. L-am tăiat în două, cu o lovitură scurtă. Jumătățile se mai agitară un timp după ce căzură și se încolăciră în jurul arătării, ca un fel de cerb, care-l urmase, dându-mi posibilitatea s-o măcelăresc cu ușurință. Ceilalți îndepărtaseră berbecul care bloca intrarea îngustă. Dar și victimele mele constituiau o baricadă parțială în fața lor.

Semiîntunericul de afară transforma în umbre aproape toată garnizoana, dar hărmălaia era asurzitoare, iar mirosul de nesuportat.

Unul dintre ei înaintă. Era o gorilă cu picioare de om. Agita un topor pe măsură. Încercă să mă lovească. Pregătit, în poziție de karate, m-am dat la o parte. Din locul în care izbi zidul țâșniră scântei. Am repezit hangerul și i-am tăiat degetele. Scăpă toporul. Urlând de durere, încercă să mă pălmuiască. În timp ce mâna lui îmi căuta capul, i-am tăiat tendonul lui Ahile. Căzu. N-am mai încercat să-l omor, deoarece, în timp ce se târa afară, bloca accesul celorlalți. Pulsul îmi bubuia.

Următorul era o dihanie cu sabie și scut. Ne băturăm câteva minute. Era un spadasin remarcabil. I-am parat loviturile, cu excepția celor primite în jacheta înfășurată pe mână; dar nu puteam să trec de scutul lui. Metalul zăngănea răsunând deasupra nebuniei din jur, revărsând scântei. Am început să gâfâi. El se apropie și mai mult de mine. Prin minte îmi trecu o idee. Când dihania lovi, pe deasupra scutului, m-am lăsat iarăși pe vine. Abia am parat lovitura cu hangerul. Cu stânga am înșfăcat toporul și l-am pălit cu coada lui între picioare. Căzu, expunându-și gâtul. L-am izbit.

Ridicându-mă, am aruncat toporul în spatele altui monstru, care se trase înapoi. Spre mine venea o lance. Am prins-o de mâner și am rupt-o.

După aceea nu s-a mai apropiat nici unul. Mulțimea se întoarse cu spatele; începură să se certe între ei. Printre bătăile înnebunitoare ale inimii, mi-am dat seama că nu mai puteam să rezist prea mult Adică în ipostaza umană. Acum era momentul să iau forma de lup, mai puțin vulnerabilă. Am aruncat hangerul și am acționat lanterna.

Foarte repede mi-am dat seama că, printre toate acele influențe, transformarea era lentă și foarte chinuitoare. Un timp, m-am zvârcolit neajutorat între cele două forme. Un ticălos cu cap de cocoș își trâmbiță bucuria și se repezi spre mine, chiuind ascuțit. Vârcolac sau nu, nu puteam să supraviețuiesc dacă mă tăia în două. Svartalf țâșni pe lângă mine, se cățără pe abdomenul dușmanului și-i scoase ochii cu ghearele.

Devenind lup, am luat din nou poziție de luptă. Motanul se întoarse în cameră. La timp. Diavolii ajunseseră, până la urmă, la minunata idee de a arunca proiectile. Aerul era înțesat de pietre, arme și diferite alte obiecte contondente. Majoritatea nu-și nimereau ținta. Infernul nu este un loc potrivit pentru a-ți perfecționa ochirea. Cele care mă loveau îmi provocau nițică durere, dar nu mă puteau răni serios.

Ploaia de proiectile luă sfârșit când, ajunși în pragul isteriei, diavolii încercară să ne asalteze toți o dată. Rostogolindu-mă în acea învălmășeală puturoasă, am devenit ținta a nenumărate hărțuieli, spintecări și ciopârțiri. Dacă Ginny nu și-ar fi terminat de construit câmpul de apărare și nu mi-ar fi venit în ajutor, demonii m-ar fi biruit prin numărul lor mare. Arma lui Ginny îi înlătură însă pe cei care escaladau mormanul de trupuri zvârcolitoare.

În cele din urmă se retraseră; morții și răniții alcătuiau o baricadă înaltă. M-am așezat în sângele demonic, peste ciozvârtele de corpuri, printre lamentații, și am început să gâfâi, cu limba scoasă. Ginny îmi ciufuli blana, pe jumătate râzând, pe jumătate plângând. Fusese și ea atinsă de gheare; din zgârieturi îi curgea sânge, iar rochia-i era numai zdrențe. Ajutorul pe care i-l dăduse Svartalf o ferise totuși de răni grave. M-am uitat după motan și l-am văzut jucându-se cu coada unui diavol de parcă ar fi fost un șoarece.

Mult mai importantă era luminozitatea blândă care se degaja din liniile trasate pe podea. Rămăseserăm la fel de vulnerabili la forța fizică, dar incantațiile magice nu ne mai puteau afecta. Iar distrugerea pereților impalpabili pe care-i înălțase Ginny ar fi cerut foarte mult timp.

— Steve, Steve, Steve… Ginny se ridică. Ar fi mai bine să pregătesc întoarcerea noastră.

— Halt! s-a auzit o voce din întuneric.

Era răgușită, cu un ciudat ritm hipnotic, care departe de a fi calm, crea o impresie de mânie și energie oarbă.

— Wqffenstill stand. Parlamentieren Sie mit uns. (Stai!… Încetați focul. Veniți să negociem)

Diavolii, chiar și cei grav răniți, amuțiră. Ecoul larmei lor se mai auzi un timp din ce în ce mai slab, până când tăcerea fu aproape totală, iar cei care puteau, se retraseră până când se pierdură în întunericul din spate. Știam că vorbise stăpânul lor, lordul acelui castel… care probabil că era o figură importantă în consiliul Necuratului, de vreme ce reușea să se impună în fața acestor creaturi nebune.

Peste dalele din piatră se auzi bocănit de cizme. In fața noastră apăru șeful demonilor. Înfățișarea pe care și-o luase mă uimi. Era umană, ca și vocea; dar cât se poate de banală. Avea înălțimea potrivită, umerii înguști, fața puțin buhăită, împodobită cu o mustață scurtă, retezată deasupra buzei, și o buclă căzută pe frunte. Purta un fel de uniformă militară cafenie, simplă. Dar de ce-si pusese la braț o bandă roșie, cu antica si onorabila svastică?

Svartalf lăsă baltă jocul și se zburli. Prin efluviile diabolice, am reușit să disting mirosul fricii lui Ginny. Atunci când o priveai în ochi, fața aceea nu mai era banală. Ginny se încordă și profită că era cu câțiva centimetri mai înaltă decât noul venit, ca să-l privească de sus; rosti pe tonul cel mai arogant:

— Was willst du? (Ce vrei?)

Un du insultător. Germana ei era limitată, dar cât timp Bolyai se afla în Svartalf, Ginny putea să-și îmbunătățească fluența limbii prin intermediul animalului ei sacru. (De ce insista prințul diavolilor asupra dialogului în germană? Este un mister pe care încă nu l-am putut descifra.) Eu îmi păstrasem destule calități umane ca să-i pot urmări.

— Vă pun aceeași întrebare, replică inamicul. Deși folosea pronumele de politețe, vocea lui era poruncitoare. Ați năvălit în patria noastră. I-ați ucis și mutilat pe bravii noștri ostași, care au încercat să se apere. Ați pângărit cu prezența voastră odioasă Casa Trimiterilor. Care vă e justificarea?

— Am venit să recuperăm ce este al nostru.

— Cum? Spuneți tot!

Am mârâit un avertisment de care Ginny nu avea nevoie.

— Dacă v-aș spune, ați putea găsi metode să ne împiedicați să reușim. Oricum fiți sigur că nu intenționăm să rămânem aici.

În curând ne vom termina misiunea. Pe frunte îi luceau picături de transpirație. Vă… Vă sugerez că ar fi în avantajul ambelor părți dacă ne-ați lăsa în pace până atunci.

El bătu din picior.

— Trebuie să știu! Vă poruncesc să-mi spuneți! Este dreptul meu!

— Viermii nu au drepturi, replică Ginny. Gândiți-vă: nu puteți trece prin zidul nostru fermecat și nici n-aveți timp, până plecăm, să-l spargeți prin violență. Puteți doar pierde trupe. Nu cred că stăpânul suprem ar fi mulțumit de o asemenea risipă de resurse.

Tipul dădu din mâini. Tonul i se ascuți.

— Nu admit înfrângerea. Pentru mine, înfrângerea nu există. Dacă am suferit un eșec, asta s-a întâmplat doar pentru că trădătorii m-au înjunghiat pe la spate. Se ambalase atât de mult, încât parcă intrase în transă. Vom sparge încercuirea de fier. Vom strivi paraziții care infestează universurile. Vom continua până la victoria finală. Fără capitulări! Fără compromisuri! Destinul ne cheamă să mergem înainte!

Mulțimea se ridică, parcă la comandă, și-l aclamă.

— Dacă vreți să ne faceți o propunere, faceți-o, spuse Ginny. Dacă nu, plecați. Avem treabă.

Trăsăturile i se schimonosiră, dar reuși să se stăpânească și să spună:

— Aș prefera să nu demolez clădirea. În aceste pietre s-au investit prea mult efort și magie neagră. Predați-vă și vă promit un tratament corect.

— Ce valoare au promisiunile dumneavoastră?

— Am putea discuta, de exemplu, câștigurile lumești care-i recompensează pe cei ce servesc cauza adevăratei…

Svartalf mieună. Ginny se răsuci. Simțind un miros nou, am aruncat o privire în spate. Răpitorul se materializase. Valeria se afla în brațele lui.

Tocmai se trezea. Își sugea un deget; genele îi tremurară, capul i se întoarse într-o parte:

— Tati? murmură somnoroasă. Mami?

Făptura care o răpise era mai mică decât Val. Avea un corp acoperit cu plăcuțe blindate și țepi, picioare cu gheare, două brațe ca de gibon, care se terminau și ele cu gheare ucigătoare, și un cap micuț și buhăit. Din mai multe răni îi picura sânge. Buzele căzute aveau întipărite pe ele un rânjet imbecil, care se stinse când demonul văzu ce-l aștepta.

Urlă în engleză: „Sefu’, ajută-mă!”, o scăpă pe Val și încercă s-o ia la fugă. Svartalf îi tăie calea. Diavolul se repezi la motan. Acesta se feri. Ginny ajunse lângă ei. Ridică piciorul, apoi îl lăsă să cadă. Am auzit un pârâit. Demonul scoase un urlet dement.

Eu mi-am păstrat poziția. Stăpânul castelului încercă să treacă pe lângă mine. I-am sfârtecat o halcă din gambă. Și ea avea gust omenesc… hm, aproape omenesc. Stăpânul se retrase, în haosul de umbre ale prozeliților lui uimiți. Prin zarva creată de ei, am auzit:

— O să mă răzbun pentru asta! Voi dezlănțui asupra lor arma secretă! Casa să fie distrusă! Mândria noastră cere satisfacție! Răbdarea mea a ajuns la limită!

M-am pregătit pentru un nou asalt. Nu lipsi mult să se dezlănțuie unul. Dar baronul reuși să-și stăpânească hoarda; vocea sa de stentor acoperea larma celorlalți. Așa cum bine spusese Ginny, nu-și mai puteau permite pierderi inutile.

M-am gândit, pe cât poate un lup să gândească: „Din fericire, habar n-are că de data asta pierderile s-ar fi putut să nu fie inutile.”

Pentru că Ginny n-ar fi reușit să mă ajute. După ce o alintă puțin pe Val, i-o încredință lui Svartalf. Animalul sacru — și, fără îndoială, și matematicianul o dată cu el — începuse să danseze, să facă tumbe, să țopăie, să miaune, să se prostească, doar ca să-i îndepărteze fetiței atenția de la maică-sa. Am auzit râsetele ei de încântare, ca niște clopoței de argint într-o ploaie de primăvară. Dar, în același timp, auzeam și incantația lui Ginny.

Avea nevoie cam de cinci minute neîntrerupte pentru a stabili un contact inițial cu cei de acasă. Apoi mai avea nevoie de încă o perioadă ca să determine configurația exactă a vectorilor și să adune energiile paranormale necesare. Abia după aceea am fi putut pleca.

Gloata se agita zgomotos. Din când în când, aruncau în mine cu câte ceva, fără alt motiv decât cel al urii. Eu stăteam în ușă și mă întrebam dacă vom beneficia de răgazul necesar.

Aerul fu străbătut de un huruit Pământul mi se zgudui sub picioare. Diavolii începură să bocească printre umbre. I-am auzit cum se retrăgeau. Mă cuprinse frica. Niciodată nu făcusem ceva mai greu decât atunci, când mi-am menținut poziția în fața ușii.

Castelul gemu din străfunduri. De pe creneluri începură să se prăbușească blocuri de piatră dislocate. Printre crăpăturile apărute în uși și obloane ieșeau limbi de foc. Fumul încercă să mă asfixieze. Apoi se risipi și fu urmat de mirosul mucegaiului secular.

— … in nomine Potestatis, fiat janua…, auzeam în spatele meu versurile recitate în grabă de vrăjitoare.

Gigantul se ridică.

Era mai înalt decât cel mai înalt turn al acestei fortărețe lângă care fusese îngropat. Silueta lui neagră ascundea stelele iadului. Picioarele dărâmau zidurile, cu bubuituri asurzitoare; praful se învolbura și se dezlănțuiau cutremure. Aproape la fel de zgomotoasă era și ploaia de mizerii, nămol, țărână care se revărsau de pe pielea-i zbârcită. Mirosul fetid îți tăia respirația. Căldura descompunerii sale pârjolea și iradia. Era mort; dar avea în el puterea demonilor.

— … saeculi aeternitatis.

Între timp, Ginny ajunsese la un punct unde, dacă se oprea, nu exista nici un pericol pentru vrajă, și făcu o pauză. Așa era ea. Dar acum veni doar să îngenuncheze lângă mine.

— Oh, dragul meu, aproape că izbândisem!

M-am chinuit să apăs pe butonul lanternei. Gigantul își rotea capul dintr-o parte în alta, ca și cum încă ar fi putut să vadă. Figura fără trăsături îi încremeni, îndreptată spre noi. Am apăsat pe buton și m-am transformat în om. Gigantul ridică un picior. Cel care-l dirija încerca să dăuneze cât mai puțin castelului. Încet, cu foarte mare atenție, puse piciorul jos în interiorul fortificațiilor.

Mi-am luat iubita în brațe. Fata mea râdea și se hârjonea cu motanul. De ce să-i speriem?

— N-avem nici o șansă?

— Eu… n-am timp… câmpul primar e gata… dar nu putem trece înainte să… termin… Te iubesc, te iubesc.

M-am întins spre sabia lui Decatur, care lucea în lumina Mâinii. Am ajuns până la sfârșitul creațiunii, mi-am zis, și o să murim aici. Hai să pierim luptând. Poate că sufletele noastre vor reuși să scape.

Suflete!

Am apucat-o pe Ginny de umeri și am îndepărtat-o ca să pot s-o privesc.

— Putem trimite după ajutoare, am izbucnit. Nu muritori, nici îngeri cărora le este interzis, dar… dar tu ai stabilit contactul și… starea energiei acestui univers… nu trebuie prea mult ca să… Există o mulțime de… creaturi care nu-s în Paradis, dar nici prietene ale infernului nu sunt.

Ochii ei străluciră. Sări în picioare, apucă bagheta magică și sabia, le ridică deasupra capului și scoase un strigăt.

Gigantul păși în curte. Diavolii răniți care nu fuseseră încă striviți sub piciorul lui urlară de groază. Degetele lui se încolăciră în jurul turnului.

Nu mi-am dat seama în ce limbă rostise Ginny formula, dar strigătul îl încheie în engleză:

— Voi care l-ați cunoscut pe om și sunteți inamici ai Haosului, prin virtuțile acestor simboluri vă chem și vă spun că drumul spre Pământ rămâne deschis!

Capela se cutremură. Pietrele începură să cadă și înăuntru, și afară. Turnul se desprinse, rupt în strânsoarea gigantului, declanșând un torent de bolovani care îi îngropară pe ultimii răniți ai iadului. Am zărit o constelație lipsită de lumină. Gigantul se aplecă să ne scoată afară.

Atunci sosiră salvatorii noștri.

Nu știu cine sau ce erau. Poate că înfățișările lor erau iluzorii. Nu pot spune că au apărut din cele patru zări, pentru că acestea sunt un nonsens în iad. Poate că acelea care răspunseseră chemării lui Ginny erau doar niște grupuri de făpturi din universul nostru sau din altul, bucuroase că li se oferea șansa să facă un raid prin împărăția Necuratului, care e și dușmanul lor. Ginny construise un pod, dar el era încă prea fragil pentru a-i susține pe muritori. Oricum, după cum bănuisem, entropia infernului oferea forțelor paranormale posibilitatea de a reuși ceva ce în altă parte ar fi fost imposibil.

Explicați-vă asta cum doriți. Uite ce am văzut eu:

Dinspre vest — silueta unei femei ca o regină, într-o rochie albă tivită cu albastru. Ochii ei erau cenușii iar trăsăturile de o frumusețe glacială. Cosițele negre îi ieșeau de sub un coif cu creastă. In mâna dreaptă purta o lance al cărei vârf împrăștia o lumină de miez de noapte senin, cu sclipiri de stele pământești, și pe umăr ținea o bufniță. În mâna stângă avea un scut lung, care înfățișa capul în agonie al unei femei cu pletele alcătuite din șerpi.

Dinspre sud — cel mai mare șarpe al tuturor timpurilor. Ochii lui erau ca niște sori, iar dinții ca niște cuțite. Pe cap avea pene de culoarea curcubeului, care fâlfâiau în vântul stârnit de el însuși și străluceau o dată cu stropii de ploaie pe care îi împrăștia. Alte pene îi alcătuiau o minunată coamă pe spate, în jos. Solzii lui aveau culoarea coralului, iar cei de pe burtă străluceau aurii. Trupul i se încolăcea, scânteind.

Dinspre nord — un bărbat într-un car tras de doi țapi. Era voinic, cu barbă roșie, purtând o armură de zale și coif, mănuși și centură de oțel. Conducând cu mâna stângă, în dreapta ținea un ciocan cu mânerul scurt. Mantia îi flutura ca suflată de o furtună puternică. Huruitul roților carului umplea văzduhul. Râdea, agita ciocanul și îl arunca. Acolo unde cădea acesta, țâșneau flăcări, iar aerul bubuia; apoi ciocanul se întorcea în mâna lui.

Cu toții erau atât de mari încât de abia-i puteai cuprinde cu privirile. Iadul se cutremura la trecerea lor. Diavolii fugeau mâncând pământul. Când stăpânul lor fugi la rându-i, mișcările gigantului încetară. Apoi acesta căzu iscând un cutremur care mă aruncă la pământ și demolă o mare parte a castelului. Noii veniți nu se opriră să desăvârșească demolarea, ci plecară după ticăloși. Nu pot să-mi imaginez că au scăpat prea mulți dintre aceștia.

N-am rămas să privim. Ginny termină vraja de transfer și o luă pe Valeria în brațe. Eu mi-am vârât la subsuoară sabia lui Decatur — al naibii să fiu dac-o las aici — și i-am oferit lui Svartalf îndoitura celuilalt braț. Ridicarăm de pe podea demonul răpitor. Avea un picior rupt.

— Sefu’, nu mă lovi, o să fiu cuminte, o să vorbesc, spun tot ce vrei, se văicărea el.

Diavolii n-au pic de demnitate.

Ginny rosti cuvântul final și făcu ultimul gest. Trecurăm dincolo.