Operațiunea Haos

XXXIV

Nu semăna deloc cu prima călătorie. Acum ne îndreptam spre casă. Forțele cosmice nu ni se mai împotriveau, ci ne ajutau. O clipă, simțirăm un vârtej, apoi ajunserăm.

Echipa lui Barney ne aștepta în laborator. Când am apărut sub cupola clopotului, săriră în sus de bucurie, plânseră și înălțară rugi de mulțumire. Am aflat că lipsisem din acest univers doar două ore. Și poate nu trecuse mai mult timp nici în iad. Nu aveam de unde să știm, deoarece ceasurile noastre se opriseră în timpul primei tranziții. Mie mi se părea că se scurseseră secole. Apoi m-am uitat la Valeria și la Ginny — și timpul n-a mai avut sens.

Fetița clipea uimită privind în jur cu ochi mari, angelici. Mă temeam că lucrurile groaznice pe care le văzuse o speriaseră pentru toată viața. Tremurând, m-am aplecat asupra ei.

— Totu-i bine, scumpete?

— O, tați, se entuziasmă ea. A fost grozav. Mai facem o dată?

Ginny o puse jos. M-am lăsat în genunchi și am luat-o pe micuță în brațe. Era agitată.

— Mi-e foame, protestă ea.

Îl eliberarăm apoi pe prizonier. După ce clopotul fu ridicat, acesta încercă să dispară. Dar nu putea să părăsească steaua cu cinci colțuri, iar Barney realizase vraja pe care i-o cerusem și care nu-l lăsa să se întoarcă în infern fără permisiunea noastră.

Cuțit Sclipitor venise cu mandatul de percheziție. Ne aștepta și el acolo, împreună cu câțiva subalterni. Intră între noi și-l ridică pe demon de piciorul sănătos. Silueta grotescă se zvârcoli în strânsoarea lui.

— Șefu’, dă-mi drumu’, șefu’, se rugă el. O să ciripesc tot.

Mai târziu am aflat că masa diabolică ajunsă aici în schimbul nostru constase dintr-o grămadă de bolovani, mizerie și material similar. Dar includea și o cantitate considerabilă de sulf pur, smoală și hidrocarburi ușoare. Hardy și Griswold petrecuseră ceva timp rearanjându-le într-o configurație exploziv-incendiară. Dând curs cererii mele, o amestecaseră cu unele materiale pământești. Trebuia să nu fie periculoasă pentru noi, pământenii, în cazul în care nu mai ajungea dincolo, la schimb (de fapt, după cum ați văzut, fusese nevoie să trimitem doar câteva kilograme). Echipa se împrăștie prin laborator, adunând sticle cu acid concentrat, cartușe de armă, lame de ras și ce se mai găsi. Apoi Barney fixă în grămadă un dispozitiv controlat de o fotocelulă, care să aprindă materia explozivă în momentul în care părăsea universul nostru. Bănuiesc că în oricare parte a iadului va fi ajuns încărcătura asta, numai bine nu a făcut.

Bineînțeles, copilul-spiriduș se volatiliză din casa de copii atunci când Valeria fu salvată. Biată creatură, sper că i s-a îngăduit să moară.

Dar, pe moment, nu m-am gândit la aceste probleme. Fiind siguri că fiica noastră era bine sănătoasă, eu și Ginny ne îmbrățișarăm. Sărutul ne fu întrerupt de o bucurie și mai mare, o bucurie al cărui ecou încă nu s-a stins din noi: Liber! O, Tată ceresc! Când am putut privi din nou această lume, am văzut că Svartalf rămăsese doar Svartalf.

Prezența amabilă din mine spuse:

„Da, pentru această reușită, Jànos Bolyai devine sfânt și este admis în apropierea lui Dumnezeu. Cât de mult mă bucur! Și cât de fericit sunt că v-ați îndeplinit scopul, dragi prieteni, că Valeria Stevenovna se află în siguranță, iar inamicii raiului sunt învinși! (Cu timiditate:) Mai am un motiv egoist de bucurie, mărturisesc. Ceea ce am observat în această călătorie mi-a dat niște idei fascinante. O abordare riguros teoretică…”

Am simțit dorința pe care Lobacevski nu îndrăznea s-o rostească și am murmurat-o pentru el.

— Ai dori să mai rămâi aici un timp?

„Să fiu sincer, da. Câteva zile, după care trebuie neapărat să mă întorc. Ar fi minunat să pot dezvolta aceste descoperiri, nu ca suflet ci, încă o dată, ca muritor. Este ca un joc, Steven Pavlovici. Aș dori să aflu cât de departe se poate ajunge în interiorul constrângerilor umanității. (Apoi, grăbit:) Dar te implor, mult stimate prieten, nu lua în seamă această rugăminte. Dumneata și doamna dumitale ați îndurat mari pericole, încercări și teama de a pierde ceva mai mult decât viețile. Doriți să vă sărbătoriți triumful. Crede-mă, nu sunt atât de bădăran încât să…”

Am privit-o cu drag și cu dorință pe Ginny și i-am răspuns:

— Știu la ce te referi, Nick, și am toate intențiile să tot sărbătoresc împreună cu ea, chiar foarte des, până când vom fi foarte bătrâni. Dar ai uitat că oamenii cunosc limite, atât fizice cât și psihice. Ea are nevoie să se odihnească. Eu la fel. Poți să mai stai puțin. De altfel, doresc să mă asigur că ceea ce vei scrie va ajunge la publicațiile potrivite. Va fi o victorie imensă pentru noi.

Și așa se face că, deși Bolyai a condus expediția noastră, Lobacevski a publicat primul descoperirile făcute.